Dilema poetului stângaci

Moartea e un colț al încăperii mele
În care aleg să mă ascund,
Pe când întunericul se scurge pe pereți,
Iar tipografia gândurilor mele se gravează pe palme
Asemeni suferinței.
Boala e o confirmare a existenței.
Mă doare!
Simt!
Deci exist!
Nu pot să mor fără să scriu
La fel cum
Nu pot să scriu fără să mor, câte puțin.
cu fiecare titlu nepotrivit
cu fiecare vers stângaci
cu fiecare cuvânt rostit cu accentele lui false,
cu fiecare consoană disonantă.
Singurătatea – mama surogat a tuturor bolnavilor-
de artă.
Mă ține în poala ei.
În zilele ploioase îmi cântă refrene angoasante.
Memorez versuri pe care le voi împărtăși celorlalți,
Pe care ei le vor transmite mai departe.
Și în timpul acesta eu voi renaște
cu fiecare poem neterminat,
cu fiecare vers în care cezura e linia fină a unei lame cu care fărâmițez
cuvântul rostit, pentru ca s-o iau
Din nou și din nou
De la început, de acolo de unde a apărut marea iluzie
și marea plenitudine care e
Cuvântul.

Testamentul prenatal

Chiar dacă noaptea mă ghemuise într-un uter – noian de beznă,
Credeam că voi ieși la lumină și că voi numi asta
Într-un fel care să semene cu viața.
Câtă naivitate putea încăpea în palma mea de copil?

Trebuia să trag pe cineva la răspundere, pentru că nu
te naști așa, fără consimțământ, fără rugă, ori
fără să fi avut măcar viziunea vagă a luminii
la care-ai visat acolo, în uterul ca un noian de beznă.

Pe un pat greu și ruginit de spital,
vedeam cum mă năștea o mamă a mea,
în chinuri grotești. Mama-viața.
Alături, stătea cealaltă mamă a mea, mama-moarte.
Și mă nășteam copilul ei, fără ca ea să simtă durerea
Căci în acest act de adopție, durerile nu le simte mama
Ci pruncul.

În orașu-n care plouă

Tâmpla cerului parcă ne-atinge
Și seara se prelinge peste clădiri
Vântul nu mai adie
Ci se condensează.
Ferestrele se văruiesc în culorile becurilor din încăperi
Stropind petice de străzi și blocuri înalte
Pierdute.
Pe bulevarde se crapă felinare
Iar pe străzile înguste se scurg fragmente de oameni,
Care nu le mai aparțin.
Tramvaiele varsă prin stații
Siluete străvezii
În haine
Mult prea largi
Și prea grele.
Ei aud.
Dar nu ascultă
Cadența picăturilor de ploaie.
Și sunetul tocurilor pe asfaltul rece.
Tălpile pantofilor se tocesc.
Ei nu văd.

Oare vor ajunge desculți la destinație și cu tălpile aspre
de la sângele prea închegat și coșcovit
de alergătura lor domoală contra timpului?

Ei respiră
Și totuși nu trăiesc.
Așa cum merg
Și totuși,
Nu ajung.

Adulare

De departe,
Am înțeles că cel mai sigur ținut
E ținutul de mână
Încă de când îmi pieptănai gândurile
Încâlcite ca niște smocuri de păr.
Îmi îmbrățișai trupul
Cu oasele și carnea la vedere
Iar pielea destrămată
Se cosea
Superficial.
Se deșira mai apoi.
Iar de pe firul tras, se desprindeau mărgele
Cădeau pe parchet, memoriile mele.
Încerc sa mă reconstitui
Dar fâșiile de piele
Alcătuiesc un puzzle de nerezolvat.
Te întorci spre ușă, cu silențiozitate maximă
Umbra mea și umbra ta se contopesc.
Închid un ochi
Să te caut cu privirea prin gaura cheii.
Dar cred că aș vedea mai bine
Dacă i-aș închide pe amândoi.

Ecoul strigătului

În trupul ăsta care nu-mi vine niciodată bine
Se tânguie un suflet schimonosit
În închisoarea coastelor mele.
Deschid ușița durerilor de cap și ele cad peste fruntea mea
În timp ce
Gândurile se balansează ca un leagăn
Scârțâitor.
Pulsul mi se izbește de timpan asemeni unor clopote de bronz.
Nici sângele nu mai e miscibil,
Dar continuă să circule
Și să se piardă,
Prin venele mâncate de rugină.
Pielea se exfoliază de amintiri și experiențe
Și se cicatrizează
Cu timpul.
Zgârii cu unghia versuri pe care nu le voi citi cu glas tare niciodată,
Dar le voi șopti monosilabic
În amfiteatrul conștiinței mele
Și voi fredona redundant vocale închise.
Încerc să resigilez liniștea cu mine înăuntru
Dar am uitat cheia în interior.

Despre autoare:

Camelia-Maria Costea

Un scurt CV ar putea spune despre mine faptul că am 19 ani și că m-am născut în Iași. Am absolvit studiile liceale la Colegiul Pedagogic ,,Vasile Lupu” și am ales să urmez studiile Facultății de Litere din cadrul Universității ,,Alexandru Ioan Cuza” din Iași, pentru a putea îmbina inteligența lingvistică și pasiunea pentru literatură.

Pe parcursul anilor de liceu am participat la diferite concursuri de creație literară dar și de interpretare. Sunt laureată Națională a Concursului de Creație Literară,,Tinere Condeie”, secțiunea poezie. Am participat la Olimpiada de ,,Lectură ca Abilitate de Viață”, la concursul ,,Sărbătoarea Poeziei”, organizat de Casa de Cultura ,,Mihai Ursachi” din Iași.

Scriu din dorința de a mă face auzită și îmbrățișez oportunitatea pe care mi-o oferă latura magico-escapistă a scrisului. Am început să scriu în adolescență și îmi doresc să ofer pasiunii mele noi orizonturi de sens.