Visa cum o voce dulce o striga din nou şi din nou… O palmă primită pe nedrept, lumini orbitoare şi aplauze neîncetate, un pistol rămas fără stăpân, lacrimile unei dureri cumplite şi apoi o umbră… toate se amestecau asemenea unui dans ritmat în visul din care încerca să se elibereze. Reuşi în cele din urmă, trezindu-se cu inima bubuindu-i pieptul. Toate dispărură, mai puţin acea voce aşezată în pragul camerei. Privind în direcţia aceea, femeia amuţi, dar îşi recăpătă glasul imediat pentru a alunga musafirul nedorit la acea oră târzie.
–Cine eşti?
–Ştii prea bine cine sunt.
–Ce cauţi aici?
–Cunoşti şi acest răspuns. De ce atâtea întrebări?
Femeia tăcu. Prin lumina difuză simţi cum cea de-a doua prezenţă din cameră îi zâmbea. ,,Înnebunesc’’, îşi spuse în timp ce se ridică din pat. Încercă să ajungă la întrerupător, dar distanţa dintre pat şi acesta se mări dintr-odată. Renunţă să mai încerce să aprindă lumina. Se apropie în schimb de fereastră şi o deschise. Scoase capul şi inspiră lacomă aerul răcoros al nopţii.
–Am tot timpul din lume, dar te-aş ruga să te grăbeşti. Nu eşti singura pe care o vizitez astă noapte.
–De ce nu mă laşi ultima dacă nu mai ai răbdare?
–Draga mea, nu e vorba de răbdare. Tu m-ai chemat, iar eu am venit. Haide, vino la mine.
–Nu. De ce vii atât de târziu, când sunt singură? Simt actul tău ca pe o laşitate. Lasă-mă să aleg eu momentul în care să apari, aşa cum mi-am ales şi viaţa.
–Ţi-ai ales cu adevărat viaţa aceasta sau ea te-a ales pe tine? Micuţa mea, nu te amăgi singură. Cei ca tine nu pot alege. Altmiteri aţi fi cu toţii prinţi şi mai mult ca sigur v-aţi ucide pentru putere.
–Eu nu am nicio legătură cu răul. Sufletul meu cântă, la fel şi gura, dintotdeauna. E nedrept ce vrei să faci.
–Iubeşti atât de mult muzica?
–Acum tu pui întrebări aiurea.
Tăcură. Femeia închise fereastra, dar nu trase draperia, pentru ca lumina lunii să-şi arunce razele în cameră. Ochii ei căprui se obişnuiseră deja cu întunericul, poate prea mult. Părul blond se ciufulise, iar ea oftă gândindu-se cât de ridicolă părea în acele momente în pijamaua albă de satin.
–Eşti frumoasă şi aşa, somnoroasă. Crede-mă.
–Mda, sigur, cred că spui asta tuturor femeilor… Trebuie să mă aranjez puţin înainte…
–Pierzi timpul cu lucruri deşarte. Dintotdeauna ai avut un farmec aparte, indiferent de hainele pe care le-ai purtat. Haide acum, dă-mi mâna.
–Unde îţi sunt manierele? Aşa te comporţi cu o femeie? Roagă-mă cu mai multă delicateţe.
Silueta oftă la rându-i, însă oftatul acesta fu ca un val răcoros care se împrăştie în întreaga cameră. Cuprinsă de frig, femeia sări înapoi în pat şi se strecură sub aşternuturi, întorcându-se cu spatele la musafirul ei care stătea în pragul uşii nemişcat.
–Mi-e somn.
–Vei avea timp suficient să te odihneşti mai târziu.
–Crezi că mi-e frică te tine?
–M-ai chemat acum a doua oară. Îţi aminteşti câţi ani au trecut de când ne-am cunoscut prima dată?
–Prea mulţi…
–Unii nici nu se gândesc la mine. Dar tu nu eşti dintre aceştia. Poate că am păşit cu stângul amândoi prima oară. Îmi cer iertare.
Coborî din nou din pat apropiindu-se câţiva paşi de locul de unde răsuna a doua voce.
–Nu ştiu dacă ar trebuie să te iert. Nu ai fost prea galant ultima oară. Am început dansul, dar mi-ai scăpat.
–Te-a durut?
–Înăuntru da. Îmi venea să urlu de durere.
–Şi acum?
–Acum m-am obişnuit cu ea, de parcă e o parte a fiinţei mele.
–Poate că acum va fi altfel. Cunoşti mai bine paşii.
–Cred că am să mă mai gândesc totuşi. Îmi amintesc mâinile tale mai reci decât gheaţa, iar mie îmi este frig acum.
–Poate că dacă te îmbrăţişez, te vei încălzi.
–Mai aşteaptă puţin…
–Fie. Uite, mă voi aşeza lângă uşă. Când vrei să dansăm, spune-mi.
Femeia se încruntă uşor. Cunoştea deja paşii dansului, dar nu de teamă nu se apropia de partenerul care o aştepta. Pur şi simplu nu reuşea să străbată cu mintea toată viaţa de până atunci, într-o ultimă rememorare. Se aşeză la rândul ei pe podea, sprijinită de peretele care susţinea fereastra. O primă imagine îi răsări atunci în memorie. Soarele arzător al locurilor unde se născuse şi sunetul plăcut al unui instrument muzical, mânuit cu dibăcie de către tatăl ei… Cât de fericită era alături de cei doi fraţi, apoi într-o zi totul se schimbase, iar fericirea dispăruse într-o clipă. Un nou oraş o primise la adăpostul său, transformând-o într-o stea. Dar ceea ce ea îşi dorise cu adevărat toată viaţa îi fusese refuzat. Mai dansase o dată în urmă cu mai mulţi ani, dar nu cunoscuse toţi paşii, iar partenerul fusese destul de neîndemânatic încât să o scape. Nu mai voia să treacă din nou prin aceeaşi stare, astfel că acum ezita.
Silueta o privea cu înţelegere, dar cât ai clipi dispăru. Femeia se apropie mută de uşă şi realiză că rămase singură, alături de gândurile sale.
–Te-ai ascuns?
Nimeni nu răspunse. Oftă din nou cu părere de rău, în timp ce cobora scările spre parter, încet. Îşi turnă un pahar de whisky şi se întoarse înapoi în dormitor. Deşi se simţea epuizată peste măsură, nu-i mai era somn. Luă o înghiţitură din băutura care nu avu efectul dorit, acela de a o încălzi. În schimb tuşi şi aproape că dădu drumul paharului. Câteva lacrimi fugare o împiedicară să mai vadă clar, iar femeia îşi aminti de copilăria în care fusese forţată să poarte ochelari, până când reuşise să scape de ei. Ar fi preferat să vadă lumea în ceaţă, decât prin lentilele atât de batjocorite de ceilalţi copii. Gândul îi fugi din nou la o cameră străină şi neprimitoare. Aproape că ţipă şi acum, ca atunci, dar nu din cauza durerii, ci a consecinţelor faptei sale. ,,Copilul meu’’… Luă o altă înghiţitură zdravănă de băutură, ştergându-şi lacrimile cu cealaltă mână. Lăsă paharul pe noptieră, chiar lângă un flacon plin cu pastile. Pe o bucată de hârtie imaculată, aşternu câteva cuvinte cu scrisu-i fermecător…
–Muzica lipseşte, de aceea nu poţi dansa…
–Te-ai întors…
De această dată se apropie grăbită de acea voce. Îmbrăţişă silueta, iar camera fu inundată de o muzică plăcută, muzica ei…
–Ştiu că nu aşa ţi-ai imaginat dansul nostru. Voiai o seară de gală, mulţi invitaţi, luminile reflectoarelor…
–Îmi doream ceva bine orchestrat… Dar nu ştiu dacă ar fi fost corect…
Chiar dacă era trecută de 50 de ani, mâinile ei erau la fel de delicate ca în tinereţe. Desprinşi din îmbrăţişare, silueta străină îi oferi cu toată eleganţa mâna, iar dansul începu cu mişcări lente. La un moment dat, femeia întoarse capul spre pat şi spre noptiera de lângă. Paharul de whisky se golise, la fel şi flaconul de medicamente, iar ea se văzu pe sine întinsă, oricine putând jura că doarme…
–Dar… Aşa ar trebui să fie?
Silueta o îmbrăţişă şi mai strâns, emanând o căldură plăcută.
–Nu-ţi fie teamă. De data aceasta nu te mai scap…
Continuară să danseze până în cea din urmă clipă. În sfârşit îşi găsi odihna undeva unde viaţa era suportabilă…

Despre autoare:

Ioana Ghelțu-Bîrjan (n. 1997) este absolventă a Facultății de Drept și Științe Administrative, specializarea Drept, din cadrul Universității ,,Ovidius’’ din Constanța şi a programului de Master ,,Științe penale’’ din cadrul Facultății de Drept și Științe Administrative, Universitatea ,,Ovidius’’, iar în prezent este studentă a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Ovidius. A publicat în revista Liceului Teoretic Decebal, cât și în diverse alte cărți, dintre care amintim AD INFINITUM III, ANTOLOGIE TEXTE CONTEMPORANE (editura Vox Authors, 2019). În prezent, a finalizat un prim roman, pe care dorește să îl publice în curând, lucrând, de asemenea, la alte două volume.