Poeme

stai liniştit

trebuie să mă mişc

de pe o parte pe alta

până îmi găsesc locul

îmi spune daria

înainte de a adormi

auzi

o întreb în şoaptă

ce crezi că e acolo

uneori chestii bune

aşa cum facem noi trei când ne giugiulim

alteori monştri

ei au mai multe mâini pe care le folosesc ca să acopere drumul

îmi răspunde

rugându-mă să nu plec nici când a adormit

ce fel de drum

întreb

ştii tu

îmi răspunde

vreau să îi spun că nu am habar

că părinţii sunt uneori varză

că nu avem reţeta care să păstreze lumina pentru a recunoaşte drumul îndărăt

că nu deţinem niciun răspuns important care să ne atenueze măcar frica de a nu mai fi

că suntem mult mai puţin decât crede că suntem

că dincoace de ceea ce trebuie să facem pentru a supravieţui suntem la fel de vulnerabili şi de singuri

şi că n-am găsit leac pentru niciuna dintre slăbiciunile ori calităţile astea

că ne rugăm mereu cuiva inventat pentru a ţine în frâu bătăile inimii

că ne privim în oglinda fiecărei dimineţi şi nu ne vine să credem că ne îndepărtăm de bucuria că dincolo sunt aceleaşi riduri de tinereţe

că nimic din ce am visat în tinereţea aia

nu se potriveşte cu nesfârşitele întinderi de asfalt pe care circulă maşini cu motor electric

de ce taci

mă întreabă

stai liniştit

oricum mergem într-o lume care aşteaptă

o

visăm

foarte aproape de fruntea mea

dezbateri despre soarta cărţii

despre sensul

artei

literaturii

despre produse culturale

despre cartea virtuală

lansări peste lansări

târguri

vernisaje

şi alte lansări

convorbiri cu mari personalităţi

mijlocii

mici

cu admiratorii personalităţilor

o întreagă lume prinsă în vârtejul ăsta

ce seamănă caruselului din parcul Prater

acolo unde

în anii trecuţi

întins în iarbă

l-am văzut pe Freud fumându-şi trabucul

foarte aproape de fruntea mea

ca o fantomă bună

acum mă uit la poza asta făcută de Daria

cu mine aflat în mijlocul unei clădiri ce a ars din temelii

şi mă gândesc

că întreaga artă a lumii

e un imens foc

ce mistuie totul

şi

de pe crestele munţilor de cenuşă

din când în când

se aud

atât de frumoase strigăte

încât lumea prinde puteri

şi

renaşte

doi

pe stradă

printre oameni

pari un om obișnuit

și nimeni nu ar zice

că ești poet

îmi mărturisește un prieten

ce îi citise în original pe

homer pindar sappho

un așa compliment

nu știu cum să-l trăiesc

prima reacție e să mă uit pe strada aia

pe unde merg de obicei ca să îmi cumpăr pâine

într-adevăr

nimic care să facă diferența

ci doar

un om puțin adunat de spate

aflat printre ceilalți oameni

ce își ridică privirea atunci când îi strig numele

și nu înțelege

într-adevăr

sunt doi

ce aproape nu știu unul de altul

decât atunci

când

cel care a cumpărat pâinea

se întoarce

pe canapeaua din dreptul geamului

unde celălalt

îl așteaptă

ca să dea de mâncare

cerului

după tinerețe

pe atunci

trupurile noastre

păreau să ne aparțină

într-o așa mică măsură

încât

nu le luam în serios

decât când le foloseam pentru a face dragoste cu ele

în rest

îmbrăcau cu pielea lor vise atât de mari

încât ne mirăm

acum

că am avut

așa o binecuvântată piele

curgeau înspre cer

cu sângele lor

o amețitoare nevoie de zbor

și

făcându-ne prea ușori

uitam moartea

ca și cum

nu ar fi fost

niciodată

ba

uneori

ne așezam goi în iarbă

și simțeam

cum cerul curge

de la unul la altul

ca o ploaie de vară

căreia îi dădeam drumul din căușul palmelor

spre setea

de a rămâne

mereu

așa

însă

după tinerețe

trupurile vor să fie tot mai mult

ele însele

cu foamea celui care stă să moară de foame

cu setea celui rătăcit în deșert

și nu vor să-și mai amintească nimic din transparența materiei

doar

să se prindă

cu unghiile și cu dinții

de

propria

carne

un fantastic ridicat din umeri

nu ştiu

îi spun fetiţei

deşi întrebarea

tati

ce-i viaţa asta

rostită mai mult de mişcarea degetelor prin părul ei

mă amuză

ca şi cum

sunt singurul spectator

în faţa unei trupe de orbi

ce prezintă oraşului

în premieră

un alt soi de lumină

nu ştiu

atâta am înţeles până acum

şi

mai departe

am tot visat

cum furnicile se împrietenesc cu actori orbi

şi le arată drumul de întoarcere spre casă

cum cărţile nu-s bune de nimic

până când

le deschizi

şi

citeşti

până când

îţi dai seama că deschid ceva

aşa cum dai tu uşa camerei tale la o parte ca să nu se sperie iepuraşul pufi

şi găseşti dincolo de prag

o blană albă

curată

care seamănă cu prima ninsoare

aia prin care am coborât

eu şi mama ta

la o zi după ce ai venit pe lume

spre parcarea unde lăsasem maşina

şi-am mai visat

ce trăiesc acum

auzind cum mă întrebi

cea mai tare întrebare

şi

ce e grozav în toată chestia asta

e că oamenii

toţi oamenii

indiferent cine sunt

şi cine se cred

ridică din umeri

aşa că

la întrebarea ta

pot acum răspunde

trăitul e un fantastic ridicat din umeri

ce urcă

şi coboară

aşa cum face lumina

prin

părul

tău

de

fată

înainte de trezirea dariei

un gemuleţ

ivit dintr-o dată

pe suprafaţa de var a peretelui

unde tremură umbre

de frunze ale caisului

ale norilor joşi

ale unor strigăte ce s-au obişnuit să lenevească în inimă

deschid gemuleţul ăsta

cu degetele subţiri ale mirării

nu mă aştept să văd ce e dincolo

nici dacă e un sens pe care să-l pot aduce în lume

îl deschid ca înainte de trezirea dariei

atent să nu scârţie nimic din ce ar putea-o trezi

nici măcar lumina

cu trupul ăsta al meu

aflat pe vârful unor picioare împrumutate parcă

de la un balerin celebru

retras din meserie

în clipa în care nu mai reuşise nicicum să găsească

echilibrul dintre graţie şi speranţă

odată deschis

miros briza varului

a depărtărilor ce le pot aduna înlăuntrul palmelor

şi mă întorc

lăsând

o crăpătură mică

pe care întunericul

o umple cu sine

fără

zgomot

acolo unde soarele știe să nu apună devreme

plouă

nu mai e nimeni ca să cânte ploaia

e singură afară

spune fetița

și degetul ei

se ridică și coboară pe fereastră

urmând firicelul de lumină

poate ne duce la hilfe

porumbei ca el trebuie să plece departe

sunt voiajori

știi asta

răspund

dar dacă îl găsim

și are în cioc greierele meu preferat ce a știut să cânte ploaia

ce ne facem

îi desprind degetul de pe geam

îl acopăr cu palemele

ca să-l încălzesc

ca să nu ne închipuim mai departe

ce ar fi

dacă cei cărora le purtăm așa de tare dorul

și pe care îi așteptăm să se întoarcă

sunt bine merci

mâncând

acolo unde soarele știe să nu apună devreme

cealaltă parte

a

inimii

Despre autor:

Doru Arăzan Jr. s-a născut la Timişoara la 5 august, 1975, fiind scriitor și ceramist. A urmat studii muzicale în oraşul natal, absolvind Conservatorul în 1998. Debutează în 1996, cu volumul de proză scurtă Periplul sinelui, Editura Unicon. Urmează volumele de proză scurtă Ea (Ed. Unicon, 1999), Trei sute şi câteva zile (Editura Brumar, 2001), Pistrui (Editura Brumar, 2007). În 1995, editează, alături de unchiul său, Tiberiu Arăzan, poet, şi de tatăl său Doru Arăzan, sculptor, revista independentă de artă Clipa. În 2010, publică romanul Cora la editura Curtea Veche. Cea mai recentă apariție este volumul de poezii Un centimetru de timp, publicat in 2021 la editura Școala Ardeleană din Cluj-Napoca. În prezent este membru titular în Uniunea Scriitorilor din România.

Un gând despre “Poeme

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s