Povestea unei scriitoare uitate: Eleonora Fetti 1917-1996¹

                                                                                             Robert  C. Tökölyi

                                                                                     Roxana Eleonora Lupșe

                                                                                                Motto:

 „ Îmi cântă sufletul azi un cântec din adâncuri: Cântecul de niciodată.

E-o melodie nouă, a cerurilor….

Din notele rupte din simfoniile apelor pure,

voi închega cântecul de niciodată.

Un cântec nou, numai al tău...”

                                                                                                                         Eleonora Fetti, 1940

Eleonora Fetti avea 21 de ani când, în anul 1938, a început să publice proză lirică scurtă într-un ziar local din Baia Mare. Era o învățătoare aflată la început de carieră „ îndrăgostită de literatură, ca mulți alți tineri, neașteptând reciprocitate.”² În ciuda faptului că nu a primit, niciodată, vreo recunoaștere a meritelor sale literare, nefiind nici măcar amintită în vreun dicționar al scriitorilor interbelici, pentru 2 ani, 1938-1940, Nora a făcut senzație cu textele sale, devenind o tânără speranță a literaturii locale și una dintre foarte puținele reprezentante feminine ale acesteia.

           Povestea Eleonorei începe odată cu venirea tânărului și vrednicului preot Paul (Pavel) Fetti în apropiere de Baia Mare, în primii ani ai secolului al XX-lea. Născut prin 1886/1887 în localitatea Suplai din județul Bistrița, în familia lui Leon Fetti și a Ecaterinei Pop, Paul Fetti s-a dovedit, de mic copil, un spirit aplecat spre meditație, spiritualitate și cultură, fapt pentru care a fost îndrumat spre Teologie. Neamul lui nu era străin de acest parcurs. În satul Suplai, de altfel, era un întreg clan Fetti, iar unii dintre membrii acestuia ajunseseră preoți sau învățători.³ Se spune că fuseseră aduși din Italia, prin secolul al XVIII-lea, ca și coloniști, dar trecuse atâta timp de atunci, că acum, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor, fuseseră naturalizați devenind români, de confesiune greco-catolică, total dedicați cauzei naționale românești din Transilvania.

           După finalizarea studiilor liceale, probabil la Năsăud, Paul a urmat cursurile Facultății de Teologie de la Gherla, unde s-a remarcat, în anul IV, ca și „controlor”, în cadrul Societății Bisericești Literare „Alexi Șincai”, înființată la 1869.⁴ În anul 1906, când încă era student, Paul Fetti activa și în biserica din satul natal ca și cantor.⁵

            Nu era ceva neobișnuit pentru acele timpuri ca un tânăr absolvent de Teologie să caute să pătrundă în familia unui preot vrednic, respectat de comunitate. Nu știm în ce împrejurări a cunoscut-o pe Aurelia Gavriș, fiica preotului Vasile Gavriș din Odești dar este cert faptul că a făcut alegerea potrivită, viitorul său socru fiind o personalitate ecleziastică a zonei „Codrului” din județul Sălaj.

              Vasile Gavriș s-a născut la Chelința în anul 1858. A absolvit gimnaziul la Beiuș în anul 1879 și Teologia la Gherla în anul 1884, devenind în scurt timp parohul localității Odești,⁶ unde va rămâne până la sfârșitul carierei sale preoțești, în anul 1935. A fost membru ASTRA, despărțământul Băsești din 1917⁷, iar din 1919 a devenit directorul acestuia până în 1924, când se retrage.⁸  A fost unul dintre apropiații lui George Pop de Băsești, împreună cu care s-a implicat în viața politică a zonei. A fost membru în comitetul de conducere al Băncii Codreana.⁹

       În toamna anului 1918, s-a implicat în evenimentele premergătoare Marii Uniri. În 26 noiembrie/9 decembrie 1918 a fost organizată o adunare populară a locuitorilor, ocazie cu care a fost înființat Consiliul Național Român și Garda Națională din Odești. În urma acestei adunări preotul Vasile Gavriș a devenit președintele CNR, iar Gavril Drăgan vicepreședinte. Dr. Alexandru Kis a fost ales comandantul gărzii naționale¹⁰. După câteva zile, în ședința CNR din cercul electoral Cehu-Silvaniei din 27 noiembrie 1918 a fost ales să reprezinte această zonă la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie.¹¹ A fost unul dintre apropiații lui George Pop de Băsești, marele politician și memorandist. În plan personal a fost căsătorit cu Rozalia Balint și împreună au avut mai mulți copii: Aureliu (1884-1886), Corneliu (n. 1885), Ciprian (1887-1965)¹², Aurelia (n. 1889-1972 la Baia Mare), Aureliu (1891-1972 la Caransebeș)¹³, Maria (1893-1941) și Cornelia (n. 1900).

            Vasile Gavriș a murit în anul 1937 și a fost înmormântat în curtea bisericii din localitatea Odești.¹⁴

Căsătoria lui Paul Fetti și a Aureliei Gavriș a fost oficiată la 14 august 1910 în biserica Greco-catolică din Odești de un sobor de preoți format din Dionisie Bran, protopop, Demian Pop și Anton Băliban, preoți, în prezența părinților celor doi tineri și a nașilor Mihai Bohățiel, director de bancă și soția acestuia Regina Lengyel.

În scurt timp, Paul Fetti a fost numit preot paroh al localității Iadăra¹⁵ și al filiei acesteia, Stejera, un cătun cu doar câteva fumuri, situat în apropiere, la circa 5-6 km. A păstorit aceste localități cu înțelepciune, bună credință și dedicație, până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când a decedat, înainte de vreme. Cariera lui a urmat făgașul normal în cei peste 30 de ani de păstorire, urcând treptat în gradele preoțești până la cel de protopop onorar, obținut în anul 1930.¹⁶

În plan familial, Paul Fetti și soția sa, Aurelia, au fost binecuvântați cu patru fiice: Elena (13 februarie 1912-Odești)¹⁷, Tiberia Aurelia (12 iunie 1914)¹⁸, Eleonora (3 ianuarie 1917) și Leontina (14 decembrie 1920)¹⁹.

                  Elena  Fetti 

                        

  Tiberia, Nora și Leontina

Familia Fetti, la Iadăra, 1936

•  

          Eleonora Fetti, a treia dintre cele patru fiice ale preotului Paul Fetti, s-a născut la 3 ianuarie 1917 în Iadăra. A finalizat studii primare în satul natal ulterior urmând cursurile Școlii Normale de Fete din Cluj pe care le-a finalizat în anul 1937.                             

Eleonora Fetti, elevă a Școlii Normale de Fete din Cluj

              Din același an a devenit învățătoare la Școala Primară de Stat Baia Sprie. Din fericire, Nora, așa cum era alintată în familie, a lăsat mărturie scrisă despre drumurile sale până la locul de muncă, o navetă obositoare și plină de primejdii: „ Spre cătunul drag de dincolo de pădure pornesc odată cu zorile spre a mă reîntoarce când se lasă amurgul. În toamnă era plăcut. Străbătean alene valea cu foșnet de frunze uscate, pe când alături mă însoțea dulce susur de apă. De o parte și de alta, pădurea își plângea tristețea picurând lacrimi arămii pe umerii și pletele mele. În zare, soarele se juca copilăros cu păiangenișul. Acum, pe umerii mei copacii scutură neaua rece. Tăcerea mă face să tresar la fiecare trosnet de lemn; la orice legănare de creangă mi se accelerează bătăile inimei. Stânci, păduri, vale, prăpastie. Și sus, un colț neclar de cer… Mă simt mai aproape de Dumnezeu.

        Pe cine nu-l atrag uneori primejdiile, ca să facă pe viteazul și să guste aroma emoțiilor tari? Totuși, 6 km de drum prin pădurea atât de tăcută, par o veșnicie. De aceea, mă simt mulțumită când am trecut pe lângă dealul pleșuv, cu toate că întâlnesc moara pustie, stăpânită în fiecare noapte de bufnițe și lilieci. Un ultim obstacol e puntea, căreia trebuie să-i dovedesc că mă pricep la echilibristică (mi se încurcă limba la r). Mai ocolesc trei case, bisericuța de lemn și…glasurile argintii ale școlarilor mă vestesc că am ajuns.”²⁰

           Viața unei învățătoare din mediul rural la începutul secolului al XX-lea era una dintre cele mai grele și de foarte puține ori plină de satisfacții. Navetele, frigul, umezeala, condițiile materiale precare de la școală și nu în ultimul rând nivelul de educație extrem de scăzut al elevilor făceau ca viața cadrelor didactice din mediul rural să fie monotonă și lipsită de perspective adevărate de dezvoltare. Deși povestite cu haz, sub o aparentă stare de amuzament și voie bună, scenele de la școală lăsate moștenire de către Eleonora Fetti trădează starea reală a învățământului rural și nivelul foarte scăzut al cunoașterii de carte într-o școală, probabil mărginașă dintr-o localitate minieră:

• „Gheorghe, cât face 5 x 7?
• 25
• Bravo măi, înveți de spetești. Cum nu-ți intră odată în cap că-s 35?
• Mă rog la Domnișoara, așe am vrut să zîc, dar m-am greșit.

Mă grăbesc să dau ordin tuturor copiilor să râdă. Altfel, râsul pe care nu mi-l pot stăpâni, mi-ar diminua autoritatea.

• Măi veverițelor, de ce nu vreți să învățați?

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

În clasa I, copilași de câte 6 ani astupați de enorme căciuli. Când încearcă să deschidă ușa, rămân suspendați de clanță.

-Placă a mă lăsa să-mi ud buretele.

– Cum ai zis?

-Vă rog……

-Așa, da…..

Traian citește în locul literei u numai i. Astfel, pentru el, ou este oi, etc. Îl scutur nițel de mână:

-Bine Traiane, numai ție nu-ți intră în cap că asta-i litera u și nu i? Toți ceilalți te-au întrecut. Nepăsător și flegmatic, cu mutra unui om mare, puștiul dă din cap:

-Io nu pot țîne atătea-n cap.

-Dar plăcintele le ții?

-Acele le țîn în gură…ha, ha, ha!…..

Traian e un pumn de copil, de-o schioapă. Și m-a tăiat cu vorba.”²¹

          În această situație, nu e de mirare că Eleonora, fată frumoasă cu un suflet blând și o fire contemplativă, care iubea literatura, s-a dedicat scrisului, transformând această pasiune într-o preocupare foarte intimă, de taină, necunoscut restului lumii. Totuși, scrisul nu era ceva descoperit recent de către Nora care-și exersase condeiul și la Școala Normală de Fete din Cluj.

•  

           În perioada în care tocmai își începuse activitatea didactică la Baia Sprie, Eleonora Fetti a intrat în contact cu Gheorghe Crișan, un tânăr de douăzeci și ceva de ani care înființase un ziar la Baia Mare. Îl denumise „Cronica” și dorea să-l transforme într-un organ informativ mai evoluat decât cele din trecut, fiind accentuată latura cultural-literară. Bucurându-se de sprijinul unor persoane influente din oraș precum și de prietenia unor poeți și scriitori consacrați, Gheorghe Crișan, el însuși un scriitor și poet talentat, a acordat atenție și spațiu în paginile ziarului său oricărei persoane care demonstra talent. Astfel, a reușit, în scurt timp să publice proză și poezie semnate de tineri din întreaga țară.

        

            Dincolo de autori consacrați, în ziarul Cronica și suplimentul acesteia „Cronica Literară”, au publicat și preoți, studenți și chiar elevi, toți, autori bărbați. Totuși, printre aceștia, pe plan local, și-au găsit loc și s-au remarcat două fete: Maria-Magdalena Levandovschi, o adolescentă, fiica unor profesori renumiți din Baia Mare²² și Eleonora Fetti, tânăra învățătoare. Dacă Levandovschi era pasionată de poezie, Fetti a publicat, pe parcursul anilor 1938-1940, proză scurtă, în total 15 texte, precum și folclor din satul în care profesa.       

                                             

•  

În perioada 28 septembrie 1938-14 august 1940, Eleonora Fetti a publicat, în gazeta mai sus menționată, 14 texte lirice de scurtă întindere și 3 materiale folcloristice preluate din satul Stejera. Cele 14 texte deși au forma prozei lirice scurte sunt astfel construite încât se încadrează foarte bine și în genul epistolar, fiind scrise la persoana I singular, la timpul prezent și, pe alocuri, la perfectul simplu. În cele mai multe din textele sale, Nora descrie peisaje spectaculoase, se încadrează în acestea și dialoghează cu elemente ale naturii, cu divinitatea, cu sinele, sau chiar cu personaje umane –Vania- a cărui sursă de inspirație ne este imposibil de deslușit. Atentă la detalii, autoarea a surprins fenomene și elemente ale naturii specifice unor anotimpuri ale anului, hiperbolizându-le și descriindu-le prin numeroase metafore, epitete cromatice și personificatoare. Apelând la un întreg bagaj de elemente specifice mitologiei, basmului și povestirilor, textele Eleonorei abundă de personaje ca Ilene Cosânzene, Luceferi, Feți-Frumoși, zmei și zâne, corbi, cetăți, ruine, castelani și trubaduri, munți cu piscuri de neatins. În alte texte se regăsesc elemente și tematici creștine precum Crucea, turla, clopotele, mănăstirea, călugărul, rugăciunea și meditația. 

           Tonul scrierilor Eleonorei Fetti oscilează între cel optimist, pozitiv și cel al tristeții profunde, dovadă că tânăra autoare experimenta diferite forme de exprimare scriitoricească, inspirându-se, probabil, din autorii preferați sau la modă în acei ani, la care, cu siguranță, avea acces.          

Unele din textele sale sunt închinate celor două anotimpuri preferate, primăvara și toamna, înțelese la nivel simbolic ca reprezentând Învierea și Moartea. Astfel, dacă primăvara este un anotimp al (re)nașterii, al copilăriei și al tinereții neastâmpărate și exuberante, al avântului, al speranțelor, al bucuriei, râsului și cântului, toamna este un anotimp al morții, al maturizării, al pierderii, ambele provocând în sufletul autoarei stări sufletești pe care le descrie cu deosebită intensitate.

În cele mai multe din textele sale, există câteva elemente comune nelipsite: florile de liliac, clopotele și turla bisericii, zefirii ș.a.m.d. Pomenit încă din antichitate și în mitologie, liliacul este considerat floarea memoriei, având puterea de a trezi amintiri uitate. În cultura nord-americană, florile de liliac aveau puterea de a alunga răul iar în literatura universală, foarte mulți autori cunoscuți s-au folosit de imagistice acestor flori. În proza scurtă a Norei, florile de liliac simbolizează inocența vârstei, renașterea, iubirea eternă. Pentru autoare, florile de liliac sunt martorele primilor fiori ai dragostei, ale tinereții exuberante. Clopotele bisericii sunt o altă prezență constantă în scrierile Norei. Interpretând „melodia deschiderii de ceruri”, ele fac legătura între cer și pământ, mai ales în zilele de sărbătoare, cele mai importante din viața creștinilor, Paștile și Crăciunul, autoarea descriind cu foarte mult lirism cântecul special al clopotelor.Turla bisericii este un alt element bisericesc pe care Nora Fetti îl așază la loc de cinste. Fiind un adevărat axis mundi, turla unește spațiul celesc cu cel teluric, copilăria cu maturitatea, vârsta inocenței și cea a regretelor. Turla este și un loc al nostalgiei și ascunde tainele sufletești ale celor care au trecut pragul bisericii, cu suferințele și rugăciunile lor.

Zefirii, vânturi călduțe de primăvară, sunt personaje secundare în scrierile Norei, dar omniprezenți. Folosiți ca simbol ai primăverii, ai seninătății, ai vitalității, dar și ca mesageri ai unor gânduri și sentimente de departe, Fetti întregește tabloul anotimpului preferat, hiperbolizându-i, atribuindu-le puteri de personaje mitice.

           Fără a avea pretenția unei interpretări exhaustive și complete a scrierilor Eleonorei, redăm mai jos textele integrale ale acesteia, pentru prima oară, după aproape un secol de uitare nemeritată:

Chemări                        

     „Dang, dang, răsună tot mai stinsă chemarea dinspre schit. E ceasul când pustnicii tăcut coboară spre capela din grotă, să se închine. Pe fondul vânăt, crenelat al munților, în bătaia de raze roșietice ale apusului ceˊntârzie, se proiectează legendar bătrâna turlă. Urc panta, lăsând în urmă valea cu svonuri din ce în ce mai stinse șiˊajung la popasul dintre izvoare.

       Zadarnic se prăvălesc zgomotos bolovanii părailor de munte, zadarnic furioasele carcade încearcă să mă rețină; chemarea schitului e mult mai mare și durerea ce-o port în suflet nuˊmi dă răgaz să visez un ceas în pajiștea smălțuită de brânduși, în dulcele șopot de isvor. În zare, tot smaraldul brazilor ceˊnconjoară stânca sură cu schitul, cădelnițează aromă de rășină, pe care vântul înserării o poartă-ndepărtări, prinosul tăcerilor de cetini.

       Cu cât mˊapropriu, schitul mă neliniștește tot mai mult, dar mă cheamă ca în anii fragedei copilării, când urcam dealul, străbăteam poteci, numai pentru a gusta din plăcerea unui basm povestit de bătrânul stareț. La înapoiere, „bătrânul tată”, cum îi plăcea să-i spun, mă conducea până la portiță și cu glasuˊi blând, duios, în timp ce nu uita aˊmi înmâna panerașul cu alune,îmi spunea:

       – Te aștept și mâine, Nora! ”

         Au trecut ani de când nˊam mai ascultat povești cu smei și zâne! Și azi străbat acelaș drum colindat cu atâta drag pe vremuri… Îmi vine să plâng că nu mai sunt copil. – și nu voi mai fi niciodată!

        Am ajuns în față porții. Încerc aceeași emoție din alți ani. Aceiași mână apasă cu ciudă- după un obicei pe care copilăria l-a uitat la mine – inima, ca să-și potolească bătăile. Mă strecor pe sub portița măestrit sculptată, pe aleea ninsă din albele policandre ale castanilor ce au îmbătrânit, spre chilia bine cunoscută. În prag, glasul miˊa amuțit! Inspir profund balsamul amestecului de gutui, flori sălbatice și tămâie…. O clipă mă regăsesc prin ani!

        De câte ori o singură adiere parfumată adusă de vând, din coine știe ce colțișor ascuns, evocă persoane și locuri dragi peste care se așternuse colbul uitării! Și ce duioase sunt aceste amintiri!… La masa mică de brad, bătrânul cu atâția ani în plete – cu greutate mare descifrează slovele unei biblii îngălbenite de vreme. În colț, aceeași candelă arde, răspândind o atmosferă mistică și făcând să strălucească argintul vechi din pletele cărunte. Același joc neliniștitor de lumini și umbre pe pereți, același dulce parfum de pustietate a rămas împienetrat în toată atmosfera sfioasei chilii caˊn amintirea mea!

        Cinci ai au trecut de când nˊam mai străbătut locurile dragi. Și iată-mă acum în prag, cu o misiune dureroasă. Nu pot să mă emoției ce mˊa copleșit odată cu duioasele amintiri în fața călugărului ce-mi pareˊnbătrânit cuˊn veac! În fața unei dureri uneori uiți durerea proprie!

-Părinte, tată!

        Simt șiroaie de lacrimi fierbinți udâmdu-mi obrajii. Cu greu își ridică frumosu-i cap, și o clipă privirile verzi mă sfredelesc cercetător. E greu să recunoști un copil după 5 ani!

-Nora!

        Atât mi-a spus, atât mi-a putut spune; dar lacrimile pe care le vedeam atât de rar strălucind diamantin în smaraldul ochilor frumoși, mi-au spus mai mult!… Cu prinsă de o îndoită dragoste fiiască, am îngenunchiat sărutând poala antereului învechit. După un moment de reculegere, sărutându-mi cu drag fruntea, mi-a spus:

• Ce mult te-asemeni acum cu Fatma, mama ta.
• Am venit. Vă cheamă tata! Își simte sfârșitul și vrea să vă vorbească.

        Înnecat de plâns, glasul meu n-a mai putut urma. Fața albă păli ușor și, un zâmbet de amărăciune –așa de cunoscut mie – se ivi în colțul buzei. Fruntea se-ncreți ușor și ochii îi scânteiară mai intens: simțeam sbuciumul ce se dădea în sufletul său, simțeam că se luptă cu el însuși! Vedeam că i-am răscolit amintiri ce-l dor! Mă simții apoi luată de mână și sub aceeași candelă din trecut îngenunchiați, în rugă mută, când numai sufletele vorbesc. Copil și moșneag, ne-am regăsit! Și nici acum nu știu dacă ne-am rugat pentru tata ori pentru el!

          Știam că pe vremuri o iubise pe mama. Și acest bărbat deˊo rară frumusețe era dintre puținii care numai o singură dată pot iubi. Dar împrejurările i sˊau opus. I-a ieșit în cale tata.  Sˊau pismuit apoi, apoi sˊau duelat, dar fiind el cel învins, a luat calea pusniciei, închizând deapururi în suflet o singură icoană dragă. De aceia prezența mea îl tulbura și totuși îi era necesară sufletului! Sˊau așternut apoi anii între tinerețe șiˊn locul iubirii a venit resemnarea, poate uitarea, însă nu definitivă ci cu destul de dese aduceri aminte. Când, în urmă, mama ne-a părăsit, coborând pe veci în mormânt, o pace și o durere resemnată i sˊau întipărit pe față și i-a ținut el locul. Toate acestea mi leˊa spus întrˊo clipă de sinceritate, când spontan te mărturisești primului întâlnit, pentru a-ți descărca sufletul de povara unui fapt nespus, tăinuit până atunci, fără a te gândi ori a-ți da seama de urmări și de amorul propriu ce-ar putea suferi mai târziu.

           Era atunci o zi de primăvară cu mult soare, și nu mă socotea tocmai copil. Coborâsem poteca să culegem brânduși pentru mormântul mamei. Da, pentru mormântul din părdure cu cruce albă de mesteacăn. Mamă, de-ai ști de câteori am cules împreună flori și de câteori lacrimile noastre sˊau amestecat pe mormântul tău, drag amândorura!

           Cât timp am stat sub razele candelei aducătoare de mângâieri cerești ar fi greu de spus. Pe cer se ivise luna, și prin ramurile castanilor înfloriți razele ei străluceau în odaie, poleind podelele îngălbenite și fruntea îngânduratului părinte. Cerurile au trimis solii împlinirii rugii noastre. Lumânarea se topise demult, adăugând vechilor picuri de pe biblie, alții noi.

        Am coborât apoi în tăcere poteca. Numai tăcerea ușurează puțin durerea. În urma noastră foșneau prietenos tinerele ramuri. Dar calea mi s-a părut fără sfârșit!

        Când un dangăt de clopot ducea cu sine argintul altui glas drag, mi-a mai rămas ca mângâiere: el! și două morminte scumpe în pădure.²³

Liliecii Răstignitului

         La margine de cătun, îngropată între lilieci și tufișuri, stă dreaptă, ca un adevăr milenar, bătrâna Răstignire. Agale, vântul coboară și înalță crengileˊnflorite în semn de umilit salut Celui Crucificat. Lugubru, muzica nocturnă măsoară timpul cu 12 bătăi metalice și cadențate! Nu pot sˊadorm…. mă sbat sub povara gândurilor obositoare. Privesc pe geam: luna aruncă raze în jurul cununii spinoase, poleind cu palide sclipiri ceiace vremea și ploaia au șters. Liliecii albi și roșii, într-o frățească împreunare, straje parfumate la picioarele Lui, cu neliniștea ce se desprinde din jucăușele umbre ale florilor, mă-nfioară.

        Sub ploaia blondă de raze, chipul Tău apare mai palid, suferința mai puternic săpată în obrajii supți de chin; iar rana spinilor e mult mai adâncă și picurii calzi ai Sângelui Sfânt se preling, încet pe tâmple, săpând în sufletuˊmi păcătos și mai adânc mustrările de conștiință.

       Sufletul meu chinuit se rănește adânc în fața Chipului Tău îndurerat, din care numai ochii i-ai uitat în lumea împăcării, dincolo de senin, privind blând, mângăietor și dojenind prin bunătatea lor mai mult!…

        Învăluită în fir de teamă nu-mi pot ridica ochii dela miraculoasa priveliște! Mi-e teamă și totuși m-atrage o putere supranaturală spre Tine! Știu că numai acolo, la picioarele Tale, isvorul lacrimilor mele va fi pur, acolo voi găsi deplină mângâiere!…

        Ca un somnambul trec pragul ferestrei, străbat grădina tufișurilor foșnitoare. Am ajuns! Ce svonuri de frunze străbat ușor înfiorânduˊmă cu o aduere parfumată? Sunt florile de lilieci ce-și depun la picioarele Tale petalele și balsamul. Lacrimi fierbinți pornesc din ochi pe calea petalelor, în același semn: rugă; ruga mută a unui suflet îndurerat, în miez de noapte, la margine de cătun, la picioarele Crucificatului!

          Lacrimile mele sunt pocăință și durere! Durerea miˊau răscolitˊo crengile de lilieci! În ele văd și-acum dusă pe veci o mamă! Tot noapte era șˊatunci… Și liliecii erau în floare. De aceea, legănarea lor m-atrage magnetic și dureros. În parfumul lor simt glasul de argint al mamei, glas din copilărie amuțit! Plâng, și sufletul îmi plânge mut de durere… Plâng și florile de liliac ploaie de petale la picioarele Tale, amestecându-se cu lacrimile suferinței mele! Și cred, Isuse, că o așa pioasă rugăciune de floare și lacrimi o vei asculta și-mi vei trimite tămăduitoare mângâiere! Aștept o rouă de liniști să-mi cadă în suflet, așa cum la picioarele Tale cade ploaia de lacrimi și ploaia de flori! „Cred Doamne, ajută necredinței mele!”

            Când zorile au destrămat ultima rămășiță de vis, pe patul meu am găsit o pădureˊntreagă de lilieci; uitată acolo de mama dorurilor mele!²⁴

Cad frunzele..

           Toamna, zeiță desprinsă din mantia rubrinie a apusului, cu scântei de mânie în ochii vineți și frunze ruginitˊn pleteleˊi întunecate, a pornit vijelios, răzbunător  și-n jureș furtunatec, toană de fată mare, cu brațe puternice și rotunde de Diană,  și-a scuturat din plete întreaga podoabă de frunze aurite!

          Cad frunzele!… Ca una după alta, grăbite sˊatingă pământul. Sărmane frunze… V-aud în nopți de insomnii, cum vântul nemilos vă smulge de pe crengile unde v-au scăldat o varăˊntreagă numai raze calde de lumină și vânt căldicel de seară. La voi se opreau razele de soare vara, să-și soarbă roua cristalină a dimineții. Cum vă puteți resemna în durerea voastră după ce ați gustat din atâtea bucurii? Fericirea nu durează mult. Și iatăˊvă, din înălțimea seninătății voastre apuse v-ați plecat fruntea îngălbenită de apropierea ceasului din urmă, ați coborât murmurând în surdină un cântec duios, cântecul frunzelor ce cad cântecul frunzelor ce mor. Vˊaud suspinul vostru zi și noapte; vă simt durerea și mă alătur ei. Iar când zorile albe miˊaratăˊn locul vostru copacii goi, schelete uriașe, negre, cu enorme brațe implorând cerurile, îmi vine să plâng! Zadarnic, nu se mai întoarce vremea! A trecut timpul „de-a v-ați ascunsele” cu zefirii.

          Dar, în egoismul durerii voastre de ce-mi înăbușiți tufănelele, „flori târzii” care, încrezătoare ca un copil în basme, au înflorit pe mormântul celorlalte și al vostru?! Dece vreți să moară și ele odată cu voi?! Numai ele au mai rămas fragile și inocente să-și scalde frăgezimea în bruma rece de toamnă! În câmpurile cu ierburile tale arse, toamnă, glasul greerilor a amorțit de mult. Nu mai simți foșnetul și înfiorarea ierbii crude sub picioare.

         S-a sfârșit un cântec; acela amețitor de dulce al ierbii în floare. Aˊnceput altul, dureros: doina frunzelor ce cad. În ea e plâns de moarte apropiată, suspin din adâncuri îndurerate, nemângâiere, glas sfâșietor de pasăre rănită, tristețe, nostalgie, eˊontreagă gamă a durerilor sufletești. În vazduh și pretutindeni…plutește afmosfera sfârșiturilor! În zadar razele de lună vor căuta frunza să se joace-n lumini și umbre. Mă-nspăimântă acum crengile goale și cuiburile părăsite!

          Dar cucuvelele de ce mai cântă noaptea mărind și mai mult pustietatea, dând o înfățișare și mai lugubră singuraticului cătun? Toate acestea îmi cad pe nervi și-n suflet…mărindu-mi din ce în ce posomoreala!

           Îmi place numai seninul. Din el ți se răsfrânge o parte și-n suflet și în inimă. Și acum, când plouă mărunt, îndesat și rece, ploaie de toamnă, aș vrea să dorm și să mă trezesc atunci când din nou la orizont va fi iar albastru, ciripit și cânt.²⁵

Vania !

              Ninge liniștit, fulgi mari, visători, ca o duioasă aducere aminte prin ani. Privesc în tăcere jocul lin și neîntrerupt al mulțimilor de fluturași albi, ce plutesc prin văzduhul tulburat de rețeaua nedeslușită a norilor. Și, tot ce-am lăsat în urmă mă săgeată spontan în inimă. … Voi, fulgilor, îmi evocați un sbor alb de săniuță, în nopți cu licăriri de stele și pâlpâiri de felinare în zare: …Baia Sprie. Prin negura vremii măă cheamă gândul înapoi. Mă cheamă doi ochi căprui cu gene ninse, serile cu rătăciri de bob și repezi bătăi de inimă, în ploaia albă de fulgi. Tăcerea a împrumutat albeața tuturor fulgilor ninși. S-a lăsat ca un diafan văl de mireasă peste cătun! E ceasul marilor liniști, sufletul înfiorat de marele eveniment ce s-apropie, se-nalță mai ușurat parcă spre Ceruri, cercând înpăcare cu Divinitatea acolo sus, în împărăția cerurilor!

            O stea s-a desprins din senin, o clipă a săgetat lung Cerul, apoi s-a stins undeva, în necunoscut. Coroană de luceferi a împletit Cerul micuțului Isus ce vine! Între cer și pământ e numai alb, luciri de stele și tăceri. E atâta seninătate, încât aș tepti să se coboare fălfări de aripi îngerești în preajmă-ți. Oare ce svonuri se-nalță din văi? Sunt glasuri argintate de îngeri. Ce mângăieri necunoscute din văzduhuri? Vântul le nuanțează, îndulcind melodiile ca-ntrun vis din copilărie! … Sˊaud din ce în ce mai aproape. Sunt glasurile de copii ce și cântă „florile dalbe!”

Rețeaua colinzilor se-ntinde tot mai tare peste-ntreg cătunul, trezind ecoul altui Crăciun ceˊl cântă sufletul meu pe struna argientie a trecutului; Crăciun ceˊl simt în mine; Crăciunul ninsorilor albe, cu cei dintâi moși și barbe albe și sacul plin, feeric basm dulce. Copilărie, pe tine te plâng. Plâng fiindcă nu mai știu crede în basme.

            Toate ferestrele ard de atâta lumină. Doamne, micuț Isus, primește aceste imnuri de mărire, pornite din adâncurile sufletești atât de pure, imaculate, ale copiilor, căci mâine mă îndoiesc de vor mai fi! Coboară în mijlocul micuților ce Te așteaptă, dar nu uita căsuța din margine de pădure.

            Acolo, în odăița strâmtă, afumată, o rază palidă pornește din candela fumegândă în care trece untdelemnul, împrștiind pe despuiații păreți, prin unghere și pe sărăcăciosul pat unde zace mama paralitică și Vania, copilul ei, o lumină neliniștitoare… Cu o sforțarea care întrece puterile de mult sleite, paralitica își smulge pătura zdrențuită, dându-și ultima slabă căldură, copilului bolnav de friguri! Vania, frumos copil bălai, de 3 zile se luptă cu frigurile. Și mama lui și-a plâns noapte de noapte, când el nu o vedea, toate lacrimile trupului ei slăbit de boală. În sobă, vreascurile s-au mistuit de mult. Și e frig de se strânge sgârci în pat. Ce milă areˊn suflet, ce durere pentru Vania, care se luptă cu închipuirile din vis. E ajunul Crăciunului. Suntem obișnuiți să vedem numai bucurii în jur. Și el, Vania, moare în sărmanaˊi colibă, la margine de pădure, neștiut de nimeni!

            -Mamă, oare Moșul va veni acum și la noi? Nu neˊa uita ca alte dăți, glăsui drăgălașul copil trezit din aiurelile fierbințelei.  Mi-a spus Ionelul vecinului: „La tine nu vine Moșul pentru că ești colduș și zdrențăros.” De ce mi-a zis zdrențăros și colduș, mamă? Am plâns toată noaptea aducânduˊmi aminte de vorbele lui. Dar eu cred că va veni Moșul! L-am rugat așa de mult un an întreg în fiecare seară și dimineață să nu mă uite, să nu neˊnconjoare! Mamă, de mult am vrut să te întreb, de ce nu vin și la noi colindătorii?!

Pe fața suptă de boală, încolți un zâmbet dureros și-o lacrimă mare se ivi în gene, se prelinse încet pe pbrajii palizi, urmată de un suspin adânc. –Vor veni. Dar noi suntem să…, departe de sat, urmă glasul ei, înconjurând cuvântul care o durea și pe ea! Știa că nu vor veni. Ce-ar căuta la ea, acum, când e săracă, bolnavă și părăsită de toți! Prietenele din timpurile mai bune, acum când ar avea mai multă nevoie de ele, au uitat-o cu totul.

-Dormi Vania mamii și Moșul va veni și la tine, mi-a spus mie în vis! zice, și ochii i se umplu de lacrimi în timp ce copilul încrezător se luptă sub povara genelor cu somnul! S-a pornit vântul scuturând ferestrile și șuerând tare în horn! Nu se poate dormi. Ea știe că mâne, Vania cu toată febra boalei, când se va trezi, dintrˊo săritură va fi la gura sobei să-și vadă darul. Și ea nu i-a putut pune decât câteva nuci și un măr înghețat! Ea care iˊar dărui lumea toată, cerul cu stelele să leˊnșireˊn lung șir de mărgele, numai să-l vadă zâmbind. Căci el e singuraˊi mângăiere. Dar nu-i poate da decât atât.

Un oftat lung, urmat de-un lung șir de lacrimi, străbătu tăcerea și cu ardoare sărută frumoșii ochi cu gene sbuciumate pecetluind, în durere, noaptea sfântă! Vania visează, surâde blând, îngeresc, iar pe fața-i bălaie se imprimă o lumină de fericire, în timp ce micuțele-i brațe înlănțuie gâtul mamei. Îi surâd îngerii!

Dormi Vania, fii fericit în astă noapte, în lumea visurilor tale, căci mâne ai timp să plângi, văzând că din nou și-a murit un vis drag, în care ai crezut.²⁶

Scrisoare

       Lucefere, de ce ești trist? A trecut prin fața ta un nor întunecânduˊți un vis drag? Altul îi va lua locul. Va fi iar lumină. Visătorii au totdeauna zâmbet în privire și frunte înseninată. Hai, stergeˊți ochii, nu mai plânge. Mă dor lacrimile tale.

       Spuneˊmi, ți-a alungat din gând pe Diana gândurilor tale? Plângi că n-ai găsitˊo în pădurile meleagurilor noastre, pe cea adevărată? Plângi că n-a fost așa cum ai dorit?…. Tu ai voit sfârșitul unui basm feeric. Nu plânge. Uită!

         Nu sunt stăpână pe legile firii. Totuși, parcă simt dojana unei conștii ingratitudini. …..Am întâlnit odată un zâmbet. I-am acceptat intimitatea. Era deasupra mediului. Venea din vânt, din soare, fără gând, fără scop, vorbe, pur. A fost o himeră. Deacum numele lui pictează amintiri. Îl poartă geamătul pădurii și al singurătății. Și-mi era atât de drag! Atât era de însetat sufletul meu după razele lui. Îl credeam aproape, al meu… Efect de optică. S-a stins fără a culege barem o fărâmă din puzderiaˊi de raze. S-a stins un luceafăr, ucis de zorii zilei. Nu mai am nădejdi.

         Alăturea de el eram cuprinsă de o proaspătă încântare, care mă seducea. Tăcere! S-a prăbușit în besna neantului un vis drag. Nu vreau s-aud nimic. Taci. Numai liniștea mă împacă cu mine însumi. Ne apropiasem prin tăceri, o lumină și o umbră. Ce bizar!

         Tăcere eˊn cătun. Doar clopotele aducerilor aminte, turnate, în cleștarul regretelor, spațiază liniștea. Fiecare bătae de inimă eˊo chemare, o resemnare poate. Deniile primăverii în zadar încearcă să cădelnițeze împăcare. Pe zidul înflorit cu diademe, nu-mi voi cățăra gândul, spre tine, după lumină. Mi-e frică să nu întâlnesc în depărtarea astrală constelațiile ironiei. S-a dus noua mea religie!…

         Vreau să uit, să-mi aflu uitarea tuturor durerilor. Unde? Să uit cât de shakesperiană tragedie e adevărul. Râsul mi-a devenit tăcere… Să fie oare simptomul resemnării?

        Batista albă îți flutură peste pădure simbolicul rămas bun. Scânteerile de stele reflectate de imaculata zăpadă au stins în mine o rază. Și cerul cu gând dispare în somnul uitării.

        Adio, mio caro. Chemări de gând prin negura vremii va toarce sufletul meu. Nu-mi pot stăpâni nostalgia ineditului și te urmăresc încă, … în vis.²⁷

   Clopotele

         În miez de noapte, cu glas înălțător și pios sˊau pornit deodată toate clopotele satului. Sunt clopotele Învierii cu vibrări de argint. E cântecul iertărilor, melodia deschiderii de ceruri. Ai ascultat vreodată în noaptea Învierei, această muzică a cerurilor? Ea despică bolta în două; se cutremură catapeteasma albastrului și pe nori de lumină cu chenare aurite bat fâlfâiri argintate de aripi serafimice. …. Fiecare bătae de clopot e o chemare sublimă.

         Încet, de după dealuri, de sub coline înmugurite, pe cărări albe coboară pâlcuri-pâlcuri, creștini cu tremurânde facle îndreptându-se spre bisericuța din vale. În țintirim e acum mare de făclii jucăușe. Tăcere ca-n preajmă de mormânt… Numai brazii își clatină molatec cetina, cădelnițând rășină. Convoiul pornește pe lângă ziduri cântând: „Christos a Înviat!”

           Se înalță tot mai sus, spre ceruri, imnul măririi, spre tronul îndurărilor. Vântul îl modulează, ducându-l departe. Ferestrele bisericuței ard de atâta lumină. Deschideți boeri porțile, că va intra împăratul măririi, răsună hotărât glasul părintelui.

           Luna pălește somnuroasă la umbra unui nor. Stelele clipesc din gene. De undeva, o descărcătură de armă străbate vag. Pădurea mai freamătă altor depărtări svon sfânt de Înviere.²⁸

  Turla

            Ce turn de basm feeric își scaldă scânteerile de oglindă în râul cristalin cu murmure de argint? Ce basm ne vorbește în freamăt tremurat de cetină? ….. E turla. Bătrâna turlă adormită sub vraja unei Zâne Cosânzene. În ea se reflectă toată strălucirea bolții înstelate; cosițele bălaelor iele. –

Turlă, bătrână turlă îngropată în tăcere, tu îmi evoci copilărie. Din fereastra de sub nuc te contemplez sfios în fiecare seară. Cine te privește odată, rămâne fascinat; își uită privirile prin puzderiile aurului tău. Te înalți solemn, fantomatic, în întinsul albastrului, ca un castel în care doarme demult vrăjită, zâna răpită de smeu. Îmi spui poveștile visate în copilărie…

A fost odată un copil căruia îi plăcea cum Făt Frumos cu pletele de aur învingea totdeauna pe Barbă-Cot. Zadarnic îl mai caut. S-a dus copilăria cu spărioșii porumbei sburătăciți strengărește pe schele. Am uitat să-ți urc în grabă treptele, neameținduˊmă de înălțime, pentru că acolo sus mˊaștepta un cuib cu puișorii mici și drăgălași. Nu mai știu să trag clopotele într-o dungă. Adunam oamenii ca la foc. Nu mă mai cațăr în cireșii de pe deal, să mă măsor în înălțime cu tine!

Cine ar spune azi că sunt copilul sburdalnic de altădată? Cine m-ar recunoște? M-ai învins, sfântă turlă a aducerilor aminte. Azi, dacă te privesc, retrăesc cu regret trecutul… De crucea ta a murit spânzurat un porumbel. Avea o singură vină: îl iubeam. Deaceia i-am legat firul de picior, să nu fugă. Eram egoistă. Când l-am văzut sbătânduˊse  dureros în ghiarele morții, mi-am pierdut conștiința. Mult timp m-au torturat remușcările. Îl auzeam noaptea în somn chemându-mă îndurerat. A fost una din victimele neastâmpărului meu…

Câtă nostalgică poezie închide turla în tăcerea ei. Câtă chemare spre seninătate. Câte duioase aduceri aminte prin negura anilor. Încet, apoi, din ce în ce mai neliniștit, pe lângă surii păreți se strecoară misterioase umbre. Zefirul, paj frumos al primăverii, se joacă curtenitor cu creanga. E svon de primăvară în cetatea pădurilor. Turlă, când nu te voiu iubi, atunci mă plânge; nu voiu mai fi eu.-

Când mă copleșesc prea multe aduceri aminte, când e prea puternic parfumul trecutului, plâng nemângâiat, ca un copil, pe mormântul unde e îngropată cea mai frumoasă floare: „a fost odată”…²⁹        

                                                                    Printre ruini

            Uneori, întâmplarea te duce pe meleaguri necunoscute; locuri ce nu par a te interesa. Dar iată, ca prin farmec, tot întâmplarea ți se leagă de suflet și plângi când le părăsești. Din trenul jucărie, ce-ți amintește legănatul car cu boi, mi-am ridicat privirea obosită spre cetate. Ce caut aici? La ce am venit? Și trenul mai șovăitor ca mine, se opri în mica stație. De ce am venit, îmi stăruia în minte chinuitoarea întrebare? Îmi dau seama abia acum: mă chema o forță lăuntrică spre cetate. Presimțeam, poate, că voiu întâlni altceva decât ziduri sure, tapetate cu viță sălbatică și iederă. … De undeva, din necunoscut, apăru lumina vie a doi luceferi noptoși, un fior cald, săgeată tăioasă, îmi străbătu inima. Și privirea în care se topeau în ruginire frunzele toamnei, sub povara întunecatelor gene, se sbuciumă. Fascinați, ne contemplam în neștire. Îmi pătrundea în adâncuri de suflet o lucire vie răscolind cenușa amintirii. Ardeau în ei nemistuite, nuanțele toamnei. În ei se sbuciuma toată gama suferințelor unui suflet sensibil… Jucau în ei scântei din legănatele lanuri în amurg.

              Dar aveau și luciri de sălbăticie și naivitate de căprioară. Scăpărau când văpăi, când duioșie multă… Ochi fermecător de adolescent. Ne-am strecurat cu nepăsare printr-o lume de basm ce apar ținea romanticului trecut. Am trecut pe sub balconulce-și legăna în adiere de vânt cald, dantelatele perdele verzi. O viță ne-a mângâiat o clipă castaniile plete. Pironit sub balcon, întârziatul trubadur în zadar își suspină pe coardele havaianei un cântec vechiu: cântecul de totdeauna și de niciodată. Zadarnic! Stăpâna întunecaților ochi nu-l primește cu zâmbet în privire cu petale strivite pe strune.

                 -Dar să nu profanăm amintirile sfinte. Se răzbună. Un glas argintat de copil răsună alături, înfiorând tăcerea bătrânelor ziduri. Trei sunete au chemat un nume. Trei note dintr-o melodie cerească.

             În spatele nostru, dintre tufișuri, în pas săltat, cu bucle negre, aripi neliniștite de corb, în răvășire pe umerii goi, cu smarald punctat în alungiții ochi, puțin oblici, intenți în întuneric, în râs nestăpânit de tânăr, ne privea. Japoneza! Străbătuserăm aleia cu mulți salcâmi, cu liliecii ce-au uitat de mult să înflorească, cu tufișuri ce-au adăpostit pe vremuri duioase idile.

             Pe poarta, spre care altădată aș fi privit cu sfială, am intrat cu sfidare de stăpână! De vină e numai vremea, care, între ieri și azi, a măcinat câteva secole. Pretutindeni mă-ntâmpina privirea fascinătoare…Aparținea oare trecutului? Acestor ruini? A rămas aici, uitată de vreme, să dea suflet acestui loc de amintiri?

Nu știu.

           Totul îți vorbește aici în taină, semnificativ.

     Te simți înălțată sufletește. Urc înguste scări spre turnul crenelat, la metereze. Străbat odăile scunde, boltite, în formă de inimă, cu mici ferestre medievale și-ntunecate coridoare. Pe lături, străjuiesc turnurile de apărare, roase de dintele vremii. Azi, când totul a devenit amintire, simt dorul de-a mai cutreera odat-n fapt de seară castelul.

     Vino, fii tu ghidul! Ești doar castelanul vrăjit de vreme să trăiești în singurătate… Alătură-ți pasul de al meu. Tăcuți, vom trece pe sub lilieci, salcâmi și bătrânii nuci, ascultând cu sfială, fiecare, bătaia inimii apropiate. Nu mi-ar fi teamă când dușmănos, fantomele trecutului își vor porni pe ziduri drăcescul joc de umbre stranii.

        Vom tăcea. Și-ncet, printre ruini, o rază din cosițele bleei lune, ne-ar lumina-n sclipiri ireale chipul. Și-am crede că nu mai suntem noi. Am porni apoi pe un drum bătătorit, în doi, lăsând în urmă un trecut ce ne e străin amândurora. La ce să-ți întuneci gândul cu lucruri triste, când ai în față lumina, viitorul?

         O, n-am dreptul să cred în vise. Sunt prea frumoase! Realitatea e nemiloasă cu visurile copilărești. Încerc să uit, dar nu pot! Voiu duce cu mine, drept talisman, primăvara ochilor tăi șio nostalgică chemare spre tine. Ochii tăi vreau să râdă totdeauna. Încântă! Gândul nostru se va-ntțlni-n trecut… Și atunci, vom plânge nemângăiați pe ruinele unui vis, rămas doar vis. Uită-mă și nu te mai gândi la mine. Uită, căci și uitarea e scrisă-n legile firii! Când peste ani vei pleca în țara visurilor tale, țara cu cireși mulți în floare, acolo unde aroma arbuștilor îmbată cerul cu miresme parfumate, eu poate nu voiu mai fi. Adu cu tine flori multe, flori albe pentru mine.Vor spune că nu m-au uitat!

            Îți vei aduce aminte atunci de doi ochi cazacii, culoarea vântului turbat, ce veșnic s-au îndreptat spre tine!³⁰

                                                                   Alt Crăciun…

           La mine n-au venit niciodată Moș Crăciunii copilăriei să-mi vâre sub pernă dulciuri colorate și jucării sunătoare. La mine n-au venit, că n-am crezut în ei. Cine a ucis în mine bucuria copilăriei? Eu n-am trăit clipe de fericiri copilărești. Și simt golul acelor clipe… Îl simt, și durere, nu-l mai pot umplea, e târziu. Prea târziu. Negreșit, am fost un copil trist, prea trist. Un copil care nu s-a amăgit cu îngerii, dar îi era întotdeauna teamă de strigoi. Pe fața mea de copil palid n-a vibrat, sub impulsul unui zâmbet intim sufletesc, fericirea, când sub fereastră răsuna glas dulce de colind. Lunecau din ochi picuri de durere. Și niciodată nu puteam spune de ce plâng. Doream întotdeauna un alt Crăciun. Să fie altfel ca celelalte. Să nu seˊasemene altor nopți. Să fie caˊn visele copilăriei; mult roz, cu svonuri de coruri îngerești, cu rețete de argint între cer și pământ; punte copiilor buni cu suflet sfârticat de întrebări mai mari decât înțelegeau ei.

        Alt Crăciun… aș vrea șiˊacum, împletit din lumini de zori și raze de amurg. Crăciun cu multă seninătate. Să-mi șteargă din suflet orice urmă de nostalgii. Un Crăciun al gândului meu. Să nu mai port în suflet durerea unui basm întunecat, nemulțumirea! Un suflet nou. Să mă confund cu tericul albastru. De ce simt alunecare pe povârniș de prăpăstii? De ce mă cheamă ademenitor abisul lor? Vreau să fug. Mi-e teamă deˊo prăbușireˊn negru. Vreau alb mult în jurul meu, săˊnchid ochii obosiți caˊn fața sclipirilor de fulgi. Un alb pur de Crăciun nou, să-mi pătrundă cald în suflet. Săˊnlăture umbreleˊnserării.

        Mi-e inima grea de durere, ca o creangă încărcată de brumă. De ce-mi ceri seninătate? Senină nu pot fi eu. E moartea mea. Tu ai smaralde în privire și zâmbet de cleștar pe buze. Nu ajunge atât? Aș vrea să te cobor din înalt, în besnă. Să-ți șterg lumina de pe frunte. Să te asemeni mie, unei umbre. Întunecimea din mine nu umbrește nicio rază a ta, astrule. Dar razele tale, cad frânturi de luminișuri peste mine luminându-mă. De aceia trebuie să rămâi inaccesibil. Voi căuta să-și sting scânteile arzând ce-mi chinuiesc privirea. Dar tu teˊnalță tot mai sus. Teˊoi fugări printre stele. Vor scăpăraˊn văpăi luminoșii ochi urmărind himerica arătare astrală. Să nu te poticnești în raze. Apucă spre Calea Lactee în sus. Teˊoi urmări. Dacă te prind sˊor prăbuși pe boltă stele, vor suspina zefirii, vor înflori liliecii, fugi.

       Fugi, fericirea dacă o atingi se destramă ca fumul. Fugi, aș muri de-atâta lumină, de atâta bucurie. Lasă-mă în besnă. O lumină și-o umbră întotdeauna sˊor fugări, se vor dori, dar niciodată nu se vor ajunge. Șiˊntotdeauna razei îi va fi sete deˊntuneric și întunericului de rază. Fugi, să nu cadă o scântee din tine. S-ar aprinde întunericul din mine. AȘ fi o lumină palidă, tristă. Eu vreau să rămân în întuneric. Vreau; lumini și umbre fugărinduˊse pe cerul cu nostalgii.

       Alt Crăciun își cântă acum melodiile de argint, frânturi dintr-o muzică a Cerurilor în sufletul meu, Vania!³¹

                                                                    Reminiscență

           Primăvara, copilă cu vânt ușor în plete, cu soare cald în ochi, pornește în pas de vis pe plaiuri. Ici revărsa din poala-i fermecată buchete de brânduși în pajiștea tânără, colo candide lăcrămioare. Și aˊntârziat o clipă privirile a mirare peˊun fluture ce fulgeraˊn lumină aur.

            Pe mal de apă sbuciumată îmi plimb dorul în neștire. De mult simțeam o neînțeleasă chemare spre locuri depărtate, necunoscute. Chemarea m-a purtat departe de cătunul meu, pe mal de Nistru. Era vacanța Paștelui, 1936. La conac, mare fierbere în ajun de sărbătoare.

• Liana, Liana!…

Pădurea-mi purta până departe ecoul numelui. Mă apropiam în galop nebunatec, cu plete desfăcute-n vânt, cu obraji îmbujorați, dinspre pădure. Cu mâinile strașină la ochi, cu trupul întins arc înainte, mlădiță fragedă, Voichița străpungea cu privirea întunecată zarea până departe.

• E el!

          De ce-am simțit bătăi repezi în piept și navala sângelui fierbinte în obrazi? (Nu știm dar cine-i misteriosul El, … nici că e așteptat.) În zare un punct negru creștea. Se deslușea acum călărețul.

          Vania, ne-am apropiat prin tăceri. Privirileˊmi pierdute urmăreau încă o viziune fugară, îndepărtată. Stăteam în umbra tufelor de liliac alb. Se cernea din adâncuri de zare o lumină palidă, sidefată de amurg. Vântul înserării îmi scuturase petale parfumate-n plete. Când mi-am întors privirea, în fața mea stăteai tu. O rază pierdută din soare îți poleia cu aur întunecatele plete. Ți-am întâlnit privirea ce semăna cu fantasticul unui vis. Am tresărit. Șimțeam fiorul dulce al acestei priviri cuprinzându-mi într-o învăluire caldă întreaga ființă, pătrunzându-mi dureros în adânc de inimă. Era o senzație nouă. (Presimțeam că mă va urmări în nopți cu insomnii).

          – Liana, încântătoare frântură dintrˊun cântec m-a adus vânt hoinar spre tine. Zâmbești. Îți simțeam în ochi toată voința concentrată, să-mi ridic spre tine privirea. Nu puteam. Striveam nervos între degete flori de liliac. Ochii mei fugeau de privirea ta sălbatecă. Nu mai întâlnisem una atât de ascuțită. Îmi pătrundea ca niște lame înfierbântate în suflet și totuși atâta duioșie avea în sclipirile de culoarea vântului turbat, în zâmbetul îngeresc încremenit pe tremurânde buze.

           Cum m-am desprins brusc din încătușarea puternică a brațelor tale? De unde această putere nebănuită? Simțeam arsuri pe buze, pe ochi. Mi-era tot trupul și sufletul răsvrătit contra ta. Era cea dintâi bătae intensă de inimă și cea dintâi lacrimă strivită de indignare în gene. Râdeai. Am fugit. Cădeau din plete parfumate petale albe. Seˊnfiripa în suflet un vag început de sentiment.

          Cer înstelat, noapte albă în imensitatea căreia tremura vraja luminei palide de lună. Nu puteam adormi. Îmi băteau razele-n pleoape. Într-o clipă galopam nebunatec (caˊn atâtea dăți când e prea frumos ca să dormi). Mâˊndreptam spre aleia liliecilor albi. Plutea în atmosferă amestecul de aroma florilor de câmp și-a florilor de liliac. În urma mea venia în galop un călăreț.

         Veniai din lună, de pe cer, din tufișurile înflorite? …Te-aducea vântul nopții, ori freamătul pădurii?…

        Liana, știam că vei veni. Dece atâtea întrebări în priviri? Știam. Nu găsești și-n asta o mărturisire? Sunt sălbatec Liana și te ador cu toată sălbăticia din mine!

În lumina lunei cu fața pală, cu ochi aprinși, și-a rupt spada.

          -„Martor iau Cerul, și-ți dau azi ție inima! Pune spada la picioarele tale! Aceasta însemnează că te recunosc stăpâna mea! Vrei, Vino. Liana, vei fi mireoașa celui mai îndrăgostit mire. Îți dărui ție întreaga iubire, toată tinerețea…” Torentul înflăcăratelor declarații curgea nesfârșit de pe buzele lui.

         -Vino! Cuvânt magic.

          În el era atâta poruncă și-atâta supunere încât fiorul cald îmi străbătu întreaga ființă. Tremura în jurul meu tăcerea. Auzeam numai cuvântul vrăjit: vino. „Eraˊn el înălțare la cer, era prăbușire în neant?” Când m-am desmeticit fugeam în galop nebun. Se prăbușea pământul sub picioare, se năruia cerul pe mine, cădeau stele de pe boltă. Zadarnic. Pironit locului, fantoma neagră, între lilieci albi și cerul prietat cu licăriri de stele, era statuie, întruchipând durerea.

          Vania, simt azi tot mai mulți ani îngrămădiți între noi. Port în ochi lumini de regrete. În înserările luminoase-mă poartă nostalgie dar spre tine. Mă torturează vedeniile unui vis, viziuni chinuitoare din trecut. Mă cheamă doi ochi de cazac. Unde ești?

         Ceva trăise intens în sufletul meu atunci, dar plecarea mi-a luat totul înapoi. Îmi fremăta sufletul de bucurie și extaz acolo-n aroma îmbătătoare de lilieci. Eram înspăimântată de atâta fericire, de-aceia am dispărut. Eram copil atunci, mă iartă. Nu pot să te asemăn nimănui. Simt golul crum crește în jurul meu. Inima-mi te caută doar pe tine. Îmi pare rău că a fost un basm de demult.

           Se prăvălesc butuciiˊn sobă, prăbușind în cenușe palate și cetăți de gând fermecat. Tremură-n sbateri de văpăi pe perete imaginea ta. Amintirile sunt mai friguroase decât florile albe ale brumei de toamnă.

          Dar Vania, împletesc și azi visul cu realitatea. Nu vreau să cer somnului uitare cred, vei veni odată! Cred!

          Auzi, Vania?!³²

În pragul primăverii

         Cosinzeană bălae cu tot aurul lunei în unduiri mătăsoase pe umerii goi; mlădie ca un ram înmugurit, duioasă ca o melodie dintr-un cântec, cu undele întunecatelor mări în priviri; frumoasă ca un zâmbet, unde ești? Nu vii? Te-ai rătăcit, domnița fermecătoarelor basme? Teˊașteaptă azi poeții, să le redai seninătatea. Teˊașteaptă sburdalnicii copii în câmp, să le redai jocul; bătrânele păduri îți cer cântecul și mugurul tânăr. O, de-ai ști câte tristeți ar alunga venirea ta. Cât zâmbet ai împrăștia în ochii cari plâng.

          Vino! Revarsă, fermecătoareˊo brândușii poenelor tale; dă isvoarelor șopotul tainic și oglinda apelor pure. Teˊașteaptă undele critalului de munte să-ți oglindească îngerescul chip. Teˊaștept să-mi redai freamătul pădurilor de lilieci. Unde întârzi?

           Vino! Adu cu tine neastâmpărul tânărului Maiu. În cetatea pădurilor e trist, ca-n cimitirul uitărilor de doruri. Redă câmpurilor smălțuirile de flori, sburdălnicia mieilor și zumzetul de albine. Plânge jalnic vântul că l-ai uitat; isvorul că l-ai părăsit. Vreau numai tinerețe, poezie, cânt, flori, cer albastru. Vreau raiul de verdeață, pajiștea smălțuită, triluri de privighetori. Vreau cântec de cuc în inimă de codru. Creau să răsune iar glas de tulnic în creer de munte și fluerul să-și plângă iar doina de păstor. Deniile primăverii să cadelnițeze aroma sălbaticelor flori. Să-nflorească iar liliecii…

         Te vreau pe tine încântătoare zână… Să descrețești atâtea frunți. S-aduci liniștile adânci, reconfortante… Să cobori seninătatea în suflete. Vino tu, copilă svăpăiată și ne încântă cu tinerețea ta. Să ne-mbeți cu parfumul de sălbatică Diană. Redăˊne visul spulberat… Adu cu tine toate crengile în floare.Tot parfumul pădurilor de cetini și gânduri luminoase în inimă.

       Adu seninătatea.³³

Chemarea muntelui

         Se aprinsese bolta de atâtea doruri… Și ardeau în înălțimi văpăi de argint, în timp ce glasul tulnicului se stingea în văi… Îți mai aduci aminte? Era un joc fantastic în albastru; nebunatice alergări metalice în lung de cer. Se prăbușeau puzderii de raze, se-alungau stelele. Un danț sălbatic începuse în jurul luceafărului, în jurul somnoroasei lune; aidoma uniunilor din „O mie și una de nopți”.

        Din cabana îngropată-n legănări molatice de cetini, plângeau tânguioase melodii de havaiană, acompaniate de susurul isvoarelor de munte. Și rând pe rând s-au pornit toate muzicile cabanelor îndepărtate; acordeoane cu unduiri de valuri chemate-n corde; chitare cu suspine de vânt săgalnic… glas adormitor de vioară…

          Parcă cerurile s-au deschis lăsând să coboare pe undele albastre o melodie de vis… Încremenise cântecul de privighetoare, amuțise glasul buciumului…

         Extazul acelei nopți neuitate, mă urmărește încă. Mă chiamă muntele; vraja vieții de colibă împletită în mijlocul crengilor de brad. Mă chiamă aroma de rășină și ierburi sălbatice. Murmurul isvoarelor pure. Tălăngile poenelor înverzite. Toaca îndepărtatului schit; cabana! Mă cheamă singuraticele rătăciri prin însălbăticitele coclauri. Plimbările nocturne pe poteca de sub cetini. Vreau s-ascult iar muzica de zefiri. Să-mi pictez în suflet un cer aparte, cer de munte. Să mă-mbat iar cu parfumul viselor frumoase.

          În nopțile înstelate, alături de mine se va proecta o altă umbră…Două umbre  se vor furișa tăcute, fugind de lume. Scăldate-n ploaia razelor de lună, uitate de lume, două fantome albe se vor crede singurii stăpâni ai tăcutelor singurătăți. Veșnicii îndrăgostiți ai coclaurilor cu parfum de lilieci, ai apelor pure, se vor privi în extaz, întrebându-se dacă aevea sunt ei… Își vor oglindi fantomaticele chipuri în oglinda lucie a isvoarelor. Vor culege raze din lună și scântei din stele încununându-și fruntea cu diademe de lumină. Apoi senini ca zările, luminoși ca o zi de primăvară, îi va prinde somnul în rețele de vis tânăr și legănări molatice de cetini… Și glasul buciumului îi va alinta în vis.

         Mă cheamă muntele. Chemarea lui e glas de amintire; aroma unui vis rămas doar vis… Mă cheamă vraja unei nopți de August și nostalgia unei tânguiri de havaiană…³⁴

Cântecul de niciodată

         Sufletul mi s-a oprit sfios în preajma ta; timid ca un cântec fără de cuvinte. Atâta farmec a adus în el, încât vibrează azi în mine cântecul de niciodată. Din dorul și nostalgia viselor frumoase, am împletit văl diafan de sinceritate pură, în care-am învălui întreaga ființa ta. Simt azi atât de aproape dragostea pură, aducătoare de ceruri. Mi-am desbrăcat sufletul de orice aducere aminte, l-am purificat și l-am dăruit clipei….Și m-am dăruit în imaculatul alb de petale.

        Tu nu știi.

        Nu știi că mă lupt să-mi scot din suflet ultimele rămășițe de copilărie. Dar îmi plac și acum poveștile fermecate, ce nu se vor sfârșite. Nu știi că vreau să mă-nalț spre tine. Să fiu demnă de înălțimea ta astrală. De aceea mi-am frânt îndurerat brațele spre tine, să te-ajungă. Ești așa departe.

           Îmi cântă sufletul azi un cântec din adâncuri: Cântecul de niciodată. E-o melodie nouă, a cerurilor, cum a vrăjit. Tu ești visul meu de totdeauna. M-atrage magnetic și mă obsedează imaginea ta. Vino, în palatul meu de basm, clădit în luminile unui aps de soare târziu. Acolo urci împărăția luceferilor. Vor cânta acordeoanele cerurilor și hawaianele aducătoare de liniști adânci. E atâta armonie în împărăția împăcărilor de sine. Vei asculta suspinele unei dumnezeești melodii, frânturi uitate și-n sufletul meu. Din notele rupte din simfoniile apelor pure, voiu închega cântecul de niciodată. Un cântec nou, numai al tău. Vino, în preajma ta vor înflori liliecii însălbăticitelor coclauri, încântători nuferi galbeni și prietenoase liane.

             Iubire: În împărăția acestui gând cuprind întreaga ta ființă. Imaginea ta mi-am pictat-o-n suflet pentru totdeauna. Ești deasupra tuturor viselor și gândurilor mele. Ți-am clădit din văpăi, petale și dor, altar de veșnică adorare. Vino, e cuvântul care ași vrea să te cuprindă. În el îmi înnec, nostalgia chemărilor de doruri.³⁵

Chemările acordeonului

            Pe panta dealului a încremenit de extazul unui cântec adus de vânt, când intens cu metalică vibrare în timpan, când molatec ca o legănare de zefir prin ramuri… Ionel și-a trecut mâna peste inimă potolind bătăi nestăpânite, și a umplut pieptul tânăr cu aroma sălbaticelor câmpuri; și-a trecut brațul peste ochi, ca o deșteptare din vis… și luminile smaraldelor au scânteeat intens, iar sub povara întunecatelor gene s-au sbuciumat…

            -Illusion, Illusion frântură dintr-o denie a cerurilor, dece l-ai vrăjit?…

            Și cântecul creștea cu vântul și se pierdea în văi; revenea unduind văzduhul cu nostalgii și chemări. Și pașii l-au purtat ademenitor spre acordurile primăverii veșnic în floare. A dus cu el primăvara-n simțuri, în piept, în suflet s-o reverse tânără, dulce, caldă, cu brânduși în poală, în mijloc de poiană, la margine de cale ferată… Și idila lor s-a-nfiripat duios dintr-un cântec și-o vibrare, dintr-o chemare…

Azi taina lor o șoptește în fapt de seară unda, mlădioaselor sălcii, când se înalță să le sărute. O poartă freamătul frunzelor crude și legănatul bărcii pe valuri, când coboară pe cer luceferi. Și-o știe cotitura Someșului, acolo unde se-mbină culmea de pădure cu albastru de pe cer: Țicău. Acolo natura îmbină măreț: apă, munte, pădure și cer!

De-aceia vă urmăresc fantomele unui vis crescut în pocnet de mugur tânăr și plescăit de valuri. Acolo, pe sub poală de cer, se alungă zefirii de April sărutând în treacăt viorele.

Ionel, te poartă nostalgice doruri spre un deal al amintirilor… Ți-e și acum pierdută privirea spre zarea fumurie. De acolo, din marginea unui îngust drum de fier, o școlăriță și-a scuturat rebel buclele negre în vânt; bătăi neliniștite de aripi de corb, pe rotunzi umeri și și-a-nălțat întunecate priviri spre deal Adastă.

Primăvara e tinerețe, cântec, neastâmpăr… vei porni iar? Unduirile de acordeon vor răsuna iar. Vor reînvia din nou unde de parfum destrămate-n zare; te vor chema din nou în nopți cu insomnii. Vei râde-n soare și-ți va părea că e numai al tău. Așa e fericirea, egoistă! De ce ești trist când se destramă un vis? Va veni altul! Acordeoane, acordeoane, vraja seninurilor înstelate, cântați! Tăcerea ce-a urmat cuprinde gânduri despre tine… peste melancolie…

Iubire, împărăția acestui gând vă cuprinde-n  fericire: Ionel-Irina! Din zarea altui cer îndepărtat, se ridica odată abia simțit svon de-nfiorare, un tânguit de havaiană…glasul pustiului din mine. Era-n el tremurarea unui suflet.

S-a stins.³⁶

Folclor adunat de Eleonora Fetti din Stejera:

                                                                                    Strigături

Ce mi-e drag mie pe lume

Doi cari suri și hamuri bune

Și-o căruță să nu sune…

Să mă duc cu mândra-n lume

•  

Cine dracu-o mai văzut?

Iepure la popa-n bute,

Fată hâdă tunsă-n frunte,

Capră șută potcovită,

Babă știrbă ruminită?

•  

Asta-I lelea care-o vezi

Care ști face scorvezi,

Cu curechiu, că brânză n-are

C-o mâncat-o-n postu mare.

•  

Pentru o mândră bălăioară

Nu-nvățai nimic la școală;

De-nvățat aș învăța

Dar izamăn nu poci da,

Că mi gândul la dânsa.

•  

Pe dinsus de prihodiște

Merg fetele după gâște;

Eu mă dusei după rațe

Mă trezii c-o fată-n brațe.

•  

Mulțumescu-ți ție soacră

Că mi-ai dat fată cu droangă

Când oi pierde prin cucute

Sună droanga și s-aude.

•  

Șezi fată, rezumă șe-șii

Până te-or juca chizeșii.

•  

                                                                            Avui trei mândre-npănate

Nici de una n-aviu parte

Una-I proastă, una-I mută, una-I cu spinarea ruptă.

•  

Poți fi bade cât un brad

Dacă n-ai nimic în cap;

Poți fi dela brad în sus

Dacă n-ai minte deajuns.

•  

Patru boi și patru junci

Nu-s ca buzele de dulci,

Patru cai dela căruță

Nu-s ca scumpa mea mândruță.

•  

Haida mândră să fugin

                                                                          C-amândoi ne potrivim

Și la ochi și la sprâncene

Ca și doi păuni la pene.³⁷

Strigături

Adă Doamne ce-I aduce

Adă vara cu alune

Și pe badea din cotune.

•  

Vândut-a lelea pe Bodor

Și-a luat opinci la Todor

A vinde și pe Mândraia

I-a lua bocanci la Șaia

Și-a vinde și pe juninca

Și-a lua și la Țilica.

•  

Mult mă mir de astă treabă

Că s-a strâns atâta babă,

Alta știrbă, alta oarbă

Tăt la mine se înhoalbă

Nu văd să-i-le-ar ochii

Că eu samân cu domnii

•  

Mergeți acasă femei

Și băgați la foc păstăi

C-or veni fetele bête

Și-or mânca păstăi neferte.

•  

Pentru mine mândră dragă

Vin jăndarii și mă leagă;

Să mă lege cât de rău

Pentru tine nu mi-I greu;

Să mă lege cât de tare

Pentru tine nu mă doare.³⁸

Cântecul înstrăinatului

Frunză verde în pelin

Vai de copilul străin

Când se bagă la stăpân,

Că ia plata jumătate

Și mâncare-a treia parte.

Și de-ai face apa-n vin

Tot nu-I face apa bere

Tot nu-I faci pe-a lui plăcere.

Săracul tăticul meu

De ai face cât de rău

Tot zice: copilul meu.

Foaie verde tri bujori

Foaie verde tri bujori

Cu bărbatul băutor

A băut optzeci de oi

Și doi boi ca doi bujori

Două vaci ca două flori.

Ar mai bea Gheorghe, ar mai bea

Ar mai bea de-ar mai avea

Și și-ar bea și nevasta

Îmtr-o joi de dimineață.

Pleacă Gheorghe la piață.

El în târg când a intrat

Negustorul l-a-ntrebat:

-Cum dai Gheorghe nevasta?

-Numai mia și suta, Kilogramul și țuica;

Ia-o-n brațe fie-a ta

Că-I frumoasă sărmana!

El-napoi când se-ntorcea

Copilași-l întreba:

-Unde-I tată mămica?

– La piață o-am lăsat

Că eu alta mi-am aflat.

În piața cea mai mare

Să v-aducă de mâncare

                                     De ne-ai aduce-o cocoană

                                                       Tot nu i-am mai zice mamă

                                   De-ai aduce-o domnișoară

                                   Nu i-am zice mămișoară.

        În grădină

În grădina cu flori multe

Se șterge mândra pe frunte

Nu se șterge de-asudată

Se șterge de supărată:

A plecat badea-n armată

-Ia-mă bade și pe mine.

Foaie tri măline.

Io mândruță te-aș lua

Dar armata-I foarte grea.

Pușca-I gea, tunurile-s grele,

Tu nu poți să tragic cu ele

Foaie viorele.³⁹

•  

Scrierile Norei și frumuseațea fizică a autoarei textelor de mai sus au stârnit pasiuni în rândul unor cititori, doi dintre aceștia publicând în același ziar texte tip scrisoare, prin care își declarau admirația și dragostea față de învățătoarea scriitoare. Primul dintre aceștia, semnat simplu „G” reușise să intre în posesia unei fotografii a Eleonorei. Pornind de la această poză, a dezvoltat un întreg text, patetic, scris ca și când ar face parte din filele unui jurnal, aducând elogii frumuseții Norei și exprimându-și deznădejdile iubirii lui:

                                                                              „ Filă de jurnal                                                

               Marți, 7 Martie, miezul nopții. Nora e la 15 cm în fața ochilor mei. Privește undeva, spre necunoscut (de ce nu vrea să-și îndrepre ochii spre mine?)… E după un zâmbet în care s-au topit toți liliecii. Sublimul nu se poate descrie. Presupune o stare sufletească excepțională. Iată de ce nu pot define în cuvinte expresia feței sale. Radiază bunătate și curățenie, duioșie multă. Nora nu putea fi altfel!

              Nora e o imensitate și totuși are o gură atât de mică. Eu sunt o infinitate și am o gură de două ori cât a ei. Sub fruntea mea se frământă atâtea gânduri întunecate. Nu se putea ca fruntea ei, perdea peste gânduri albe și bune, să nu fie mai înaltă, mai netedă, mai plină de lumină.

             Pe Nora o interesează (am observat) ochii interlocutorului. Aceasta fiindcă ochii ei expresivi își caută perechea. O vor găsi foarte greu… Și părul ei a înmărmurit ca la o statuie romană. Aș vrea să-I dau viață; să-I simt aroma ce i-au împrumutat-o florile de liliac.

             Am neglijat existența gâtului la toate ființele văzute până azi. Gâtul Norei e o ispită mare. Emană o căldură îmbibată cu aroma florilor de camp. O ureche și-a postat-o în fața mea, irezistibilă ispită. Deaceea cred că mă aude când șoptesc ca un adolescent fraze fără a fi menite să se contureze ce e în legătură cu un moment visat în poveștile din copilărie. Cine-I de vină dacă mi-a plăcut povestea lui Fătfrumos și dacă Ileana luase pe atunci formele fotografiei din fața mea?

            Nora mi-a scris că plânge des. Cât e de ușor să-ți imaginezi în clarul acelor ochi strălucirea diamantelor. În seara aceasta, Nora, aceea de departe, care are glas și putința de ase mișca și zâmbi, citește scrisoarea mea, paginile acestea mâzgălite sub dogoarea unui foc tulburător. Cred că zâmbește cu bunătate, caută undeva un punct de reazim pentru ochi și rămâne așa pe cărarea gândurilor. Prin cari plaiuri duc gândurile acelea, zadarnic încerc a ghici. De azi încolo, Nora e misterioasă, chinuitoare, enigmă. Și nu-i stă bine decât atunci când zâmbește cu sufletul deschis ca o primăvară. Sau așa vreau eu.

           Nora, de ce îndrăsnesc să-mi leg de tine soarta trudei și visărilor vagabonde? De ce veghez întunerecul cu lumina ta, riscând să rămân în besnă atunci când o voiu pierde?

                                                                                                                                             G.”

Al doilea „admirator”, semnat, cel mai probabil, sub pseudonim, a publicat o „Scrisoare” pentru Nora, în care, la fel, își declara dragostea și speranța acceptării sale de către tânăra învățătoare:

„Scrisoare

Nora!

           Chemai odată un nume pierdut printre ruini. Trei sunete dintr-o melodie cerească. L-ai uitat printre perdele de iederă și viță sălbatică. Pe aleia salcâmilor și liliecilor ce nu vor înflori niciodată, sub nuci bătrâni. Stingher, m-am regăsit în glasul Tău. Ochii cu sălbăticie de căprioară în privire, te caută pe Tine, Nora! Ești preocuparea mea de săptămâni. Îți urmăresc cu sete sbuciumul gândului. Te văd vag, dulce nor de lumină în zare. Și mi se pare că ne-am întâlnit în basme fermecate. Sufletul nostru se-nfrățește cu nemurirea, visul, albastru. Sbor și eu spre lumină, spre înalturi, dart u te-nalți deasupra norilor și mă lași cu aripile întinse, cu ochii aprinși în zare, chinuit, de atâta așteptare.

           Nora, în ochii mei arde nostalgic foc aprins, un dor de regăsire. Cer zadarnic îndepărtatei zări să-mi dea deslegare enigmei, Nora. Unde ești? Care-s ruinile de basm unde mă chemi? Vreau să viu, trebuie să viu. M-atragi magnetic. Ești ciudată și interesantă. Ai farmec! Ochii ageri de cazac îi voiu admira întruna. Vino. Eu sunt umbră, tu lumina mea. Și lumina n-alungă întrotdeauna umbra. Vino. Am coborât pe ruini. Te aștept. E liniște de veacuri în cetate. Deasupra crenelurilor s-a înălțat feeric luna. E murmur de pârâu în vale. Nora, vom cutreera-mpreună cetatea vrăjită; doi eroi de bătrână legend, rătăciți de vreme și de lume.

            Privește, din turnul cântat de Tine cerul e atât de aproape. Vom urca terasa, vom culege de pe câmpul albastru scântei. Îți voiu împleti cunună de văpăi, în părul ce mai păstrează aromă de pustietate, flori sălbatice. Nora, aș vrea să mă îmbat de lumina ochilor Tăi…farmecă. Vreau să trăim o clipă de basm între cer și pământ în pustietate de ruini. Vom fi noi stăpânii castelului, stăpânii pământului, ai lumii.

           Nora, ești ființa ce nu-mi poate aduce uitare! Dar dece mă chemi cu dor și m-alungi totodată. De ce sufletul Tău nu știe încă ce dorește. Hai, fii steaua vieții mele, călăuză în albastrul în sbor spre luminișuri. Îți voiu clădi în inimă altar de veșnică adorare. Vei fi regina dorurilor mele, Diana.

           Întind spre Tine tremurânde brațe și te aștept cu dor.

Aliu Jianu”

Nu cunoaștem deznodământul acestor eforturi de „cucerire”. Însă, analizând textele celor doi „pretendenți” putem conchide că erau educați, că „aveau condei”, ultimul dintre ei încercând chiar să se introducă pe sine în lumea fantastică a Norei, făcând apel la elemente, locuri, formule utilizate de Eleonora în textele sale, sperând astfel să o cucerească pe misterioasa autoare.

Nu au mai fost publicate răspunsuri ale Eleonorei la declarațiile celor doi admiratori și nici alte texte originale ale acesteia.

•  

           

Din punct de vedere profesional, Eleonora s-a mutat în anul 1939, la Școala Primară Maghiară Nadiș, în județul Sălaj, unde a rămas până în vara anului 1940. În contextul ocupării Ardealului de Nord de trupele hortiste în toamna anului 1940, o mare parte a intelectualității locale s-a refugiat în România. Este și cazul Eleonorei Fetti, care a plecat la Alba Iulia, la sora sa mai mare, Tiberia. Într-o situație destul de tensionată, Nora a trecut cu multă emoție granița, prin punctul de trecere de la Turda, ascunsă într-un car cu fân, pentru a nu fi depistată de autoritățile maghiare. Sora sa, căsătorită din anul 1936 cu locotenentul Nicolae Dărăban, a primit-o cu brațele deschise și s-a străduit să o ajute să revină, la o viață cât mai normal, în condițiile date. Prin intermediul soțului Tiberiei, Eleonora a făcut cunoștință cu tânărul militar Ioan Veronescu, originar din județul Dolj, între cei doi înfiripându-se o prietenie, urmată, la scurt timp, de o logodnă, oficializată religios la 7 ianuarie 1941.

               Planurile tinerilor de a-și uni destinele le-au fost date peste cap în anul 1941, prin intrarea României în război. Veronescu a fost nevoit să o părăsească pe tânăra lui logodnică și să plece la război, pe frontul de Est. Probabil că cei doi și-au scris, măcar pentru o vreme, scrisori. Acestea nu au supraviețuit timpului însă, cu siguranță că și acest minim contact s-a oprit din momentul în care Veronescu a căzut prizonier la „cotul Donului” și dus în lagărul sovietic de la Oranki⁴⁰, unde a suferit cumplit. Despre perioada petrecută pe frontul din Est și în prizonierat, Veronescu a notat câteva impresii, care au supraviețuit timpului datorită familiei sale, care le-a păstrat. Astfel, referindu-se la asediul Stalingradului, când trupele Axei erau deja încercuite, Veronescu a consemnat „lupte foarte grele s-au dat pentru lichidarea trupelor încercuite. Cu armamentul pe care îl mai aveam, luând ca adăpost butoaiele goale de benzină, am tras alături de căpitanul Pavelescu și câțiva soldați, ultimele gloanțe în Stalingrad, pentru ca la 2 februarie 1943, să se ordone de mareșalul Paulus, capitularea.” Despre prizonierat, Veronescu a rămas cel mai impresionat de decăderea umană a soldaților, nevoiți să devină canibali sau criminali: „am asistat în fosta Uniune Sovietică cum prizonierii înfometați la extrem –deci aproape de limita distrugerii trupului –comiteau fapte în afara rațiunii normale a oamenilor. Unii din ei aruncau de la etaj pe cei ce nu mai puteau acționa fizic, pentru a le mânca ciorba „cașa” adusă la prânz – nu era vorbă de educația moral-religioasă primită în viață până la acea dată. Exista în om numai esența spiritului său, om bun sau rău.” „ Nu-i mai puteam înmormânta pe cei decedați (în cămăși și ciorapi) decât în zăpadă, fără preot. Soldații se stingeau din viață cu arma pe parapet, acoperiți de zăpadă, morți de frig și de foame.”⁴¹

             Nu s-a mai știut nimic de el timp de mai mulți ani, perioadă în care Eleonora a încercat să-și continue viața cât de normal se putea, sperând la o posibilă revedere ulterioară. Aceasta a fost, în anii războiului, învățătoare la Școala din localitatea Barabanț, județul Alba, până în 1941, ulterior ocupând o funcție administrativă în Alba Iulia, până în anul 1945.

          Timpul a trecut, războiul s-a terminat și a sosit vremea întoarcerii din refugiu. Marele eveniment s-a produs la 15 iunie 1945 când Eleonora, Tiberia și fiul acesteia, Dan, s-au întors cu trenul la Șomcuta Mare iar de acolo până la Iadăra, cu trăsura familiei, fiind întâmpinați de mama fetelor, Aurelia, rămasă între timp văduvă   „de la Alba Iulia am venit la Șomcuta Mare: eu Nora, Tiberia și băiatul ei Dănuț. De la Șomcuta am plecat cu trăsura noastră la iadăra, unde ne aștepta mama și Lenuța. Asta s-a întâmplat în anul 1945, 15 iunie, când ne-am întors din refugiu de la Alba Iulia.”  

            În continuare, viața a decurs oarecum normal, în ciuda faptului că știrile despre Ion Veronescu întârziau să apară, iar Eleonora a fost angajată la Școala din Iadăra, unde a rămas până în anul 1949. Totul s-a schimbat însă la 17 decembrie 1946, când la reședința familială din Iadăra, s-a prezentat „Ionel” înfrigurat și nesigur pe ce avea să găsească la reședința Fetti, nemaiavând vreo veste despre frumoasa lui logodnică „ În 17 decembrie 1946 a venit acasă la noi, la Iadăra, Ionel. S-a întors din război.”

•  

         După terminarea războiului, revenirea la Iadăra și întoarcerea din prizonierat a lui Ioan Veronescu, perspectiva viitorului era chiar luminoasă.  Eleonora și Ionel, fiul lui Florian și al Elenei, oameni simpli din localitatea Piscu Nou, județul Dolj, născut la 17 septembrie 1910, având acum gradul militar de maior, s-au căsătorit în fața lui Dumnezeu și a familiei, reprezentate de părinții lui, mama Eleonorei și nașii de cununie, la data de 2 iunie 1947 în biserica din Iadăra, pe care Paul Fetti a păstorit-o atât de mulți ani. Din păcate, vrednicul preot nu a mai apucat să-și vadă fiica căsătorită, slujba fiind oficializată acum de noul paroh, Ioan Filip. La scurt timp, prin decizia ministerială nr. 1020 din 17 septembrie 1947, maiorul Ioan Veronescu, înapoiat din prizonieratul din U.R.S.S., absolvent I.S.S.R. al anului I în 1942, i s-a permis continuarea studiilor la Școala Superioară de Război din București împreună cu promoția 53, în anul școlar 1947-1948, secția combatanți, fapt pentru care începând cu 1 septembrie 1947 a fost detașat de la Regimentul 1 Dorobanți la Școala Superioară de Război, pe toată durata efectuării studiilor.⁴² Acest lucru a determinat tânara pereche să părăsească Iadăra în 1949 și să se stabilească la București, unde Eleonora s-a angajat ca învățătoare la Școala Elementară de Fete nr. 33 București. Ulterior, Veronescu a fost promovat în cadrul Ministerului Apărării iar familia s-a lărgit prin apariția singurului copil al acesteia, Mircea (1948-2022).

                Dar, la scurtă vreme după această perioadă de acalmie, au venit necazurile iar acestea au lovit-o pe Eleonora, din toate părțile, marcând-o, profund, pentru tot restul vieții. În 1948, biserica Greco-Catolică a fost desfiiințată, fiind absorbită de biserica ortodoxă română. A fost o grea lovitură pentru fiica de preot, născută, crescută și educată în acest spirit. Soțul său, oltean prin naștere, de confesiune ortodoxă, militar de carieră, a putut să fie detașat de acest eveniment. Apoi au venit exproprierile familia Eleonorei pierzând întreaga avere construită de familiile Gavriș și Fetti în localitățile deja menționate. Nu în cele din urmă, au venit arestările și condamnările. Primul a fost unchiul său, Ciprian Gavriș, militar, care a fost acuzat de uneltire și că a făcut parte din organizații subversive, fiind arestat în noiembrie 1949. A fost condamnat la 5 ani de închisoare pe care i-a executat la Cluj, Aiud și  Penitenciarul Ocnele Mari, fiind eliberat în luna noiembrie a anului 1954.⁴³ A urmat apoi cumnatul Eleonorei, chefliul și limbutul avocat Dr. Victor Gherman, căsătorit cu Leontina, care, arestat în noiembrie 1949, a fost și el acuzat că ar fi tăinuit informații despre o organizație subversivă (poate chiar în legătură cu Ciprian Gavriș) și condamnat la 2 ani de închisoare, pe care i-a executat la Cluj, Aiud, Colonia Valea Neagră, și Penitenciarul Poarta Albă, fiind eliberat în anul 1951.⁴⁴

                  Fișele matricole penale ale lui Gavriș Adrian și Victor Gherman

În scurt timp autoritățile comuniste au făcut legătura între aceștia și Ioan Veronescu, căruia i-au fost înscenate anumite deficiențe privind serviciul, fiind mutat prin țară la diferite unități militare, culminând cu batalionul disciplinar din Abrud. Pedeapsa primită de Veronescu a fost cea mai ușoară dintre toate nenorocirile care au lovit familia efectele asupra sa fiind aproape nule, putând în continuare să-și păstreze locul de muncă, onoarea de militar și fiind-i permis să promoveze ierarhic, ceea ce s-a și întâmplat, Veronescu fiind ridicat la rangul de colonel și ulterior, general, pensionându-se la sfârșitul anilor ˊ50. Eleonora a rămas învățătoare la București, până în 1950. Apoi, familia s-a stabilit la Sfântu-Gheorghe, unde Eleonora a fost angajată la Școala de 7 ani nr. 1 în perioada 1950-1951, la Suceava, unde Eleonora a lucrat la Grădinița nr. 1, în perioada 1951-1952. Ulterior, familia s-a stabilit la Iași unde Eleonora a lucrat la Școala de 4 ani nr. 12 Mixtă din cartierul Galata și la Școala de 7 ani nr. 19 Iași în perioada 1952-1954. În final, familia a ajuns la Abrud, județul Alba, unde a rămas cel mai mult, în perioada 1954-1958, Eleonora fiind angajată la Școala Mixtă de 7 ani. Prin pensionarea soțului, familia a revenit pe meleagurile natale ale Eleonorei,  aceasta continuându-și cariera didactică la Cicârlău (1958-1961), Ferneziu (1961-1963) și Baia Mare (1963-1968), unde s-a și pensionat.

                                     Eleonora Veronescu și fiul ei, Mircea (băiatul cu bretele),

                                         la o expoziție, la Casa Armatei din Iași, anii ˊ50

Loviturile primite în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial au lăsat urme adânci în sufletul Eleonorei Fetti. Păstrându-și trăsăturile frumoase, Nora suferea în interior, sufletește, traumele trăite și contextul vieții cotidiene din perioada comunistă determinând-o să devină tot mai sensibilă, suferind enorm că nu putea să meargă la biserică, decât pe ascuns, că lumea era plină de delatori în care nu putea să aibă încredere. Fire romantică, evlavioasă, s-a inhibat pe sine și în cadrul familiei, lăsându-l să strălucească pe soțul ei cel exigent și milităros, dar om bun și cumsecade, dedicându-se creșterii și educării băiatului ei, Mircea, care a devenit inginer în construcții, cu studii efectuate la Iași. Apoi, când acesta din urmă s-a căsătorit cu Laura Oarga, născută în anul 1951 în localitatea Vidra, județul Alba, absolventă a Facultății de Medicină din Cluj, Eleonora și-a luat rolul de bunică în serios, ocupându-se de creșterea și educarea nepoților ei, Horia (n. 1977) și Roxana Eleonora (n. 1979). 

•  

                N-am scris demult. N-am timp. Scriu totuși câte puțin că-mi pare rău să nu scriu, după cum zice cronicarul: „Iaste inimei durere să nu scriu””, nota ea la 23 mai 1979. Eleonora nu a mai scris și publicat nimic notabil după momentul colaborării cu Gheorghe Crișan la ziarul Cronica, între anii 1938-1940. Nu a vorbit niciodată, în familie sau în afara ei, despre dragostea ei pentru literatură și scris. Și totuși, după nașterea primului nepot, în anul 1977, Nora a decis să lase mici urme ale pasiunii sale din tinerețe, începând un mic jurnal, dedicat nepoților.

            Nu este vorba de o scriere consistentă, sunt doar câteva notițe înscrise într-un caiet cu linii, de dimensiuni mici, atât de comune în perioada comunistă. În centrul atenției autoarei micului jurnal se află nepoții și activitățile lor zilnice: dormit, mâncat, plâns, râs, mers la țară la Iadăra, jucatul cu alți copii și cu animalele din gospodărie, plimbările cu tatăl, bunicul sau bunica prin orașul Baia Mare etc. Povestește evenimente cotidiene, uneori cu mult haz. Un exemplu în acest sens este următorul: „Am plecat la plimbare. Ai fost de-o vioiciune și drăgălășenie neasemuită. Nu ți-a ajuns parcul de lângă cinematograful Dacia pentru joacă. M-ai poftit și-n holul cinematografului unde am fost poftiți să vedem filmul „Șoimii”. Bine-nțeles că „noi” am refuzat. Nu ne ardea nouă de filme când afară era soare, flori, verdeață și copii în parc, ca de exemplu C. aceea mică și tare crăcănată și pe deasupra și puțin mai ciudată la un ochișor-nepoata lui D. Dar tu nu te uiți la fetițe, le tratezi cu indiferență.”

                Uneori, joaca copiilor avea efecte nefaste asupra micului jurnal: „se joacă cu mine de-a v-ați ascunselea, după fotoliu, nota Nora despre nepoata Roxana–Eleonora. Chiar acum, când scriu, mi-a rupt o bucată din hârtia scrisă (căci eu scriu „la cald” adică în momentul în care se petrece întâmplarea). O cert pentru fapta ei, se retrage jenată. Îi râd apoi și vine bucuroasă, râzând și ea spre mine. Mai întâi am scris pe foi, apoi le-am transcris…” concluziona bunica.

          Din loc în loc, prin felul în care povestește evenimentele, poate fi regăsită Nora cea de demult, care iubea primăvara, florile de liliac, soarele și cerul senin și-albastru. Când totul e bine, ea radiază. Când vremea se strica, suferea „afară plouă încep. Am o durere mare de cap”, nota Nora. Era și o povestitoare desăvârșită, nepoții ei păstrând amintirea unor momente deosebite petrecute în compania bunicii lor mult iubite.

           A fost preocupată să lase copiilor familiei amintiri și mesaje care să-i însoțească și să le vegheze întreaga viață, cum ar fi următoarea scrisoare, care în ciuda faptului că a fost scrisă la începutul vieții primului dintre nepoți, rămâne actuală și în prezent:

                                                                 „Dragul meu nepot,

       Îți doresc numai fericire și noroc în această viață frământată, în care ai intrat cu tinerii tăi ani, cu zburdălniciile tale pline de farmec și nevinovăție.

        Fii tare, ca să poți învinge toate greutățile prin care trece tot omul în lumea aceasta, cât trăiește.

        Bunica Nora, care te iubește așa cum iubești soarele, viața, tinerețea.”

        Nepotului Horea, cel mai mare, i-a compus și o poezioară de despărțire, atunci când părinții acestuia au decis să-l ia acasă, după o perioadă mai lungă petrecută la bunici:

                               „Bunică, de acasă-ți scriu

Și-ți cer iertare c-am plecat

Fără să-ți spun niciun cuvânt

Deși eram îndurerat

Gândindu-mă c-a doua zi

Zadarnic mă vei aștepta…

Eu n-oi apare-n calea ta…

Ce tristă trebuie să fii!”

                                                             Adio, terminând de scris

În gândul meu te-am adunat…

Ținând o clipă ochii-nchiși

Te simt atât de apropiat…

Și-ți sărut ochii înlăcrimați

Și mâna care-a mângâiat

De-atâtea ori pe-ai ei băiat

Adio, bunicuța mea!

            Nepoatei Roxana-Eleonora, pentru că era mai mică, producția literară nu a fost atât de elaborată, astfel că rezultatul a fost „Cântec pentru Roxana”:

„Roxănuța e cuminte

Nu mai plânge ca-nainte

Roxănuța e de treabă,

Doarme toată ziua-ntreagă”.

          Dramele prin care a trecut de-a lungul timpului, au afectat-o profund pe Eleonora, ajungând să urască, visceral, comunismul și pe conducătorii țării. Public, nu a putut niciodată  să se exprime liber, dar în intimitatea casei sale, a lăsat mărturii scrise ale adevăratelor sale sentimente legate de regimul politic sub care a fost nevoită să trăiască atâta timp. Astfel, cu puțin timp înainte de Revoluția din 1989, Nora nota, cu creionul, pe o foaie ruptă parcă, dintr-un caiet:  

                „Ultima spovedanie din anul acesta am făcut în ziua de 18 aprilie 1989, înaintea Paștelor care au fost în 30 April. Am înjurat pe …. că ne înfometează și nu ne dă căldură. Mâncarea e scumpă, iar pensia mică. Păcat mare face cel ce îl mai alege de conducător pe păgânul acesta fără suflet, fără inimă.

N-am mai fost de mult timp nici la biserică fiind bolnavă pe picioare, că n-avem pe nimeni aproape de noi să ne ajute. Amândoi bolnavi – eu și soțul. Mai avem și nepoții mici în grijă.”

Timpul s-a scurs în continuare. Nora nu a mai făcut însemnări. Copiii au crescut și au urmat cursul firesc al vieții oricărui tânăr. Din când în când, mai ales primăvara, anotimpul ei preferat, își decora casa cu flori de liliac și trandafiri, florile cele mai iubite de ea. Când nepoata era prin preajmă, făceau împreună dulcețuri, șerbet de trandafiri, chiar și parfum, fiind foarte atentă ca nepoții săi să fie implicați în cât mai multe activități educative, dornică să transmită tinerei generații, toate cunoștințele, priceperile și atitudinile sale cele sănătoase și mai de preț.

            Apoi, Nora, s-a îmbolnăvit. O boală parșivă s-a înstăpânit în corpul și mintea ei făcând-o să-și uite trecutul. În cele din urmă, după ani de suferință tăcută, povestea vieții celei care a fost Eleonora Fetti s-a sfârșit, într-o zi de primăvară, anotimpul ei mult iubit, pe care-l aștepta, cu dor nespus, în fiecare an și-l cânta adesea în scrierile sale:

             „ Cosinzeană bălae cu tot aurul lunei în unduiri mătăsoase pe umerii goi; mlădie ca un ram înmugurit, duioasă ca o melodie dintr-un cântec, cu undele întunecatelor mări în priviri; frumoasă ca un zâmbet, unde ești? Nu vii? Te-ai rătăcit, domnița fermecătoarelor basme? Te-așteaptă azi poeții, să le redai seninătatea. Te-așteaptă sburdalnicii copii în câmp, să le redai jocul; bătrânele păduri îți cer cântecul și mugurul tânăr. O, de-ai ști câte tristeți ar alunga venirea ta. Cât zâmbet ai împrăștia în ochii cari plâng. Vino! Adu cu tine neastâmpărul tânărului Mai. Redă câmpurilor smălțuirile de flori, sburdălnicia mieilor și zumzetul de albine.

             Plânge jalnic vântul că l-ai uitat; isvorul că l-ai părăsit. Vreau numai tinerețe, poezie, cânt, flori, cer albastru. Vreau raiul de verdeață, pajiștea smălțuită, triluri de privighetori. Vreau cântec de cuc în inimă de codru. Creau să răsune iar glas de tulnic în creer de munte și fluerul să-și plângă iar doina de păstor. Deniile primăverii să cadelnițeze aroma sălbaticelor flori.

             Să-nflorească iar liliecii…

             Te vreau pe tine încântătoare zână… Să descrețești atâtea frunți. S-aduci liniștile adânci, reconfortante… Să cobori seninătatea în suflete. Vino tu, copilă svăpăiată și ne încântă cu tinerețea ta. Să ne-mbeți cu parfumul de sălbatică Diană. Redă-ne visul spulberat… Adu cu tine toate crengile în floare. Tot parfumul pădurilor de cetini și gânduri luminoase în inimă.

          Adu seninătatea.”

               Era 7 mai 1996, o zi de Marți….⁴⁵

Note

[1] Prezentul studiu vine în continuarea articolului publicat în Revista Proezia, nr. 1/2020 și, împreună cu altele care vor urma în viitorul apropiat, vor constitui un ciclu de articole dedicat unor scriitori și poeți uitați din Baia Mare, intitulat „Restituiri biografice și literare”.

2 Gheorghe Crișan, Oameni și moment în cultura băimăreană interbelică, în Studii și Articole, vol. 3, Baia Mare, 1981, p. 280.

3 Alexandru Dărăban, Tablou cu locuitorii români din comuna Suplai care au luat parte la Primul Război Mondial, în Pisanii Sângeorzene, anul XII, nr. 9/septembrie 2023, p. 51-58. Vezi și Șematismele greco-catolice ale Eparhiei de Gherla.

4 Gazeta Transilvaniei din 28 septembrie/8 octombrie 1908, p.2.

5 Șematismul Greco-catolic al Eparhiei de Gherla pe anul 1906, p. 103.

6 Șematismul eparhiei Greco-catolice de Gherla, anul 1900, p. 194, 305.

7 Ioan Muscă, Documente privind activitatea Astrei în Sălaj, în Acta Musei Porolisensis, nr. 28-29/2007 p. 141

8 Ibidem, p. 142;  Valentin Băințan, Băsești Mica Romă de sub poalele Codrului, Baia Mare, Editura Bybela, 2000, p. 405.                 

9 Vasile Dobrescu, Funcții și funcționalități în sistemul de credit românesc din Transilvania până la Primul Război Mondial, Târgu-Mureș, Editura Universității Petru Maior, 2006, p. 141.

[1]⁰ 1918 la români. Documentele Unirii. Unirea Transilvaniei cu România 1 decembrie 1918, București, EdituraȘtiințifică și Enciclopedică, 1989, vol. VII, doc. 574, p. 604.

[1]¹ Marin Pop, Contribuţia Partidului Naţional Român din Sălaj la realizarea Marii Uniri din anul 1918

CENTENAR

[1]² Ciprian Gavriș era militar, având gradul de căpitan, obținut în anul 1908. S-a afirmat la începul regimului comunist când a ales să facă parte din grupul de rezistență din munții Codrului în care acționa și Blidaru. În 1949 a fost arestat la 15 august și condamnat la mai mulți ani de închisoare pe care i-a executat la Cluj, Aiud, Ocnele Mari. A fost căsătorit cu Florica și a avut un băiat și o fată (vezi fișa matricolă penală a acestuia disponibilă în format electronic la adresa https://www.iiccr.ro accesată în luna august 2018; Dorin Dobrincu, „Formaţiuni «minore» de rezistenţă anticomunistă şi fugari solitari din nordul Transilvaniei (1949-1958)”, în Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, vol. 10/I, 2006, pp. 133-146).

[1]³ A devenit mdic și a profesat la Odești. A fost membru Astra, vezi Valentin Băințan, op. cit. p. 403.

[1]⁴ Traian Rus, Pe urmele dezrobitorilor şi întregitorilor de neam şi ţară, material din anul 2012, publicat în format electronic la adresa https://ebibliothecaseptentrionalis.wordpress.com/2013 accesată în luna august 2018

[1]⁵ Șematismul Greco-catolic al Eparhiei de Gherla pe anul 1914, p. 295.

[1]⁶ Curierul Creștin, nr. 15/1930, p. 121.

[1]⁷ Elena este singura dintre cele patru surori care nu a avut copii. A fost căsătorită de mai multe ori. A decedat și este înmormântată la Cicârlău.

[1]⁸ Tiberia Aurelia s-a căsătorit, la 16 august 1936, în Iadăra, cu locotenentul Nicolae Dărăban din Petreștii de Jos, fiul lui Teodor Dărăban și al Susanei Burcuș. Au avut un singur copil, pe Dan Dărăban, devenit un celebru medic cardiolog din Baia Mare, în viață în anul 2023, la momentul redactării acestui articol. Tiberia Aurelia a decedat în anii premergători Revoluției din 1989.

[1]⁹ Leontina s-a căsătorit cu Dr. Victor Gherman, avocat, la 7 ianuarie 1946 în Iadăra. A fost învățătoare în Lunci-Ferneziu, întreaga sa carieră. Au fost presecutați în perioada comunistă, soțul executând doi ani la Cluj, Colonia Valea Neagră și Poarta Albă. A avut copii. După pensionare s-a retras la Bistrița, unde a și decedat, după 1990.

20 Cronica, 11 iunie 1939, p.3.

²¹ Ibidem.

²² Pentru viața și activitatea Mariei Magdalena Levandovschi vezi studiul Robert C. Tökölyi, Restituiri biografice și literare: Maria Magdalena Levandovschi (1923-1994) publicat în Revista Proezia, nr. 1/2020, disponibilă în format electronic la adresa https://proezia.ro/2020/11/30/restituiri-biografice-si-literare-maria-magdalena-levandovschi-1923-1994/

²³ Cronica, 28 septembrie 1938, p.2

²⁴  Cronica, 5 octombrie 1938, p.2

²⁵ Cronica, 2 noiembrie 1938, p.3

²⁶ Cronica, 21 decembrie 1938, p.2

²⁷ Cronica. 15 martie 1939, p. 3

²⁸ Cronica, 5 aprilie 1939, p. 1

²⁹ Cronica, 5 aprilie 1939, p. 4

³⁰ Cronica, 2 august 1939, p.3

³¹ Cronica, 20 decembrie 1939, p.2

³² Cronica, 10 ianuarie 1940, p.3

³³ Cronica, 17 aprilie 1940, p.3

³⁴ Cronica, 24 aprilie 1940, p. 6

³⁵ Cronica, 31 iulie 1940, p. 2

³⁶ Cronica, 14 august 1940, p.2

³⁷ Cronica, 22 februarie 1939, p. 3

³⁸ Cronica, 1 martie 1939, p.3

³⁹  Cronica, 8 martie 1939, p.2

⁴⁰ Lagărul Oranki nr. 74 situat în regiunea Novgorod, a fost un lagăr sovietic pentru prizonierii de război, în al Doilea Război Mondial. Aici au fost închiși circa 14 000 de prizonieri germani, italieni, maghiari și români. Recunoscut ca unul dintre lagărele de exterminare cele mai crunte, la Oranki, mortalitatea era extrem de ridicată, iar dintre ofițeri, peste 60% au decedat. Românii au revenit în țară începând cu anul 1946, dar majoritatea s-au întors doar din 1948, după 2-4 ani petrecuți în URSS. Condițiile extrtem de grele și suferințele cumplite indurate, l-au determinat pe Ioan Veronescu să-și blocheze oarecum amintirile din această perioadă, refuzând să vorbească în familie despre episodul prizonieratului.

⁴¹  Însemnările lui Ion Veronescu au fost făcute după revenirea acasă. Ele s-au păstrat în familie și au fost texnoredactate de nepoata sa, Roxana-Eleonora Lupșe, special pentru acest articol.

⁴² Monitorul Oficial, nr. 222/26 septembrie 1947.

⁴³ Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, https://www.iiccmer.ro/victime/fisele-matricole-penale/

⁴⁴ Ibidem.

⁴⁵ A fost înmormântată în cimitirul veteranilor de război din apropierea cimitirului „La Nuci” din Baia Mare. Trei ani mai târziu, în 1999, într-o zi de toamnă, a fost urmată de soțul său, Ioan Veronescu, iar din 2022, s-a alăturat și singurul fiu, Mircea (1948-2022). În prezent, în anul 2023, Eleonorei Fetti i-au supraviețuit nora, Dr. Laura Veronescu (n. 1951), nepoții Horia, devenit inginer, stabilit în Australia (căsătorit și are copii), nepoata Roxana-Eleonora, stabilită la Baia Mare, profesoară și traducătoare, singura care a manifestat înclinații literare, (căsătorită, are copii) și cel mai mic dintre nepoți, Ștefan.

     Mulțumesc familiei Veronescu pentru întregul sprijin acordat în vederea realizării acestui articol, mai ales doamnei Laura Veronescu care a furnizat elementele biografice de bază, precum și doamnei Roxana-Eleonora Lupșe, care a făcut cercetări în arhiva familiei, a stat de vorbă cu alți membrii ai familiei, a contribuit la realizarea acestui material prin analizarea textelor bunicii sale. Acestora, și tuturor din familie, le rămân profund îndatorat.

•  

Robert Cristian Tökölyi (n. 1981) a studiat Istoria la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Babes-Bolyai Cluj Napoca în perioada 2000-2004. A obținut titlul de doctor în Istorie, în anul 2013, în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” Cluj, fiind profesor de Istorie la Baia Mare până în anul 2007. Din anul 2007 este funcționar public. Este preocupat de istorie contemporană, relații internaționale, biografie, probleme de gen. În general, cercetările sale au avut ca perioadă de referință, perioada interbelică dar nu numai și a publicat mai multe studii de istorie locală, atât pe plan local cât și în publicații de circulație națională. A publicat primul volum în anul 2012, la Baia Mare: „Alexiu Pokol. Viața și activitatea 1872-1935”, iar în anul 2019 a publicat teza de doctorat „Partidul și Femeia. O istorie a organizațiilor comuniste de femei din Nord-Vestul României 1945-1965”, la Cluj.

            Roxana Eleonora Lupșe (n. 1979), nepoata Eleonorei Fetti, a absolvit cursurile Facultății de Litere, Istorie și Teologie, secția engleză-franceză, din cadrul Universității de Vest din Timișoara, în perioada 1998-2002. Apoi a lucrat ca profesoară de limba engleză la diverse nivele, de la grădiniță până la nivel academic. În 2004-2005 a urmat Masteratul European de Traductologie-Terminologie în cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, iar în perioada 2008-2010 a urmat cursurile masteratului de Scriitură și creativitate (Creative Writing) în cadrul Universității de Vest din Timișoara. Lucrează în prezent ca traducător, interpret și copywriter. Pe lângă literatură, iubește pictura și artele decorative, natura și este preocupată de domeniul ecologic.