Câteodată, la ore târzii, „în obscuritatea nopţii, nevăzut de nimeni, mă cuprinde obsedant, nevoia de poezie” mărturiseşte Romul Munteanu în „Jurnal de cărţi”. (Editura Eminescu, Bucureşti, 1979, vol.II) Nevoia aceasta nu este de a citi o poezie „dinainte aleasă dintr-un scriitor iubit, transformată într-un medicament liric al ceasurilor de mare cumpănă”, ci este vorba „de un context, când starea de lirism poate invada fiinţa umană, când poezia se aude dinlăuntru, când mica antologie de versuri fixată pe banda misterioasă a memoriei apare ca o ediţie îngrijită de sine, concepută cu mica aroganţă a criticului”. Apoi, dimineaţa, „se poate întâmpla ca starea de poezie să vină înspre noi ca o veste bună, ca un flux regenerator de energie”. Poezia, „în raporturile tainice cu conştiinţa omenească, poate face minuni”. Deoarece alegem şi iubim „indecidabilul” pe care nu-l putem explica. „Arbitrarul şi relativul guvernează planul alegerii” şi al preferinţei. Fiecare are dreptul său la poezia dorită şi îndrăgită, chiar dacă „acest drept la opţiune nu poate fi întotdeauna echivalent cu un statut de valoare”. Sigur că cititorii pot avea cărţi preferate, în timp ce criticii sunt datori să demonstreze necontenit care sunt operele cu adevărat valoroase”.
Unor cititori le place fabula sau epigrama, pentru că le trezeşte un zâmbet şi tâlcul îl desluşesc, oarecum uşor. Unii preferă poezia cântată, potrivită ocaziilor festive, încărcată cu emoţii înălţătoare. „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de ţară” afirmă Mihai Eminescu, pentru a trezi mândria de a fi român. La fel şi versurile altui poet îndrăgit: „Patria ne e pământul/Celor ce suntem în viaţă,/Cei ce ne iubim frăţeşte,/Ne dăm mâna româneşte:/Numai noi cu acelaşi nume,/Numai noi români pe lume/ Toţi de-aceeaşi soartă dată,/ Suspinând cu toţi odată/ Şi-având toţi o bucurie;/Asta-i patria română/ Şi ea sfântă să ne fie!” (“Patria română”, George Coşbuc)
Cu aceeaşi putere emoţională ne aflăm sub puterea şi oblăduirea divină, păşind cu nădejde pe calea care duce spre fericire: “O, tainică Treime şi ne-nţeles mister,/ Mister Tu vei rămâne cât e pământ şi cer./Tu poţi într-o clipită să schimbi, Doamne, o stare, / Din om sărac şi mic să-l faci bogat şi mare./La Tine-i adevărul şi toate-s cu putinţă./ Puterea Ta întrece, doboară orice ştiinţă./Oricâtă-nţelepciune omul să aibă-ar vrea,/ Nu poate să o aibă fără voinţa Ta./ De-aceea, eu cu lacrimi măresc numele Tău, Tată şi Duh şi Fiu şi veşnic Dumnezeu.” (Florica Muscan, “Treime sfântă”, vol.”Dar de lumină”, Ed.Ramira, Arad, 2007)
“Poezia ocazională este sensibil deosebită de Poezia-poezie… Nimeni nu are dreptul să decreteze existenţa unui gen unic de poezie. Criticul, ca şi istoricul literar, este obligat să facă distincţie între funcţionalitatea imediată a poeziei şi rezonanţa ei îndelungată în timp sau eternizarea acesteia în conştiinţa umană”. “Spre poezia ocazională se îndreaptă micii meşteşugari, spre poezia adevărată , autentică sunt atraşi marii poeţi care se disting nu atât prin arta combinatorie ingenioasă de cuvinte, ci, mai ales, prin ştiinţa introspecţiei care ne comunică ceva despre fiinţa umană, netransmisibil prin niciun alt canal de comunicare”.
Poetul, o fiinţă discretă prin definiţie, uzează de un artificiu retoric, menit să definească o realitate misterioasă, de necontestat, a sufletului uman: “De n-aş avea”… “acest balast/aş putea să zbor/ dincolo de/ măcinarea mânjită a materiei,/ să ies din refugiul memoriei/ sub impulsul incertitudinii/ spre frenezia infinitului…/ …dar până atunci,/ mă plimb/ sub arcuiri de tei şi ploi de salcâmi,/ la braţ cu visarea,/ visul şi imaginaţia,/ căutând făclii de vrajă sublimă/ pentru alinarea sufletului.” (Puşa Lia Popan, “În umbra metaforei”, Ed. Napoca Star, Cluj Napoca, 2021)
În universul liric al unei poete, totul este rostit în surdină, fără brutalităţi de limbaj. Notarea unei trări desprinse din cotidian se face cu o peniţă fină şi elegantă: “Arborele visat la ferestrele lunii/ e taina/ coborâtă ca un văl/ peste comorile pustiei/ dincolo de arbori/ privirile tale/ printre nestemate între valurile tăcerii/ mă ascund mai bine/ decât albatroşii/ într-un colţ de văzduh/” ( Persida Rugu, “Îngerul Muntelui roşu”, Ed. Limes, Cluj Napoca, 2017)
Pentru poet, scrisul este mai mult decât o transcriere a cuvintelor, este un mod de viaţă, este o speranţă că salvează în memoria literelor ceva esenţial – câteva semne ale fragilităţii noastre intime: “Am fost cândva un ţărm de mare,/ Un fel de margine de ţară, Un prag de dor spre căi stelare / Care îmi plâng în călimară./ Pustiu nisip, ieri ţărm de mare,/ Şi nici nu pot ca să mai ţip/ Când albatroşii în picioare/ Îmi modelează un alt chip”. ( Negoiţă Irimie, “Colorând o frază”, Ed. Dacia, Cluj Napoca 1978)
Nevoia de poezie este ontologică. Avem nevoie de poezie în toate ceasurile şi în toate anotimpurile, încât să putem comunica cu poeţii în mod fericit, regăsindu-ne în limbajul unic al artei adevărate.
De-a lungul timpului, artiştii, poeţii, creatorii erau socotiţi nişte meşteşugari excepţionali. Platon a fost gânditorul care a acreditat conceptul de operă creată sub presiunea unei inspiraţii misterioase. Aristotel adaugă la inspiraţia divină, talentul şi cunoaşterea unor reguli. El deplasează accentul pe cunoştinţe, pe ştiinţa unor legi estetice care corelate cu darurile autentice ale creatorului pot duce la realizarea unor opere majore. Paul Valery puncta că poezia se configurează ca un product artificial, “limbajul în limbaj” jucând rol esenţial. Astăzi, poezia este socotită un product în care fuzionează talentul şi cultura. Aceasta se traduce “într-un travaliu specific muncii de creaţie”, susţine Romul Munteanu, încât “alianţa între informaţie şi forţa de creaţie a unui poet imprimă, esenţial, nota caracteristică a poeziei moderne”.
Omul contemporan are nevoie de sondarea sa proprie, dincolo de criticii literari, bazat pe temeiuri de percepere a universului poetic. Uneori îmbină cele două aspecte: omul şi opera, pentru a-şi forma o vedere unitară. Studiul biografic îşi dobândeşte deplina valoare când cititorul se apleacă cu deosebită înţelegere asupra creaţiei, pentru că aceasta este partea cea mai semnificativă a vieţii unui poet. Omul de talent trebuie privit la nivelul dimensiunilor înalte al mesajelor sale creative. El nu este un om, el este o lume. Şi nu una pentru sine, ci pentru alţii, vibrând în armonii şi emoţii puternice.
Asupra poeziei, cititorul se apleacă cu concentraţia unei intense visări. Dificultatea va proveni din faptul că substanţa intimă a poeziei îi cere un amestec de luciditate şi entuziasm care îi deschide o fereastră spre infinit. Aceasta, pentru că în orice poezie există atâta realitate cât mintea şi simţirea iubitorului de poezie îi permite să întrezărească.
Nevoia de poezie este o precondiţie a unei chemări plină de forţă şi de farmec care reuneşte oamenii cei mai diferiţi sub cortul unei simţiri comune!

Despre autoare:

Lucia Vlad

Am debutat în Antologia Cenaclului literar „Octavian Goga” – „Miresme de orgă” cu versuri, ulterior, am cultivat aforismul, povestirea şi mai ales, eseul. Am abordat în special teme de psihologie pozitivă, apoi cultură şi spiritualitate. Dintre volume: « Calea gândului frumos, Curajul vieţii, Undele infinite ale bucuriei, Vindecarea sufletului, Fii, tu-însuţi!, Familia, piatra unghiulară a vieţii, Comorile inimii, Privirea, Frumuseţea se construieşte în interior, Gingăşie.

Ultimul volum, „Valoarea suferinţei” (2019) pune accent pe tainele ce se ascund în spatele nefericirii noastre pe pământ şi pe datoria omului de a se dedica autocunoaşterii, îmbogăţirii spirituale şi realizării unicului ideal- fericirea.