În cercul fiarei (fragment de roman)

La fiecare pală de vânt, scândura afumată scârțâia și trosnea deasupra zidului spart. Se zbătea prinsă în ultimul ei cui, făcând porumbelul pictat pe una dintre fețe să se învârtă în loc, ca prins în laț. Un simbol potrivit pentru cei care intraseră în vechiul han cu gândul că acolo aveau să găsească o cale să părăsească, în siguranță, Punct Gorun, dar care nu mai ieșiseră decât ca fuioare de cenușă. Tot ce mai rămăsese din ei – speranțele, amintirile, puținul avut pe care îl putuseră strânge în graba fugii – se afla acum în bucata aceea de lemn care gemea în vânt. Poate și în momâia care își poticnea umbra peste lespezile ciobite ale străzilor, oprindu-se din când în când să studieze resturile de mobilier care îi blocau trecerea. Apoi, cățărându-se peste ele, își vedea mai departe de drum, de parcă nu ar fi observat distrugerea din jur și nici nu ar fi simțit-o pe propria-i piele care începuse să i se desprindă în fâșii înguste odată cu părul de pe cap.
Oblicitorul Novare Faruz se încordă, cu mâna pe buzunarul de la piept. Apoi se relaxă.
Momâia nu avea cum să fie unul dintre nelegiuiții care soseau acolo cu gând să jefuiască locuințele părăsite în grabă, puși pe scormonit și sfâșiat, fără niciun respect pentru oamenii cărora le aparținuseră înainte ca aceștia să fi fost obligați să apuce calea pribegiei sau să moară în chinuri de neimaginat. Cel mai probabil, ființa aceea măcinată de boală era unul dintre supraviețuitori. Novare auzise vorbindu-se despre ei, dar nu mai întâlnise vreunul până atunci. Nici n-ar fi avut cum, era prima dată când punea piciorul în această ruină de oraș, după ce morbul se înstăpânise în mai toate așezările de graniță.
Poate că ar fi fost o idee bună să nu fi venit, însă Nod insistase, iar când Nod insista, pentru Novare era mai bine să se supună. Nu putea recâștiga încrederea victorului Ximoria dacă își umplea timpul căutând cățeluși pierduți și bijuterii furate, ca în ultimele cercuri. Trebuia să facă ceva remarcabil, ceva care să șteargă din amintire consecințele tuturor alegerilor greșite pe care le făcuse.
O idee ar fi fost să găsească un leac pentru morb sau, ținând cont că el nu avea cunoștințele urchemiștilor, să îl găsească altcineva, iar el doar să i-l prezinte lui Xymori. Sau poate că, în lipsa leacului, ar fi fost suficient doar să îl aducă în fața legii pe cel care crease morbul și, ignorându-i cu bună știință efectele, îl împrăștiase în lume. Ambele soluții ar fi fost ideale, dar imposibile. Doar încercaseră atâția, mulți chiar cu sprijin din partea victorului, și tot fără de rezultat. Tot ce îi mai rămânea era să prindă cât mai mulți dintre nenorociții care prădau orașele părăsite fără să le pese că astfel contribuiau la răspândirea morbului.
Dar mai întâi trebuia să îi găsească.
Cu împunsături bine dozate, Nod îl ghidă spre o margine a fortificației, unde o scară de piatră neacoperită urca pe acoperișurile joase. De acolo, oblicitorul avea să țină sub observație, până la sfârșitul luminării, sectorul de jos al vechiului oraș, unde cei înstăriți avuseseră cândva locuințe.
Înainte să urce treptele inegale, cu aspect lunecos, trase de pânza deasă ce îi acoperea nasul și gura, iscând un mic curent de aer. Nod îl împunse în creștetul capului, avertizându-l asupra nivelului ridicat de morb din jur. Novare se conformă și se chirci în locul indicat de tovarășul său. Urma să asude o vreme, dar avea încredere în judecata și observațiile sarcoptului. De asta și-l luase pe Nod, pentru că era cel mai bun dintre cei mai buni.
Iar Novare nu putea accepta mai puțin. El însuși nu se putea accepta ca fiind mai puțin. Deși trebuia să fie, dacă ajunsese să pândească hoți în acea văgăună. El, care…
Își înfipse unghiile în carne, așteptând răspunsul tovarășului său. Nod nu îl contrazise, doar îl avertiză printr-un zvâcnet subtil să își elibereze mintea de gândurile nefolositoare și să fie atent. Pe acoperiș, vântul căpătase o oarecare asprime care, în loc să-i mai răcorească trupul încins de filtre și straturi protectoare, îi dădu senzația că s-ar fi apropiat de un cuptor încins. Un zumzet nelămurit îl însoțea, un început de tunet reprodus continuu. Nod se pricepu să deslușească fiecare sunet în parte și să le înfigă pe toate direct în mintea oblicitorului. Foșnetul unor trențe. Geamătul unei cercevele strâmbate. Scârțâitul sinistru al unei uși. Un rânchezat de vulpure. Novare se opri la cel din urmă și îl întoarse pe toate părțile până când reuși să zărească în afara zidurilor capul alungit, lipsit de urechi al animalului, apoi trupul acoperit de o blană roșcată terminată cu o coadă groasă și scurtă. La urmă, carul tras de vulpure, tot poticnindu-se în terenul accidentat, presărat cu tot felul de obiecte abandonate.
Faruz cercetă cu atenție bărbatul cocoțat în car. Înalt și subțire, cu pieptul și capul înfășurate în văluri. Nu avea postura prădătorului obișnuit, umblând ferit de ochii lumii. Ba chiar, de parcă ar fi simțit că este observat, își ridică privirea spre ziduri și, văzând că nu este singur, își duse palma la fruntea acoperită de o pânză neagră.
Novare își ridică mâna, gândind să îl oprească și apoi, după ce se va fi apropiat de acesta, să îl întrebe dacă nu cumva văzuse vreun hoț. Însă bărbatul își reluase locul în car și, fără să îl mai privească, obligase vulpurele să grăbească pasul. Oblicitorul rămase cu mâna în aer, cu mănușa tocită în dreptul palmei adunând ciorchini de stropi luminoși. Auzea un râcâit slab.
Se apropie de marginea interioară a acoperișului, cercetând străduțele care își împleteau clădirile abandonate și pomii arși. Sursa zgomotului părea să fie foarte aproape, ferită de zidurile înalte. Ghidat de Nod, Novare coborî scara de piatră, apoi se strecură pe ulița prăfuită. Păși cu grijă peste resturi de tencuială și cărămizi afumate de focul celor care își căutaseră cândva adăpost acolo. Se prelinse pe după un pom ars de morb. Trecu, pitulat pe vine, pe după o mașinărie dezmembrată, cu pernele banchetei rupte și scoase în afară ca niște măruntaie.
Săltă ușor spre ușa unei case, dar nu se opri în dreptul acesteia, ci coti pe următoarea stradă, acolo unde ținea minte că înainte fusese un parc. Acum era o ruină din cenușă și lemn. Un bărbat aplecat pe vine râcâia de zor pământul sfărâmicios, culegându-l în niște căușe, pe care le vărsa apoi într-o cutie de sticlă groasă. Faruz privi cu atenție în jur, încercând să anticipeze punctele vulnerabile din care tovarășii hoțului ar fi putut sări să îl atace. Din creștetul capului, Nod se înfoie și se scutură, făcându-i semn să lase siguranța în grija lui, că doar de aia era sarcopt, iar oblicitorul să își vadă de treaba pentru care fusese antrenat. Cu mâna pe mânerul spadei scurte, Novare mai făcu doi pași în direcția străinului. Se opri suficient de aproape încât să își poată folosi arma dacă ar fi fost necesar.
– Ai nevoie de ajutor acolo?
Bărbatul își întoarse capul spre el, îl privi o clipă cu ochi îngustați, apoi, strângând la piept ranița pe care și-o ținea pe genunchi, sări în cel mai apropiat pom. Începu un cățărat caraghios, cu picioarele petrecute pe după trunchiul ars, dar neașteptat de eficient. Înainte ca Novare să se dezmeticească din uimire, prădătorul ajunsese în coroana lipsită de frunze și țopăia de pe o creangă pe alta cu ușurința unei păsări.
– N-am vrut să te sperii, spuse Faruz apropiindu-se de copac. Vreau doar să…
Nu apucă să-și ducă până la capăt fraza că, hop, bărbatul și sărise în copacul vecin, agățându-se cu brațul liber de una dintre crengi. Apoi, folosindu-se de aceleași mișcări, se îndreptă spre cealaltă ieșire a parcului. Novare dădu să se repeadă după el, dar Nod îl sfătui să urce înapoi pe ziduri și să îl țină sub observație de acolo. La un moment dat, pomii aveau să se sfârșească, iar bărbatul să coboare.

***

Dincolo de rămășițele cercului fortificat al orașului, câmpul vioriu, ars de morb și de pietrele desprinse din zidurile de apărare, se frângea în marginea pădurii. Pomii, cândva fagi, erau și ei acoperiți de aceeași mâzgă uleioasă, dăunătoare plămânilor și pielii, însă cumva reușiseră să rămână în picioare. Se zvonea chiar că dincolo de prima linie de copaci, pădurea rămăsese intactă. Dar nu se întorsese nimeni de acolo ca să confirme. Nici măcar nu plecase cineva. Toți cei care fugiseră din calea morbului, toți cei care trecuseră pe la Porumbelul sălbatic voiau să ajungă cât mai departe, pe una dintre micile insule răsfirate în marea Occ sau chiar dincolo de acestea, printre nisipurile încinse ale efișilor, în siguranța zidurilor celor două orașe gemene, Doret și Ufret. Dar, pentru că drumul peste mare era anevoios și costisitor, cei mai mulți se mulțumiseră să caute adăpost în umbra colinelor de lângă Vynta, de unde aveau promisiuni de mâncare nealterată de morb și aer bun de respirat. Zvonurile ziceau că prea mulți nu rămăseseră nici acolo. Cum, necum, cumplita boală îi ajunsese din urmă.
Dar asta fusese cu mai multe cercuri înainte, prea multe.
Acum prea puțini mai căutau să fugă, căci se obișnuiseră cu amenințarea pe care o aducea vântul ori de câte ori bătea mai tare. Învățaseră să trăiască alături de ea și își aranjaseră viețile astfel încât să fie feriți de primejdie: urchemiștii creaseră unsori care să protejeze pielea de arsuri și filtre care să împiedice inhalarea particulelor fine de morb. Ba chiar unii victori merseseră într-atât de departe, încât porunciseră ca principalele străzi din orașele lor preferate să fie protejate sub domuri de sticlă, astfel încât locuitorii acestora să se poată plimba nestingheriți. O astfel de măsură făcea ca unele orașe, precum Xyra și Vynta, să fie mai sigure decât celelalte. Toți cei care își permiteau să plătească prețurile exorbitante pretinse de victori aveau acum un loc ferit în care să petreacă și să mai arunce din când în când câte o privire spre lumea care se sfârșea sub ochii lor. Cei mai mulți, cei care nu aveau suma necesară sau erau prea bolnavi, rămâneau de partea cealaltă a pereților de sticlă, stingându-se unul câte unul, mai repede sau mai lent, fără încetare.
Novare era undeva la mijloc. Deși căzuse în dizgrație din cauza vechii sale asocieri cu Hayat, meseria de oblicitor încă îi mai deschidea câteva uși îndărătul cărora câte o doamnă neconsolată de infidelitățile partenerului ei aștepta ca el, sau altul, să își îndepărteze filtrele. Acelea erau negurile cele mai ușoare, în care se abandona dorinței sarcoptului și a femeii, rămânând doar un trup stăpânit de fiori nelămuriți. Greul venea abia în următoarea luminare, când Nod încă era mahmur după plăcerile cărora li se abandonase cu atâta poftă. Atunci gândurile și sentimentele lui Novare erau libere să rătăcească pe terenuri interzise și să se împotmolească în mlaștinile neputinței. Cel mai des simțea o apăsare în piept, ca o cizmă căutând să îi frângă coastele și să îi strivească inima. În ochi îi răsăreau imagini amestecate cu oameni agonizând – brațe descărnate, trupuri buboase, scalpuri cu pielea arsă și smocuri de păr plutind în vântul înecăcios –, apoi horcăiturile celor care cerșeau o ultimă gură de aer și vaietele lor prelungi în timp ce brațe lor sfrijite se ridicau, se întindeau spre el, parcă să îl roage să îi cruțe, parcă să-l arate unei lumi întregi: el este, el ne-a făcut asta, el a adus molima, el cu asociatul lui…
O împunsătură violentă în creștetul capului îl obligă să își înghită nodul din gât. Nu era nici timpul, nici locul pentru regrete și vinovății. Niciodată nu era pentru un oblicitor. Novare își îndreptă privirea spre câmpul pustiit din preajma Punct Gorun-ului. Nicio pasăre, nici un om nu îndrăznea să se abată înspre întinderea stearpă, distrusă de mâinile și ambițiile oamenilor. Și totuși, dacă se uita cu atenție, concentrându-se pe detaliile care îl interesau, negru și maro, oblicitorul putea zări capete îmbrobodite răsărind la răstimpuri dintre tulpinile uscate. Le observă cu atenție și decise, fără să îl mai consulte pe Nod, că doi era un număr căruia îi putea face față.
Gâfâind, Novare încălecă zidul și își făcu niște socoteli. Până jos nu era o distanță prea mare, un pic mai mult ca un stat de om. N-avea să-i fie greu să sară. Probleme ar fi putut să îi facă doar bolovanii, de care s-ar fi putut lovi în cădere, și, desigur, cei doi fugari care l-ar fi auzit. Nu ajunseseră suficient de departe. Vulpurii pe care încălecaseră erau bătrâni și șubreziți, mai mult alunecau decât mergeau prin câmpul ce ducea spre lizieră.
Oblicitorul trase aer în piept și îl lăsă pe Nod să facă restul calculelor. El doar se asigură că filtrele îi erau bine strânse în dreptul gurii și nasului, iar învelitoarea îi proteja creștetul capului. Privi în urmă fără tragere de inimă la ruina orașului, la amestecul de verde și negru din ziduri, la trunchiurile copacilor măcinate de morb. Când simți în scalp semnalul de liberă trecere, întinse brațele în lături și sări.
Atinse pământul cu tălpile, apoi cu palmele protejate de mănuși, gata să țâșnească înainte sau să se ghemuiască precum o pisică, după situație. Rămase o clipă în cumpănă, privind conglomeratele din pietre și mortar risipite în jurul lui. Nimerise chiar între ele, pe unul dintre peticele de iarbă arsă, în care se amestecau rămășițe de tot felul – sticlă pisată, postavuri rupte, cupri călcați în picioare, pergamente mototolite, cuțite, jucării din lemn. Un loc al lucrurilor care, în fața morbului, deveniseră nefolositoare. Proprietarii preferaseră să scape de ele decât să își riște viața cărându-le în spinare sau ispitind tâlharii care păzeau drumurile. Unii, cel puțin.
La doar o lungime de braț depărtare, strălucea piatra roșie a unui inel lat, trecut peste un os cenușiu, rămășița degetului care îl purtase cu mândrie cândva. Nu era un obiect ieftin, iar proprietarul acestuia cu siguranță plătise scump pierzându-l. Iar cine îl găsea cu siguranță ar fi încheiat măcar un cerc departe de morb, în tihna domurilor de sticlă ale Xyrei.
Novare își retrase palma, scârbit. Avea suficienți cupri cât să cumpere tot Punct Gorun, dacă ar fi avut cine să i-l vândă, dar nu cât să își recapete locul pe care îl pierduse. Trebuia să-i prindă pe cei doi, să îi predea oamenilor victorului și să își încaseze răsplata. Își permise o scurtă clipă de reverie, în care și-l închipui pe victorul Xymori îmbrățișându-l și sărutându-l pe ambii obraji, oferindu-i iertarea sa, dar Nod, cu o împunsătură bine țintită, îl readuse la realitate. Avea o misiune de îndeplinit, nu trebuia să uite asta niciodată.
Își scutură mâinile înmănușate înainte să se asigure că filtrele îi acopereau în totalitate gura și nasul. Abia apoi își mângâie acoperitoarea de pe cap. Sarcoptul îi răspunse cu o furnicătură ușoară, care îndată i se răspândi în tot trupul, apoi i se adună ghem în stomac. Novare pricepu mesajul.
Se ridică și, folosindu-se de adăpostul oferit de dărâmăturile din zidurile orașului, cercetă din ochi terenul, până dădu din nou de cei doi vulpuri și de oamenii pe care îi duceau în spinări. Nod îl ajută și de această dată cu socoteala: dacă menținea ritmul pe care i-l recomanda, atunci avea să îi prindă din urmă înainte ca aceștia să ajungă în pădure.

Despre autoare:

imageedit_11_4735384219

Cezarina Anghilac (n. 27 septembrie 1984, Mangalia) a studiat sociologia şi antropologia în cadrul Universităţii din Bucureşti, iar în 2015 a urmat cursurile Atelierului SF&F organizat de Revista de povestiri și Bookblog. A îngrijit, timp de doi ani, sumarul Revistei de suspans.

Este autoarea volumului de povestiri Cine doarme și visează (Tritonic, 2017), distins cu premiul AntareSFest pentru Cel mai bun debut SFFH al anului 2017 în volum propriu.

A publicat proză scurtă în Gazeta SF, Argos Magazine, Revista de suspans, Revista Familia, Galaxia 42, Opt Motive, Iocan și în antologiile Best of Mystery & Horror #1, editată de Mircea Pricăjan (Herg Benet 2014) și Cele mai frumoase povestiri Science Fiction & Fantasy ale anului 2017 editată de Michael Haulică (Vremea, 2018).

A obținut premiul AntareSFest pentru Cea mai bună povestire SFFH primă apariție 2016 (pentru povestirea Doar vântul) și premiul Revistei Galaxia 42 la categoria Fantasy (pentru povestirea Aroma fină de nisip încins).

În vara anului 2022, Cezarina Anghilac publică primul volum al romanului fantasy În cercul fiarei la editura Crux Publishing.

Un gând despre “În cercul fiarei (fragment de roman)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s