Robert C. Tökölyi

În anii ’30 ai secolului trecut, o adolescentă scria versuri. Ar fi putut face orice altceva, activități specifice vârstei sale. Orașul Baia Mare (locul de baștină al fetei), cu aerul său boem de localitate provincială dar cu un pronunțat caracter muncitoresc, nu se putea compara cu marile orașe ale României, dar oferea cel puțin câteva variante de petrecere a timpului liber pentru un adolescent, de la drumeții pe frumoasele dealuri din împrejurimi și plimbări prin Parcul „Regina Maria”, la frecventarea teatrului sau a cinematografului orășenesc. Sau, poate, micuța domnișoară, ar fi putut, ca toți copiii de vârsta ei, să se cufunde în jocurile copilăriei târzii, fără să-i pese de lume. Însă Maria-Magdalena, căci acesta era numele ei, era altfel, nu era ca ceilalți copii de vârsta ei. Era o persoană specială, înzestrată cu o inteligență cu mult peste media generației sale. Maria Magdalena cânta la pian, scria versuri, vorbea fluent mai multe limbi. Cum a fost posibil așa ceva? ar putea unii să se întrebe….

Maria-Magdalena provenea dintr-o familie de vază a micuțului orășel minier. O familie de intelectuali, profesori. Mama, bună și blândă, era directoarea Școlii Civile de Fete din Baia Mare, iar tatăl, temperamental și exigent, era profesor de latină la Liceul „Gheorghe Șincai”.[i]

                  

Livia Levandovschi             

               

Iosif Levandovschi

Sursa: arhiva familiei Levandoschi-Popa-Anghelescu

Maria-Magdalena s-a născut în Baia Mare, la 8 iulie 1923. Clasele primare le-a finalizat, pe plan local, în anul 1933, cu 10 pe linie. În paralel cu școala, Titi (cum era alintată de familie), lua lecții de balet și pian, remarcându-se pentru prima oară pe scena teatrului din localitate, în ziua de 6 mai 1930, cu o interpretare la pian, cu ocazia unei serbări organizate pentru elevi. Mai târziu, în 1933, a apărut din nou pe scenă, de această dată, cu un dans de balet, eclipsându-i pe ceilalți participanți. Primii doi ani de gimnaziu i-a urmat la Baia Mare, după care, din anul 1935, a părăsit „provincia” pentru Școala Centrală de Fete din București. Aceasta și din cauza faptului că, deși Maria era pasionată de artă și literatură, tatăl ei îi alesese un alt drum în viață: medicina.

                     

Maria-Magdalena Levandovschi

Sursa: arhiva familiei Levandovschi-Popa-Anghelescu

La numai 12 ani, Maria-Magdalena se văzu singură, printre străini, într-un internat școlar din capitală. Inițial, acomodarea a fost destul de grea pentru această fată venită din provincie, din cel mai îndepărtat colț al țării, care se îmbrăca și vorbea ciudat pentru bucureșteni. A reușit să se adapteze destul de rapid noilor condiții și s-a evidențiat printre colegele sale, obținând în fiecare an premii, părintii săi fiind înștiințați personal în legătură cu progresele făcute de fiica lor la Școala Centrală de Fete din București. În anul 1941 a sosit și Bacalaureatul, pe care Maria-Magdalena l-a promovat cu nota 10, notă care o plasa prima în rândul celor 64 de candidate.

În toamna aceluiași an, Maria-Magdalena devenea studenta Facultății de Medicină din București, iar rezultatele excepționale i-au asigurat o bursă și un loc în cămin. Aici, în facultate, s-a îndrăgostit de colegul ei, Grigore Popa, fiul decanului Grigore T. Popa, cu care s-a și căsătorit la Baia Mare, în 12 septembrie 1945. Între noiembrie 1944 și februarie 1945, Titi, încă studentă, a fost concentrată la Spitalul Z.I.351 al Crucii Roșii din București, împreună cu colegul ei, Popa. După căsătorie, cei doi tineri au locuit în București. Rând pe rând, mica familie s-a lărgit prin nașterea celor patru copii, în 1947, 1948, 1949 și 1952. În anul 1947, cuplul Levandovschi-Popa a fost angajat la Facultatea de Medicină, atât Titi, cât și soțul ei devenind preparatori. În anul 1949, Maria-Magdalena Levandovschi a obținut titlul de doctor în medicină, specialitatea chirurgie. Deși cei doi tineri erau predestinați unor cariere didactice universitare, în urma unor probleme ale căror cauze erau mai mult sau mai puțin politice, aceștia au fost „restructurați”, fiind scoși din facultate și trimiși la capătul țării, la Baia Mare, unde Grigore Popa a primit un post de medic toxicolog industrial, iar Maria-Magdalena a lucrat ca medic de laborator. Ulterior, începând cu anul 1956, au fost detașați la Craiova, schimbarea fiind suportată destul de greu de familie. În timpul șederii la Craiova, pe fondul problemelor din 1948, familia era în permanență vizitată de ofițerii de Securitate, fiindu-le verificată corespondența și locuința. Familia s-a mutat apoi la București în anul 1963, Maria-Magdalena fiind angajată la institutul balneologic ca medic primar și cercetător la Spitalul Brâncovenesc, ulterior la Spitalul Polizu, ca medic primar, cercetător principal și șef de laborator. Soțul ei, a fost angajat o vreme ca redactor la Institutul de Studii Sud-Est Europene, după care s-a mutat pe postul de medic și cercetător științific la Institutul de Protecție a Muncii, de unde s-a pensionat. Maria Magdalena s-a pensionat în anul 1980.

Pe tot parcursul vieții sale, Maria-Magdalena a cântat, tradus și scris. Titi cânta la pian în cel mai profesionist sens al cuvântului, pasiunea și talentul său artistic însoțind-o toată viața. Astfel, în timpul șederii la Craiova, Maria-Magdalena a făcut parte din orchestra medicilor de la Filarmonica din oraș, cu care participa la numeroase concerte. A cântat oriunde, oricând, mai ales în familie, copiilor și soțului.

Încă de la 6 ani, tatăl ei o învăța limba latină. Ulterior, când era la liceu și apoi la facultate, tatăl și fiica obișnuiau să corespondeze în această limbă clasică. Datorită ușurinței cu care învăța limbi străine (vorbea fluent limba maghiară, germană, franceză, engleză, italiană și latină), Titi s-a remarcat și ca traducătoare. În cursul vieții a tradus operele autorilor Rainer Maria Rilke, Franz Werfel, Alexander von Humboldt, Ingeborg Bachman. A tradus, pentru fiul ei cel mare care era regizor de teatru, piese de teatru din limba germană. În ultima perioadă a vieții sale a tradus romanul „Femeia Nisipurilor” a scriitorului japonez Kobo Abe.

În ceea ce privește înclinația spre poezie, talentul îi era cunoscut în familie. La un moment dat, cel mai probabil prin 1938, părinții ei, găsindu-i caietele cu versuri, le-au predat unui ziarist local din Baia Mare, Gheorghe Crișan, care înființase și tipărea săptămânal, un ziar intitulat „Cronica”.[ii] Impresionat de talentul fetei, ziaristul, la rândul său, înzestrat cu talent literar și, bun prieten cu poetul-erou Ioan Șugariu și cu scriitorul Petre Dulfu, a decis să le publice. Astfel că, între anii 1939-1941, mai multe poezii ale tinerei au fost publicate în acest ziar. Prima poezie a Mariei- Magdalena Levandovschi a fost publicată în numărul 2/11 ianuarie 1939 și se intitula „Aprinde candela”:

 

Aprinde candela

Aprinde candela, ca sufletu-mi trudit

Să afle mângâiere în raza-i liniștită,

Ca flacăra curată cu luciu aurit

Să’mpace gânduri negre și-o minte ostenită.

 

Vreau să văd iar icoana cu maina Preacurată

Zâmbind cu bunătate din rama ei de lemn,

Să-mi amintesc de ruga rostită altădată

Și zâmbetul Mariei să-mi dea curaj și’ndemn.

 

Să te admir pe Tine, Stăpâne-Atotputernic,

Iar flacăra curată ce arde liniștit

Să-ți-o jerfesc tot Ție și cu avânt cucernic

Să mă gândesc la Tine, la tot ce-ai făptuit.

 

Aprinde candela și lasă s’o privesc

Să-mi liniștească mintea cu luciul ei blând;

Să-i sorb lumina’n suflet și’n veci să-mi amintesc

De focul ce arde viața-mi luminând.

 

Au urmat apoi „Idealism”, în nr.5/2 februarie 1939, „Rugăciune”, în nr. 14-15/5 aprilie, „Trecutul meu”, în nr. 14-15/5 aprilie și „Cântec nou” în nr. 27/5 iulie 1939:

 

Idealism

Vino cu mine’n țara cu povești

La’mpărăția basmului de seară,

Acolo unde stelele cerești

Se-aprind pe bolta nopților de vară…..

 

Vino s’auzi cum cântă Cosânzene

Când merg la gârlă’n vale să se scalde

Cum vântul care se frământ’alene

Ridică valu’n apa de smaralde.

 

Vin’să te fac s’asculți duioase plângeri

Când Făt Frumos o pierde pe Ileana

Sau când din cer senini coboară îngeri

Și farmecă cu viersul lor poiana.

 

Și ai să vezi  cu lacrămile grele

A celor care plâng mereu și sufăr

S’au prefăcut în salbe de mărgele

Șin rouă de argint pe flori de nufăr.

 

Vin’să-ți sădesc în suflet poezie

Ca mai târziu în pragul bătrâneții

Steluța asta din copilărie

Să-ți lumineze besnele vieții.

 

Rugăciune

Ascultă-mi rugăciunea, Fecioară Preacurată,

Sunt mică și umilă, dar știu că niciodată

Tu n’ai uitat pe-aceia ce-și pun nădejdea’n Tine

Ascultă-mă Fecioară-și’ndură-te de mine.

 

Vreau să Te rog întâi să-mi fi mereu aproape.

Ca steaua ce conduce pescarii peste ape,

Să-mi luminezi, Tu Mamă, pe drumu’ngust și greu

Spre ținta’ndepărtată a sufletului meu.

 

Erai atât de mică atunci când Te’nchinară

Părinții Tăi în templu, Îndură-te Fecioară,

Și du-mă și pe mine în mila-Ți nesfârșită

La Fiul Tău din ceruri ca jertfă umilită.

 

Mă simt adesea slabă, mi-e  gându’ntunecat.

Când inima mi-e tristă și sufletu’nnorat

În Tine mi-e nădejdea întreagă și scăparea,

Căci Inima-Ți de Mamă mi-aduce alinarea.

 

Acum, când ești în ceruri Regină și Stăpână

Adu-Ți mereu aminte cum Îl duceai de mână

Și-l ocroteai pe’Acela ce fuse’ncredințat

Să mântuiască lumea de moarte și păcat.

 

Ridică-mă spre Tine și sprijinește-mi pașii

Căci Tu’ntărești trudiții și aperi copilașii;

În Tine mi-e nădejdea și’n Fiul Tău Isus.

Prin Tine voiu ajunge la El în ceruri, sus.

 

Izvor de mântuire Iubirea Ta să-mi fie,

Fă să rămână’n mine credința mereu vie

Și dă-mi, o, Mamă, harul să pot spera mereu

Chiar dacă drumul vieții îmi pare’ngust și greu.

 

Aceasta mi-este ruga, Fecioară Preacurată

Sunt mică și umilă, dar știu că niciodată

Tu n’ai uitat pe-aceia ce-și pun nădejdea’n Tine

Ascultă-mă Fecioară și’ndură-Te de mine.

 

Trecutul meu

Trecutul meu e-o vagă încercare

Ecou sfios și palid al primei dimineți

E-un vers timid și dulce din zilele cu soare

Cântat pe lyra sfântă a primei mele vieți.

 

Trecutul meu e-o foaie din album

Pe care a scris-o’ntreagă speranțe’n zile dalbe

O recitesc adesea-căci am ajuns acum

La șirul lung și tainic al paginilor albe.

 

Trecutul mei i-o țesătură fină

Din râs și plâns, din soare și din noapte

Din spinii ascunși-și veselă lumină

Din ideal rostit abea în șoaptă.

 

Trecutul meu e’ntocmai ca i floare,

Sfios, șoptind o rugăciune sfântă,

Il pun ca jertfă crucei la picioare

E-al tău Părinte Sfânt ! Binecuvântă !

 

Cântec nou

Cântă la fereastră dimineața

Și se scutură pe prispă teii ;

Vreau să’ncepem azi din nou vieața

Să pornim la drum cu ghioceii…

 

Nu ne-am mai opri la cap de zare

Obosiți și triști ca altă dată

Vântul cel venit de peste mare

Ne va duce’n țara-i minunată.

 

N’om privi cu dor, zadarnic, norii.

Cum se pierd în sbor spre țări streine,

Ne-or aduce’n aripi moi cocorii

Gânduri dragi din zări mereu senine.

 

Regi ai depărtării nesfârșite

Vom culege-argint depe izvoare

Strop de strop vom strânge pe-asfințite

Aurul din razele de soare.

 

Dar-ajunși la poarta nemuririi

Ne-om opri sfioși și mici la scară

Și-om părea în fața fericirii

Cerșetori cu mâna’ntinsă’n seară.

 

Tineri și voioși ca ghioceii

Vreau să’ncepem azi din nou vieața….

Cântă la fereastră dimineața

Și se scutură pe prispă teii.

 

În contextul ocupării Ardealului de Nord în anul 1940, mulți intelectuali români  s-au văzut nevoiți să-și părăsească localitățile în care trăiseră până atunci. Este atât cazul familiei Levandovschi, care s-a refugiat la Caransebeș și ulterior la Lugoj, dar și al ziaristului Gheorghe Crișan, care s-a stabilit la Bacău. Maria-Magdalena rămăsese la București. În ciuda distanței, ziaristul și tânăra poetă au continuat colaborarea. La Bacău, Crișan își scotea în continuare ziarul „Cronica”, chiar dacă pentru o perioadă foarte scurtă de timp (februarie-mai 1941). Cu toate acestea, în acele câteva numere apărute, au mai fost publicate încă 3 poezii: „Rugăciune pentru primăvară nouă” (nr. 1/19 februarie 1941), „Singur” (nr. 2/26 martie 1941) și „Împăcare” (nr. 6/20 aprilie 1941):

 

            Rugăciune pentru primăvara nouă

Doamne,

 

Eu știu ce e; eu știu ce vine acum;

S’a despletit din cerul pătat de norii suri

Un colț de zare-albastră în zarea cu păduri…

Și nimeni nu știe că’ncepem noul drum

                                 Spre primăvara nouă…

 

Eu Doamne-Ți mulțumesc că știu să cânt!

Am să aștept de-acum să vină vântul cald

Și lugeri plini de sevă covorul de smarald

Al ierbilor să-l țeasă de-acum rând pe rând

                                    În primăvara nouă…

 

Pot să le spun la toți cu taină’n glas,

Că ai de gând, Stăpâne, să ne trimiți în zori

Solia depărtării-cu stoluri de cocori,

Să-și facă’n țara noastră și’n suflete popas

                                    De primăvară nouă?

 

Vezi, Doamne, ziua asta-i zâmbet sfânt.

Am mângâiat copiii străinilor pe stradă,

Și nu-mi pasă că poate oricine să mă vadă

Îmi încălzea ființa mereu același gând

Că-i primăvară nouă!

 

Și Doamne, m-am gândit la Lume-apoi…..

     Când va’nflori în tufă parfumul de măl,

Să-i ducem ei, sărmanei, buchetul cel mai plin

Și-or știi și oropsiții cu fruntea în noroiu

                                 Că-i primăvara nouă!

 

Singur

Am în suflet fluturi de lumină

Într’o primăvară’ndepărtată

Înflorește’n liniștea senină

Zâmbetul uitat de-altădată.

 

Licuricii, soli ai amintirii

Îți aprind, sfioși, sclipiri de-o clipă

Și prin ceața vremii se’nfiripă

Tainică, icoana fericirii.

 

Dar pe când tăcerea te’mpresoară

Preamărindu-și mută nemurirea

Îți ascunzi zâmbind nedumerirea

Singur par’că pentru’ntâia oară.

 

Împăcare

Doamne, astăzi primăvara Ta

M-a privit streină, visătoare,

Spune-mi nu mă mai cunoaște oare?

Nu mai sunt tot tânără ca ea?

 

Ași fi vrut să-i cer avântul cald,

Care’ntinde peste lutul aspru

Mângâierea cerului albastru

Și întinsul moale de smarald.

 

Însă, Doamne, Tu să nu Te miri…

N-aș mai știi s’o prind în flori și stele;

Sub povara gândurilor mele

Tremură petalele-i subțiri….

 

Și am venit ca să Te rog pe Tine

Să mă’npaci din nou cu râsul ei

Cu belșugul alb de ghiocei

Și cu tot ce cântă azi în mine…..

 

În anul 1941, Gheorghe Crișan o considera deja pe Maria-Magdalena drept „cea mai de seamă poetă tânără din Nord-Vestul Ardealului”. Ulterior, într-un articol  închinat oamenilor din cultura băimăreană interbelică, publicat într-o publicație științifică locală apărută la Baia Mare, același ziarist completa: „poeziile Mariei Levandoschi, publicate încă și în numerele gazetei apărute în refugiul de la Bacău din 1941, încântă și înseninează cititorul și astăzi, își mențin originalitatea. Nu știu dacă au apărut în volum, numele tinerei l-am găsit după război numai ca traducătoare.”[iii]

Într-o oarecare măsură, ultima constatare a ziaristului Crișan era adevărată. Versurile din adolescență ale Mariei-Magdalena nu au fost niciodată adunate și publicate într-un volum de sine stătător. În afară de cele publicate în ziarul său, Gheorghe Crișan a păstrat și altele, care nu au apucat să vadă lumina tiparului, datate timid „august 1938”:

 

Poetului

De vrei să duci din gândul tău lumină

În suflete pustii și’ntunecate,

Nu căuta nici vorbe ce alină

Și nici cuvinte reci și măsurate.

 

Ci amintește-ți cum și tu odată

Ai suferit la rândul tău,amar

Și însoțește’n drumul spre calvar

Pe cei ce sufăr azi în lumea toată.

 

Căci ei te vor vedea atunci plângând

Și jalea ta în suflet le va merge

Cu lacrimile tale, rând pe rând

Tu jalea lor din inimi o vei șterge.

 

Și nu’ncerca să scrii ce-i fericirea

Decât atunci când inima ți-e plină

De soare cald, de zâmbet și lumină

Căci altfel e zadarnic’amăgirea.

 

Cum ai să spui că-i mândră primăvara

Când nu cunoști decât al iernei ceață

Cum vei descrie o dalbă dimineață

Când nu cunoști pe lume decât seara.

 

Și nu’nceta să-ți împlinești menirea

Chiar de vei suferi în clipe grele.

Nu-ți coborî nicicând privirea

Ci ia-ți mereu avântul dela stele.

 

Ca lumânarea palidă de ceară

Să arzi mereu din tine pentru lume

Și să te stingă Domnul într-o seară

Poet idealist și fără nume.

 

Farmec de seară

S-a frânt un plop la margine de drum

Și umbra lin coboară pe câmpie

O stea, sfios, la orizont, învie…

E liniște în depărtări acum.

 

Trudit foșnește vântul călător

Și răscolește colb uitat de vreme

Cu glas ce-aici se pare șoptitor

Și-aici ce plânge tânguios și geme.

 

Iar în tăcerea adâncă a isvorât

Un cântec, care mișcă toată firea

Și răscolește tainic amintirea

Durerilor, pe cari le-am suferit.

 

Și-acum cântarea veche s-a sfârșit

Iar frunze-o mai șoptesc din vreme-n vreme

Câmpia’ntreagă’ncet a adormit…

Doar vântul mai foșnește lin și geme.

 

Descurajare

Picături de ploaie cad încet și rar

Ca gânduri răzlețe, pline de amar.

Trist șueră vântul, drumul e pustiu

Totul e zadarnic, totul e pustiu.

 

Vreau să smulg din umbră chipuri de lumină

Dar lucirea slabă umbrei se închină.

Vreau ecoul vremii ce-a trecut s’ascult

Totul e zadarnic, tot e mort de mult.

 

Picături de ploaie ritmic geamul bat

Dar e trist și jalnic cântul cadențat

Glasul lui șoptește monoton și mut

„Totul e zadarnic-totul e trecut” .

 

Sonet

În fiecare seară plânge vântul

Cu glas care trezește-adânci ecouri

Iar luna se ascunde’n negrii nouri

Rupându-le cu luciu pal vestmântul.

 

Pe-alei ce par pictate’n vechi tablouri

Cad frunze moarte-acoperind pământul

Iar picuri grei le sapă-apoi mormântul…

S’aud suspine’n negrele cavouri.

 

Și prin grădini n’a mai rămas o floare

Cu suflet stins natura’ntreagă moare

Doar corbii triști jelesc cruzimea sorții,

În cântul lor e jale nesfârșită

Iar inima-mi se plânge ostenită

Și nu mai crede că învie morții.

 

April

Visează pomii din grădină

Cu cer senin de-asupra lor

Tresare slava’ncetișor

De zumzet harnic de albină.

 

Hazliu și priceput în glume

Adie vântul printre foi

Cu sborul lin, cu pașii moi

Și-aduce vești din larga lume.

 

Purtați de razele de soare

Fluturi cu aripi de argint

Sorb roua’n bob de mărgărit

Și poposesc din floare’n floare.

 

Doi copilași s’opresc din joacă

Privind pomii înfloriți

Și’ntreabă’ncet nedumeriți

De-i floare ori e promoroacă.

 

Vis de iarnă

Razele de lună

Mi-au țesut un vis

Flori dintr’o cunună

Stropi de voie bună

Rupți din paradis.

 

Fulgii de zăpadă

M-au ales regină

Și luați la sfadă

Mă’ntrebau grămadă

Cine e de vină?

 

Corbii triști pe-o cracă

Tremurau sub poartă

Și-o cioară săracă

Puii își îmbracă

Cu o frunză moartă.

 

Florile de gheață

Mi-au țesut cunună

Și’ntr-o dimineață

Pe un val de ceață

M-am trezit în lună.

 

Razele de soare

Mi-au topit un vis

Ziua când apare

Visul nostru moare

Rupt din paradis.

 

Regret

Am rămas pustiu dupăce te-ai dus

Și-ași fi vrut din suflet să uiți tot ce ți-am spus.

 

Cu păpușa-ți nouă ai intrat râzând

Și-ai adus cu tine ciripit și cânt.

Plini de fericire ochii tăi albaștrii

Întreceau sclipirea nobililor aștrii.

 

„Uite ce-mi aduse acum din cer de sus

Moș Crăciun cel darnic”, ciripind mi-ai spus.

Nu-i așa că-ți place? Vezi ce rochie fină?

Îngerii au țesut-o’n valuri de lumină…

 

O, și-acum iartă-mi vorbele-mi amare,

Ce ți-au stors din suflet lacrimi de’ntristare,

Iartă-mi c-am spus că totu-i o poveste

Și că azi un raiu cu îngeri nu mai este.

 

Lacrimi mari scăldat-au ochii tăi albaștrii

Și-au pierit dintr’înșii lucitorii aștrii.

Ți-ai luat păpușa, ai ieșit plângând

Chinuită’ntruna de același gând……

 

Raiul tău de îngeri, visuri aurite

L-au sfărmat deodată vorbele-mi pripite

Peste primăvara din micuța-ți viață

S-a întins de atuncia iarnă grea și gheață.

 

Am rămas pustie după ce te-ai dus

Și, te rog din suflet, uită ce ți-am spus.

 

Amintiri

(Povestea cea cu fata de’mpărat)

Nu v-am uitat nici azi, povești bătrâne

Deși e mult decând cu calzi fiori

Vă ascultam pe rând, de atâtea ori

Să-mi povestiți de Feți-Frumoși și zâne

 

Îmi amintesc de multe seri târzii,

Afară era frig și’ntunecat

De tresăream în mine speriat

Când se loveau de geamuri stropi pustii

 

Atunci pe când bunica povestea,

Văscoborați din mândrul vostru raiu

Și vă urmați în minunat alaiu,

Și’ncet în sobă focul adormea….

 

Vă împleteam în visu-mi aurit

Mă legănați în strălucirea voastră

De se mirau toți cei din casa noastră,

De ce zâmbesc în somnu-mi liniștit.

 

Iar mai târziu, mi-ați povestit odată

De-o fată de’mpărat care’a pornit

Să-și caute norocul asfințit

Și nu-l putea găsi în lumea toată

 

Și voi m’ați învățat atunci să plâng

De mila fetei fără de noroc.

Voi ați aprins în mine primul foc

Să ardă pentru inimi ce se frâng.

 

Mi-am amintit ades de voi în vieață,

Întâi când se părea că’s fericit,

Apoi când raza caldă’a asfințit

Și soarele-mi s-a învelit în ceață….

 

Trăiesc cu voi, nici azi nu v-am uitat

În visu-mi tulburat și-acum vă țes

Căci prea s’a’ntruchipat în amine-ades

Povestea cea cu fata de’mpărat.

 

Scrisoare

Aici la noi e toamnă și-i târziu

Căzute frunze mor sub vântul rece

Cu jalea’n suflet ochiu-mi le petrece.

Aici la noi e toamnă – și-i pustiu.

 

În lumea nouă’n  care ai plecat

Îți scriu cu pana dorurilor mele

E lung și tainic drumul pân’la stele.

Spre acolo sboară gându-mi tremurat.

 

Mormântul tău acoperit cu flori

E doar o mărturie mincinoasă

Nu dormi tu jos, sub glia negricoasă

Tu ești de mult acolo sus în nori.

 

Sub candela cu luciu aurit

E chipul tău-și-așa cum mi-te-arată

Te văd zâmbind în visu-mi câteodată

Când te întreb dece ne-ai părăsit.

 

La tine’n țara tainelor adânci

Nu varsă nimeni lacrimi de durere

Nu-și frânge nimeni inima’n tăcere….

Acolo sus tu ai uitat să plângi.

 

La tine-i primăvară ne’ncetat

Trimite din lumina-i nesfârșită

O rază înspre lumea chinuită….

Aici la noi e toamnă-și-a’nnoptat.

 

Scrisoarea ta…

Scrisoarea ta venită de departe

Mi-a readus nădejdea de mai bine

Și m-a făcut să sper în vremi senine

Gândind cu dor la clipele ce-s moarte.

 

Scrisoarea ta-mi aduce primăvară

Acum, când iarna grea ne’nghiață firea

Când fulgii mari s’aștern pe amintirea

Trecutului ce veșnic nou e iară.

 

Scrisoarea ta vreau s’o citesc într’una

Și am să mă simt iar plin de fericire

Răpind trecutului o amintire

La timpuri vechi ce vii sunt totdeauna.[iv]

 

Ulterior, pe parcursul vieții sale, Maria-Magdalena a continuat să scrie și să publice…povești pentru copii. În 1956 a publicat cărticica „Trei povești pentru Merișor”. A mai publicat și „Jocul cel mare”. O a treia carte pentru copii „Casa cu melci” a fost refuzată de cenzură. Ulterior, postum, fiica Mariei Magdalena, a reușit să-i publice o altă carte pentru copii „Poezii pentru copii”. După ce s-a pensionat, în anul 1980, Maria-Magdalena a continuat să traducă, nu a mai publicat nimic, a început să învețe limba spaniolă și rusa însă le-a abandonat. Din păcate sfârșitul ei era aproape, un sfârșit nedorit și poate chiar neanticipat. O boală necruțătoare s-a înstăpânit asupra corpului său transformându-i ultimii ani de viață, într-o perioadă confuză.În urma unei perioade de suferință, Maria-Magdalena Levandovschi s-a stins din viață la 20 ianuarie 1994, fiind înmormântată în cimitirul Bellu Catolic, acolo unde își dormea somnul de veci, deja, mama sa, Livia.[v]

---

[i] ? Mama, Livia Levandovschi (1897-1980), născută Pașca, era fiica unui preot greco-catolic. A fost profesoară de Matematică, Fizică și Chimie la Școala Civilă de Fete din Baia Mare, din anul 1929 ocupând și funcția de director al acestei unități de învățământ, până în 1940. În timpul exilului său, a activat în cadrul Liceului de Băieți „Traian Doda” din Caransebeș, între 1940-1941, și la Gimnaziul de Fete „Iulia Hașdeu” din Lugoj, între 1941-1945. Din vara anului 1945 și până în anul 1948, a revenit la Baia Mare, la conducerea Gimnaziului de Fete din oraș, funcție deținută până la fuzionarea acestuia cu Liceul „Gheorghe Șincai”, în urma căreia a rezultat Liceul Mixt Baia Mare. Până în 1951, a fost profesoară în cadrul acestui liceu. Livia Levandovschi a fost mai mult decât un simplu cadru didactic. Ea s-a remarcat și ca feministă, activând în cadrul Reuniunii de Femei „Regina Maria” din Baia Mare, membră a acestei organizații încă de la începuturile acesteia. Pe parcursul perioadei interbelice Livia Levandovschi a mai activat și în calitate de vicepreședinte a Societății „Principele Mircea”; președinta Secției de Gospodărire a Căminelor Culturale „Astra” Baia Mare.A decedat în anul 1980, la București. Tatăl, Iosif Levandovschi (1888-1959) s-a născut la Suceava în anul 1888. Orfan de timpuriu, Iosif a fost nevoit ca după finalizarea claselor primare și a primului an de liceu la Suceava, să plece la unchiul său la Baden, lângă Viena unde face clasele II-VII liceale pentru clasa VIII întorcându-se la Suceava. Aici termină liceul și se înscrie la Universitatea din Cernăuți.  După 2 ani își întrerupe studiile fiind recrutat în armată, în 1910 reluându-și  studiile. Finalizează studiile iar în 1914 se înscrie pentru continuarea acestora la Viena, însă este înrolat în armata austro-ungară și trimis pe frontul italian, astfel că până în anul 1917 își întrerupe din nou studiile. Pe front a fost rănit și decorat iar mai apoi, bolnav de tifos este trimis la Viena pentru a lucra la biroul de cenzurare a corespondenței. După finalizarea războiului este încadrat la comisia de lichidare de pe lângă Ambasada României din Viena timp de un an, 1919-1920. În anul 1920 este trimis curier diplomatic la Cluj în serviciul Comisariatului Regal Român din Viena. În anul 1920 își finalizează și studiile din cadrul Facultății de Filozofie din Viena și își susține examenul de pedagogie și limba latină. La cererea sa, a fost numit profesor la Liceul Gheorghe Șincai din Baia Mare. A fost profesor la liceul din Baia Mare până în anul 1940 când, împreună cu familia pleacă în refugiu în Banat, unde a devenit profesor la Liceul de Băieți Traian Doda din Caransebeș iar din august 1941 a fost  mutat la Lugoj unde rămâne până în anul 1945. În anul 1945 familia revine la Baia Mare, Iosif fiind reîncadrat la Liceul Gheorghe Șincai până în anul 1947. Iosif Levandovschi s-a stins din viață în anul 1959 la Baia Mare și este înmormântat alături de fiul său în cimitirul reformat din oraș. (vezi Robert C. Tokolyi, Restitutio: Reprezentanți ai învățământului băimărean. Prof. Livia Levandovschi (1897- ?) în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 5/2012, p.254-260; Idem, Restitutio: Reprezentanți ai învățământului băimărean: Marta Iepure Fabian, Ioan Iepure, Dr. Gheorghe Hetcou, Emile Rousselot, Iosif Levandovschi, Aurel Coza, în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 7/2014, p. 151-163).

[ii] Pentru mai multe informații despre Gheorghe Crișan și ziarul Cronica vezi Maria Mureșan, Gazeta „Cronica” 1936-1941. Frescă a societății băimărene interbelice, Baia Mare, Editura Casei Corpului Didactic Maramureș „Maria Montesorri” 2005, passim.

[iii] Gheorghe Crișan, Oameni și momente în cultura băimăreană interbelică, în Studii și Articole, vol. II, Baia Mare, 1981, p. 280.

[iv] Poeziile nepublicate au fost donate de către Gheorghe Crișan, împreună cu alte documente, Arhivelor Naționale ale României, unde se păstrează și în prezent.

[v] Doresc să mulțumesc pe această cale, doamnei Maria Magdalena Anghelescu, profesoară și traducătoare din București, fiica poetei Maria Magdalena Levandovschi pentru fotografiile de familie și informațiile pe care mi le-a pus la dispoziție pentru a le folosi în scop științific și cultural.

 

Despre autor:

Robert Cristian Tökölyi (n. 1981) a studiat Istoria la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Babes-Bolyai Cluj Napoca în perioada 2000-2004. A obținut titlul de doctor în Istorie, în anul 2013, în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” Cluj, fiind profesor de Istorie la Baia Mare până în anul 2007. Din anul 2007 este funcționar public. Este preocupat de istorie contemporană, relații internaționale, biografie, probleme de gen. În general, cercetările sale au avut ca perioadă de referință, perioada interbelică dar nu numai și a publicat mai multe studii de istorie locală, atât pe plan local cât și în publicații de circulație națională. A publicat primul volum în anul 2012, la Baia Mare: „Alexiu Pokol. Viața și activitatea 1872-1935”, iar în anul 2019 a publicat teza de doctorat „Partidul și Femeia. O istorie a organizațiilor comuniste de femei din Nord-Vestul României 1945-1965”, la Cluj.