M-am trezit înaintea ta. Am crezut că este foarte târziu și am încercat să disting ce oră indica ceasul de pe noptieră. N-am reușit; știi cât de prost văd dimineața. Apoi am încercat să disting unde ești tu. Erai acoperit în cearșafuri, inclusiv în al meu. Atunci am înțeles de ce toată noaptea am simțit frigul cum îmi intra în oase. Pletele îți acopereau fața și am presupus că ai obloanele trase și că îți continui somnul.
Pe fereastra lăsată deschisă intra tot soarele din dimineața aceea în camera noastră și se ghemuia și el lângă tine; noi îl aveam pe tot. Cred că vecinii erau tare supărați de cât de egoiști eram și de cum avea grijă căldura și viața doar de noi.
M-am furișat afară amețită și am lăsat ușile deschise, în caz ca soarele voia să și iasă; să nu îl țin ostatic. Dacă ai știi câtă forfotă era în curte: păsările erau în mijlocul concertului. Urcat pe o creangă joasă a prunului, un cocoș cu gâtul gol se pregătea să tragă clopotul de dimineață. Am zâmbit… preconizam că vei auzi și că îți vei lipi mâna de frunte, că te vei întoarce cu o mișcare rapidă, nervos, pe cealaltă parte și la fel de rapid vei adormi iar.
M-am dus în brațele salciei unde era ea, ne aștepta de ceva timp. În față avea masa lungă și înaltă de lemn masiv plină cu ce i-am cerut cu o seară în urmă: era cafeaua, ceaiul de tei și mentă, untul și dulceața de căpșuni. Stătea cu o mână în falcă și privea cerul. Dacă ai fi văzut cum îi arătau ochii plini de valuri spumoase în care se oglindea albastrul acela celest… Deasupra ei dansau, ca niște fluturi eliberați din cocon, frunzele salciei agitate de vânt.
M-am răcorit turnându-mi apă pe gât și pe față și m-am așezat lângă ea. Și-a ridicat mâinile și parcă aștepta ca eu, ca o mâță, să mă culc în poala ei. Mi-am așezat capul pe genunchii ei și am închis ochii. Te așteptam pe tine. Dacă ai fi venit mai repede, ți-aș fi cedat un genunchi pe care să îți pleci și tu capul. Dar m-am bucurat singură de protecția oferită de poala și de mâinile ei care îmi mângâiau fruntea și părul. Nu mă gândeam la nimic; straniu. Neliniștile minții și ale sufletului meu dispăruseră. Știam doar că trebuie să mănânc și apoi… apoi nu mai conta ce făceam. Așteptam timpul să mă prindă și să mă manevreze ca pe o marionetă.
Într-un final ți-am auzit pașii pe potecă. Aveai gura până la urechi; pentru ce râdeai așa în fiecare dimineață? Ce te făcea fericit, atât de fericit încât să zâmbești prin toți porii, cu toată ființa ta? Ai urmat același ritual ca și mine și mai apoi… îți aduci aminte? Ne-am așezat la masă. Am îngânat câteva cuvinte spuse de ea, ne-am ținut toți trei de mână. Am stat cu ochii închiși, am visat și ne-am jucat cu cuvintele. Apoi ne-am servit cu tot ce ne pregătise. Eram moscoliți de gem și râdeam. De ce râdeam? Tu te gândeai la ceva în momentele acelea? Eu mă gândeam doar că după-amiază am putea să plecăm pe câmp sau, dacă bate prea tare soarele, am putea să stăm sub salcie și să visăm pana când ne trimit țânțarii în casă. Eu doar atât puteam să gândesc. Și râdeam pentru că, trebuie să îți spun, aveam mințile goale, ne chiorăiau creierii; noi eram rupți de realitate.
Când am calculat unde se află soarele și ne-a indicat ora 12, după cum ne învățase tot ea, m-ai invitat în fundul curții unde am chelit cireșul. Cireșul și puțin din tufele cu căpșuni. Poate a fost mai mult decât puțin: un sfert…. sau jumătate. Nu mai țin minte.
Apoi ți-ai luat trusa de desen și m-ai așezat tacticos într-o rază de soare. Ne tot mutam după ea. La început m-am enervat, mă agita fâțâiala. Dar după m-am lăsat manevrată de tine ca de un păpușar… ca de timp. M-ai cuprins în câteva schițe pe care le-ai păstrat în Biblia ta, în cartea ta a creației. Ne-am oprit când raza nu mai era de găsit căci nu mai bătea soarele ci începea să mângâie luna. Îți amintești cât ne holbam la lună? Acolo, pe suprafața ei găunoasă, îți garantez că s-au întipărit privirile noastre. Am ajuns și pe Lună!
Te-ai cățărat în nuc… cu mintea. Mi-ai spus cât de trist ești că l-au tăiat, că l-au lăsat pe Tarzan fără junglă, pe noi fără copilărie. Ne-am pus strategic pe jos în pătratul acela de pământ unde luna spăla ce a ars soarele pe timpul zilei. Mi-ai repetat ca un profesor obositor constelațiile pe care le învățasem pe de rost. Îți foloseai degetul ca un arătător cu care țintești o hartă. La sfârșitul lecției ai oftat… Ca și cum a fost molipsitor, am oftat și eu, mai adânc, mai trist. Abia acum înțeleg de ce ne cuprinsese tristețea și oftatul: știam amândoi că e ultima dată când mai suntem copii. A fost ultima dată când am văzut paradisul, salcia, soarele și luna tatuată cu privirile noastre. Tot ce a rămas acum este o curte, fără jungla ta, fără salcia care ne acoperea creștetul capului, fără masa din lemn și fără noi. Totuși, aceiași genunchi și aceiași ochi ne așteaptă. Poate noi eram paradisul…

Despre autoare:

Niță Lorena-Andreea (n.2002, Poiești)

Studiez în prezent Limba și literatura română-Limba și literatura engleză în cadrul Facultății de Litere și Științe, Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești.
După ce am luptat patru ani cu domeniul matematicii, am absolvit liceul pe profilul matematică-informatică intensiv informatică și am cotit brusc către filologie. Pentru că cifrele mi-au ocupat o bună parte din timp, abia acum reușesc să mă joc, așa cum am visat dintotdeauna, cu literele pe pagini. Până acum am participat doar la concursuri școlare de creație așa că paginile mele nu au ajuns prea departe; stau pitite prin cotloanele sertarelor.