Reverie

Un soare, doi sau trei; se simte de parcă pe platoul albastru, fără pată, stă întins un ciorchine voluptuos de astre incandescente și luminoase. E atât de cald încât pielea începe să fredoneze un cântec de sfârșit, un cântec în care sunetele sunt înlocuite de o sfârâiala molcomă. Îmi sfârâie pielea pe față, pe mâini, pe gât, pe scalp. Sub presiunea soarelui îmi clocotește toată substanța din mine, tot lichidul, tot sângele și bulbucii datorați clocotului sar pe pereții pielii mele din interior și îmi cauzează mâncărimi nervoase. Rămasă în razele sfâșietoare, parcă viscerele îmi sunt atinse de scântei care aprind flăcări mistuitoare ce îmi cuprind interiorul și îl luminează orbitor. Să fie un alt soare chiar în corpul meu, în spațiile dintre organele aglomerate?

Mă îndrept către casă. Văd oamenii flacăra aceasta ce pare că va ieși din mine prin gură ori prin orbite? Mă scurg printre rânduri dese de oameni asudați, grosolani, cu respirații încinse și mă feresc de ghionturile lor, de valul uman pe care îl creează și de care se lasă chiar ei purtați. RATP-ul pare o glumă în contextul acesta. O conservă a unor foste sardine, o conservă cu pereți uleioși și miros rânced care a stat săptămâni întregi la ghenă în bătaia soarelui de iulie. Nu mă grăbesc să prind un loc. Tapiseria scaunelor are să se prindă de spatele meu, să intre în componența pielii mele, să mă prindă cu ventuze murdare, pline de esența altora…

Urcă tot mai multă lume; este aer puțin… eu încerc să economisesc respirații. Voiajorul din fața mea gâfâie și creează o rafală. E acea adiere pe care o simți când stai pe marginea unei bălți și care aduce miros de pește, apă statută, gunoi, putrefacții. Nu lipsesc nici brotacii râioși. Sunt întinși pe scaune, cu burțile mari, umflate, pe geamuri, lăsând dâre ce se preling ușor în jos iar alții se agață de mine și vin aproape, tot mai aproape, cu ochii lor bulbucați, cu umoarea lor, cândva apoasă, acum parcă seacă, uscată. Clipesc rar iar privirile lor se ațintesc în puncte imaginare; înghit într-un vid ceea ce privesc și usucă totul din raza lor. Legănarea autobuzului obosește câțiva pasageri care ațipesc în poziții scabroase. Câte un trezit din somnul fantastic își șterge imprecis sudoarea și toate secrețiile ce fierb pe față, pe gât și sub. La scenele acestea de igienă am bilet în primul rând.

Eu visez la o zi cu ploaie, o ploaie rece ce îți bate pielea ascuțit, o zi în care vântul adie calm, apoi devine nervos, urmează iar să se calmeze… cerul e înnorat, negru, pe alocuri este pătat de violet episcopal, mai spre apus de un zinzolin. Sunt oameni puțini pe stradă, oameni cu umbrele ce le acoperă chipul hidos cu care ies în zilele însorite de care nu vreau să amintesc în visul meu. Ce anonimi! Cât mister, cât aer… Așa reușesc să călătoresc o bună parte din drum, cu gândul departe.

Mă trezește totuși un brotac din spate. Înarmat cu o plasă zdravănă pe care o ține cu greu pe șold, mă îmbrâncește în coapsă. E o mișcare sacadată, persistentă și ritmată. Mă scoate din minți, mă scoate din visul meu, din paradisul meu umil construit. Îmi arunc privirea în față, vreau ceva să mă distragă. Nepotrivită alegere. În fața mea, domnul cu adierea de baltă a dispărut și a fost înlocuit cu un alt pion: o doamnă cu parfum dulce, prea dulce, care se amestecă cu toată mireasma de fundal. Îmi dă niște icneli crunte pe care le maschez cu o tuse seacă. În afară de parfum are și o aluniță de mari proporții pe barbă: păroasă, neagră, divizată în colonii. În bătaia soarelui care se infiltrează prin geamul unsuros, pare că supurează. Decid să mă întorc către domnul cu plasa colosal de grea. Între timp și-a lăsat sacoșa pe jos, între picioare, iar din interior răsare o cantitate de materie incertă, amfibologică, însoțită de un miros de sânge, de hoit. Dacă aș închide ochii aș jura că stau lângă un abator în plină funcțiune.

 Încă o stație și termin cu chinul acesta. Mă strecor printre râioși și mă lipesc de ușă. Simt prin crăpăturile ei un aer mai puțin spurcat dar la fel de greu și de încins. Se pare că și măcelarul se pregătește să coboare din cutia cu sardine… își ridică plasa de jos și mă urmează la scara autobuzului. Pe el îl urmează o dâră de sânge, un sânge vișiniu, impur. Din pungă continuă să bată ritmat alte picături de sânge… picătura chinezească. Domnul observă scurgerea și îmi zâmbește arătându-mi niște dinți mari, afumați și pe alocuri mucegăiți.

Despre autoare:

Niță Lorena-Andreea (n.2002, Ploiești)

Studiez în prezent Limba și literatura română-Limba și literatura engleză în cadrul Facultății de Litere și Științe, Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești.

După ce am luptat patru ani cu domeniul matematicii, am absolvit liceul pe profilul matematică-informatică intensiv informatică și am cotit brusc către filologie. Pentru că cifrele mi-au ocupat o bună parte din timp, abia acum reușesc să mă joc, așa cum am visat dintotdeauna, cu literele pe pagini. Până acum  am participat doar la concursuri școlare de creație așa că paginile mele nu au ajuns prea departe; stau pitite prin cotloanele sertarelor

Un gând despre “Reverie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s