Era tânără, înaltă și frumoasă. Iubind viața, Victoria voia să vadă lumea. Era idealul ei, să călătorească, să vadă locuri și să cunoască oameni noi. De aceea, după ce a împlinit 18 ani și a terminat liceul „Hașdeu” din Buzău, primul lucru pe care l-a făcut a fost să se mute la București pe strada Sevastopol nr. 26 și să trimită Ministerului de Externe o solicitare scrisă, datată 29 noiembrie 1919, cerând să fie angajată în cadrul acestuia ca funcționară, argumentând în sprijinul său că era poliglotă, vorbind perfect franceza, germana și italiana, că stăpânea foarte bine dactilografierea și avea studii liceale complete. Cererea i-a fost analizată și aprobată, iar prin decizia ministrului afacerilor externe nr. 18.039/29.01.1920, Victoria Ioaniu a fost numită, începând cu ziua de 01.02.1920, în funcția de copistă-dactilografă în administrația centrală a ministerului, fiind retribuită ca și copist. Anunțul a fost făcut public în Monitorul Oficial nr. 266/23 martie 1920. Câteva luni mai târziu, la 11 septembrie 1920 a depus și jurământul de credință, în fața ministrului: „Jur credință Regelui, supunere Constituțiunei și legilor poporului român. Jur de a păstra cu sfințenie secretul lucrărilor și îndatorirlor ce mi se vor încredința în serviciul Ministerului Afacerilor Streine”.

Ulterior săvârșirii acestui act solemn, venea și prima oportunitate de a călători în lume, Victoria fiind transferată, prin decizia ministerială nr. 26011/27 octombrie 1920, la Legația României din Berlin. Pentru fata născută la Brăila, la 15 iulie 1901 în familia unui ofițer, căpitanul Anghel Ioaniu, veteran al Războiului de Independență din anul 1877, în vârstă de 45 de ani și a mamei casnice, Maria, mai tânără cu 20 de ani decât soțul ei, repartizarea la Legația din Berlin reprezenta un pas deosebit.

•  

Inocențiu Pokol, „beizadeaua” magnatului aurului de la Baia Mare, se afla deja la Berlin, numit ca atașat de legație încă din 15 septembrie 1920, mai degrabă în semn de apreciere a meritelor și contribuțiilor tatălui său în lupta pentru drepturi a românilor din Transilvania, a prieteniei manifestate oamenilor importanți din România și a donațiilor făcute diferitelor organizații și asociații filantropice, decât ca urmare a capacităților intelectuale ale lui Inocențiu. Născut la 6 iulie 1896 la Baia Mare, Inocențiu era fiul lui Alexiu Pokol (1872-1935), fost învățător și proprietar de mine de aur și al Mariei Vancea (1858-1926). Îmbogățită peste noapte, familia și-a revendicat titlurile nobiliare de Pokol de Lozna Mare și Vancea de Buteasa, oarecum în acord cu timpurile, dar și pentru a șterge cu buretele originile modeste ale părinților lui Inocențiu.

                             Soții Pokol, părinții lui Inocențiu

Totuși, Alexiu Pokol, în ciuda faptului că a devenit putred de bogat, a rămas un om de treabă, cu inima și buzunarele largi, sprijinind pe toți cei în nevoie, comportându-se ca un adevărat mecena. Pentru fiul său mult iubit avea planuri mari și, încercând să-și învingă frustrările și neîmplinirile tinereții, l-a alintat și răsfățat peste măsură, în speranța că va deveni OM și nu va cunoaște vreodată sărăcia, pe care o cunoscuse el cândva. Așa că, în calitatea sa de prim născut și continuator al numelui Pokol, l-a prezentat tuturor bărbaților importanți care i-au ieșit în cale, de la Take Ionescu, Nicolae Iorga, Duiliu Zamfirescu, Cincinat Pavelescu, la prinți, prințese, ambasadori, cinstindu-i și ospătându-i pe toți cu generozitate, în speranța că, la momentul potrivit, aceste favoruri îi vor fi răsplătite. L-a trimis apoi la școli, Inocențiu studiind Dreptul și Științele Politice la Universitatea din Budapesta și apoi la Cluj, a devenit doctor în aceste domenii, iar în anul 1919 a ocupat prima sa funcție importantă, aceea de șef de cabinet la Resortul Juridic din cadrul Consiliului Dirigent.

Legenda spune că, în anul 1908, Take Ionescu a vizitat Budapesta, unde l-a cunoscut și pe Alexiu Pokol care, etalându-și veleitățile de nobil, l-a invitat pe politicianul român la castelul său de pe Valea Borcutului, un cătun aflat în mărginimea orașului Baia Mare. Ionescu a acceptat invitația și l-a vizitat pe Pokol l-a reședința acestuia. Plimbându-se amândoi prin parcul castelului, Take Ionescu ar fi prezis că toate acele ținuturi vor intra sub administrație românească nu peste mult timp. Pentru că Pokol s-ar fi arătat neîncrezător cu privire la realizarea proiectului României Mari, Take Ionescu i-ar fi explicat că erau evenimente în istorie care nu pot fi înlăturate, exclamând: „Sunt ferm convins că România Mare se va întinde și în locurile acestea și dumneata vei fi cetățean român ca și tânărul Inocențiu… Să n-ai nici o teamă în ce privește viitorul. D-ta vei fi senator în România Mare iar pe Inocențiu, îl voi numi, poate chiar eu, în diplomație.”

Alexiu Pocol, Maria Pocol, Inocențiu Pocol împreună cu înalți oaspeți: contele François de Rouss (consul francez la București), Cincinat Pavelescu, contele Claude de Fountenelle

Trecând anii, după încheierea tratatului de la Trianon, Take Ionescu și-ar fi adus aminte de familia Pokol de la Baia Mare și promisiunea făcută acesteia și astfel, ar fi devenit Inocențiu diplomat, tocmai în timpul mandatului său de ministru de externe. Ulterior, întâlnindu-se bătrânii din nou, Pokol i-ar fi mulțumit lui Take Ionescu pentru favorul făcut fiului, ministrul răspunzând zâmbind: „Vezi că n-am fost profet mincinos? Ce ți-am spus în 1908 s-a înfăptuit…”.

•  

            Ajungând la Berlin, la sfârșitul anului 1920, dactilografa Victoria Ioaniu l-a cunoscut pe tânărul Pokol și, pentru că-i plăceau banii, starea materială și lumea bună, a intrat într-o relație cu acesta. Nu cred că a fost dragoste din partea ei ci, mai degrabă, interes, așa după cum o dovedesc evenimentele ulterioare, dar sunt ferm convins că Inocențiu era îndrăgostit de ea și naiv fiind, i-a pus lumea la picioare. Era epoca anilor nebuni, iar Berlinul era aproape de toate marile capitale, mai ales de Paris și, cel mai probabil cei doi tineri au călătorit mult și s-au bucurat de viață, toate acestea pe spinarea bunului și generosului Pokol de la Baia Mare. Nu s-au păstrat/identificat documente care să ne prezinte poziția părinților celor doi referitoare la relația acestora. Dar, poate că Pokol Alexiu, devenit, între timp, senator al României, a încercat să facă totuși o mișcare prin care să-i despartă, pentru că, de la 1 septembrie 1921, Inocențiu a fost transferat la Legația României de la Berna. Mutarea nu a avut succes, cei doi tineri păstrându-și relația chiar și atunci când Victoria Ioaniu a fost disponibilizată „din motive de economii bugetare” prin decizia ministerială nr. 4628/30 ianuarie 1922, cu începere din 1 martie 1922, iar Inocențiu a fost rechemat în țară și încadrat la Serviciul Înregistrării și Expediției din cadrul Administrației Centrale a ministerului, într-un post fără nicio relevanță, căci pe scara ierarhică a departamentelor ministerului, acesta, la care fusese încadrat, era mai jos și chiar decât cel al arhivei.

                Reveniți amândoi în țară, Inocențiu Pokol și Victoria Ioaniu au decis să se căsătorească. Căsătoria civilă a avut loc la 14 decembrie 1922, la orele 9:45 dimineața, la sediul Primăriei din Brăila, în prezența a doi martori, fără să știm dacă familiile celor doi au fost prezente. În schimb, căsătoria religioasă a avut loc lângă Baia Mare, la 15 ianuarie 1923, la reședința familiei Pokol, unde tatăl mirelui a făcut tot posibilul pentru a-i cinsti pe tineri. Astfel, legând două evenimente (nunta fiului Inocențiu și nunta fiicei sale Melania), Pokol l-a adus pe episcopul greco-catolic al Gherlei, Iuliu Hossu pentru a oficializa căsătoriile iar Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Maniu și Dr. Iuliu Coroianu, politicieni români din Ardeal, au stat ca nași ai perechilor de tineri.

    Conacul Pokol de pe Valea Borcutului

                Nici Inocențiu Pokol nu a avut viață lungă în cadrul Ministerului de Externe. Deoarece stătea mai mult în concedii decât la muncă (obicei preluat mai apoi și de soția lui) superiorii săi au decis, în mai 1923, concedierea lui, arătând, printre motivele restructurării sale că „acest domn nu s-a arătat un element de valoare în timpul cât a servit.”

          Rămași fără loc de muncă, tinerii însurăței și-au mutat domiciliul la Baia Mare, în reședința lui Alexiu Pokol. Prezența lor în viața orașului este sporadică, un posibil semn că nu prea stăteau cu părinții mirelui. Poate au călătorit mult prin Europa, pe banii lui Alexiu. „Turneele” europene erau la modă printre cei bogați și oricum, legendele urbane locale spun că Pokol și-ar fi pierdut averea prin cazinourile europene, la jocuri de cărți. Ulterior, pe parcursul vieții sale, chiar Victoria recunoștea faptul că Elveția, Franța, Germania nu-i erau deloc străine. Cum să fi cunoscut aceste țări dacă nu ar fi călătorit sau chiar stat perioade mai lungi acolo? Legenda pornește, cu siguranță, de la fapte adevărate numai că se face o confuzie: nu bătrânul Pokol se face vinovat de aceasta, ci fiul acestuia cu mai tânăra-i soție, care iubea pokerul, după cum vor depune mărturie alții, mai târziu.

                Viața la Baia Mare contrasta în totalitate cu cea din Brăila, un oraș care avea o populație de 6 ori mai mare, iar cu Bucureștiul, „Micul Paris” al acelor timpuri, nici nu existau termeni de comparație. Baia Mare avea aspect rural (o piațetă de formă dreptunghiulară, o stradă centrală de tip bulevard și câteva străzi adiacente care se continuau până în cartierele muncitorești, lipsite de orice strălucire), era, în fapt, un târgușor cu vreo 13 000 locuitori, dintre care majoritatea era formată din muncitori minieri sau industriali. Exista și o mică „elită” formată din cadre didactice, politicieni, funcționari și militari, (aceiași întotdeauna), înrudiți între ei, acompaniați de nevestele lor, ale căror activități erau provinciale, de mică importanță și încărcate de o doză, destul de mare, de snobism. Cred sincer că, pentru Victoria Pokol, viața aici a fost un chin. Singurul deschis la minte era socrul său, care avea o cultură aleasă și o oarecare viziune mai largă asupra vieții. Dar soacra sa, Maria Pokol, se spune că era analfabetă, soțul ei era un neputincios iar cumnata sa, Melania, era total integrată în această lume, supusă soțului ei, Dr. Alexandru Dumbrăviceanu, important medic local și zonal. Pentru o vreme, Victoria, cu siguranță că s-a străduit să se integreze în acest mediu. Era prea inteligentă ca să nu încerce, mai ales în condițiile în care, la mijloc, era o avere atât de mare al cărei principal moștenitor urma să fie soțul ei. Dar timpurile și proasta gestionare a afacerilor de familie nu au corespuns gândurilor Victoriei, astfel că, după ce minele de aur au fost vândute, în urma unei tranzacții proaste, după ce bătrânul Pokol a pierdut conacul, iar familia a fost nevoită să se mute în altă reședință, în centrul orașului Baia Mare, după ce a murit soacra sa în anul 1926 și după ce soțul ei nu a mai reușit vreodată să-și pună ordine în viață, complăcându-se în activități locale fără relevanță, asta în timp ce își etala titlurile, irelevant de penibile, de „director al minelor de aur de la Baia Mare” și „de Lozna Mare”, Victoria și-a făcut planuri să plece de acolo. Singurul care a făcut cinste acestei familii a fost tot bătrânul Alexiu Pokol, ales în funcția de consilier local (1926-1927) și, apoi, în aceea de primar al orașului Baia Mare (1927-1928). Văzând toate acestea și, probabil, pe fondul neînțelegerilor cu soțul și familia acestuia, Victoria a simțit că e momentul să-și „ia zborul”, părăsind, pentru totdeauna, această viață îndestulată dar searbădă, în care ea, un spirit liber, aventurier și curios, nu-și găsea locul. Astfel că, ultima menționare documentară a ei în viața orașului Baia Mare datează din anii în care bătrânul Pokol era consilier local. Atunci, Victoria și cumnata ei, Melania, au fost introduse în comisia Teatrală și Serbări din cadrul Primăriei orașului.

                Și astfel a dispărut Victoria Pokol din viața orașului Baia Mare. Pe nesimțite, tot așa cum a și intrat. Pur și simplu, și-a abandonat viața aceasta provincială, descotorosindu-se de toți, în principal de soțul ei, cel incapabil de mai mult. Data de 5 mai 1930 va rămâne în istoria familiei Pokol drept ziua în care Victoria și-a părăsit soțul. Pentru o vreme, aparențele au fost păstrate și, în ciuda faptului că erau separați, niciunul nu a intentat divorț. Totuși, în vara anului 1932, soțul ei, Inocențiu, a intentat divorț soției sale, argumentând că aceasta părăsise domiciliul conjugal în urmă cu mai multă vreme și, în acest sens, a depus declarațiile unor oficiali locali (primar, șeful poliției etc.) potrivit cărora tot orașul cunoștea această situație. În baza actelor depuse la dosar, Tribunalul Satu Mare a desfăcut căsătoria celor doi, prin sentința civilă nr. 2524/2 din data de 15 decembrie 1932.

•  

                Nu este deloc clară cronologia evenimentelor din anii 1926/1927-1933. În fapt, lipsesc cu desăvârșire din viața și activitatea Victoriei Pokol. Nu știm ce a făcut Victoria sau din ce surse de bani și-a câștigat existența în perioada 1930-1932. Este posibil ca în toți acești ani, Victoria să fi trăit dintr-o rentă pe care familia Pokol i-o asigura, pentru că nu avea o profesie sau alt loc de muncă. Dar nu există dovezi nici că Victoria se afla în întreținerea familiei sale brăilene.  Inocențiu Pokol a decedat la 4 ianuarie 1934, de tuberculoză, la vârsta de 37 de ani. Ea nu a fost prezentă la înmormântare. Dacă scenariul de mai sus este, cât de cât real, după 1932 și mai ales după 1934, cred că este imposibil să mai fi primit bani de la familia fostului soț. Fapt pentru care ea, în calitate de „văduvă” îndurerată (după cum s-a recomandat pentru tot restul vieții) a trebuit să-și asigure traiul, din nou, pe cont propriu.

                Această ipoteză ar părea că se confirmă când vedem că, la circa o lună după decesul fostului său soț, la 1 februarie 1934, Victoria Pokol a depus o nouă cerere la Ministerul de Externe, solicitând angajarea, argumentând că era cunoscătoarea mai multor limbi străine: franceză, germană, engleză și „ungara” și „sunt perfectă dactilografă.” La data întocmirii acestei solicitări, Victoria domicilia la Brăila, în locuința părintească, de pe strada Câmpiniu, nr. 10. Având în vedere calitățile sale, Ministerul de Externe a angajat-o ca dactilografă diurnistă, începând cu data de 15 februarie 1934, la Direcția Economică din cadrul ministerului. Ulterior a fost transferată la Direcția Fruntaliilor.

                Cum a ajuns Victoria Pokol să devină aviatoare este un mister. Cu cine a intrat în contact? Cine a sfătuit-o în acest sens? Unde și când s-a întâmplat această trecere? Sunt întrebări al căror răspuns clar probabil că nu va fi aflat vreodată. Dar putem intui că transformarea Victoriei Pokol din „casnică” în aviatoare trebuie să fi avut loc în perioada care lipsește din biografia sa, deci până în anul 1934. Probabil atunci a urmat cursurile de pilotaj din Franța și a obținut un brevet francez de pilot acrobat, ulterior concentrându-se pe obținerea brevetelor românesc și german. Dar chiar și așa, cum a ajuns ea în Franța, cine i-a sponsorizat șederea și eventualele cursuri de pilotaj? Mister total.

În orice caz, anul 1934 este unul important în biografia sa. Ziarul Universul anunța într-un scurt articol faptul că la 31 octombrie, într-o zi de miercuri, la aeroportul Băneasa, Victoria Pokol de Lozna Mare a obținut cu succes brevetul de pilot, comisia examinatoare fiind formată din colonelul Beroniade, comandorul Alimănescu și aviatorul Veron. Alăturând articolului o fotografie, singura cunoscută până acum, în care personajul poza mândru în fața unui avion cu dublă comandă, din care putem observa trăsăturile frumoase ale Victoriei, aceasta era prezentată ca soție a „decedatului diplomat și naționalist Inocent Pokol, proprietarul minelor de aur dela Baia Mare”.

Laudativ, ziarul încheia astfel materialul dedicat tinerei speranțe a aviației: „e de remarcat curajul și perseverența acestei românce, care pășind în sportul aerului, a mărit rândul piloților cari au menirea să ducă culorile românești la loc de cinste.”

După ce, la 24 iunie 1935, Victoria Pokol a fost „orânduită” cu serviciul la Direcția Administrativă din cadrul MAE, prin decizia ministerială nr. 37214/1935, numele său a fost implicat într-un scandal destul de mare, dezbătut de anumite ziare ale timpului. Astfel, potrivit ziarului Tempo din 14 august 1935, Victoria Pokol ar fi fost implicată într-o rețea de contrabandă cu mătase. Povestea, pe scurt, așa cum a relatat-o acest ziar, era următoarea: un avion în culori franceze a aterizat pe o moșie din comuna Drăgănești-Olt, pe un câmp unde lucrau mai mulți săteni. La bord, se pare, se aflau o doamnă și doi bărbați. La scurt timp după aterizare, și-a făcut apariția o mașină în care au fost încărcate mai multe baloturi de mătase sub privirile directe ale sătenilor. Dintre aceștia, cineva a semnalat faptul jandarmilor care au anunțat Siguranța Statului care, după unele investigații, a reușit să identifice autorii și să-i aresteze în București. Potrivit articolului din Tempo, autorii ar fi fost domnul „Bourton”, mare fabricant de mătăsuri din Lyon, Vlad Cocea și d-na Pokol, funcționară la Ministerul de Externe. Cei arestați au fost duși la Direcția Vămilor, iar în urma cercetărilor s-a stabilit că cei implicați aveau antecedente.

                  Pe de altă parte, ziarul Adevărul era mai exact în relatarea cazului. Acordând un spațiu generos în pagina 7, articolul „Îndrăzneața tentativă de contrabandă cu avionul” relata următoarele: „avionul lui Georges Bourlaton a aterizat pe teritoriul comunei Comani din județul Olt. Aterizarea s-a făcut în apropierea conacului d-lui Leontopol. Moșierul obișnuia să primească mai totdeauna invitați. Printre invitații obișnuiți ai d-lui Leontopol, se afla și tânărul Vlad Cocea, care se dădea drept ziarist. Acesta venise acum câteva zile la conac și a rămas în comună. Evident, moșierul era complet străin de planurile lui Vlad Cocea, care se plimba, zilnic, cu automobilul pe șoseaua Slatina-Drăgănești.

                  În ziua de 11 august, Vlad Cocea a plecat din nou cu mașina până la km 31. După puțin timp și-a făcut apariția deasupra comunei avionul cu nr. 96. Tânărul Cocea a scos o batistă și a început să o future. Avionul s-a rotit și apoi a aterizat în apropierea automobilului. Din avion au descins imediat două persoane care au început să descarce cele 6 baloturi de mătase. Cei câțiva săteni care se aflau în apropiere, au ajutat la transportarea baloturilor. Tânărul a declarat țăranilor că a luat pachetele întrucât avionul are un defect și nu poate zbura cu atâta greutate. Operația a durat câteva minute. În acel moment a trecut pe șosea domnul Anghelovscki, inspector la șezămintele Brâncovenești. Bănuind că la mijloc nu e ceva curat, d. Anghelovski a anunțat pe șeful de secție d. plutonier major Petre Gheorghe din Drăgănești, care, la rândul său, a anunțat legiunea de jandarmi Olt.

             Plutonierul Paul Gheorghe împreună cu sergentul instructor Gheorghe Stamatian au somat pe tânărul Cocea să oprească mașina. Tânărul, care tocmai se pregătea să părăsească curtea conacului d-lui Leontopol, a încercat să înduplece pe șeful de secție să renunțe la întocmirea procesului verbal. Jandarmul nu s-a lăsat însă înduplecat și Cocea, care ascunsese baloturile în niște bălării de pe marginea râului Olt, a fost nevoit să recunoască faptele. Tânărul, care este fiul fostului inspector general CFR Cocea, a făcut mărturisiri complete. El a arătat că acum câteva luni a cunoscut pe Georges Bourlaton, negustor francez de mătăsuri la Lyon. Acesta i-a propus să-l ajute să aducă în țară o cantitate de mătase. Cum la aterizarea în București nu ar fi putut ascunde marfa, Bourlaton a găsit că e mai bine să aterizeze pe câmp și apoi, cu ajutorul lui Cocea, să transporte baloturile cu automobilul la București. Tânărul Vlad Cocea care cunoștea pe d. Leontopol s-a gândit că operația ar putea să reușească în preajma moșiei acestuia. Mătasea adusă prin contrabandă e în greutate de aproape 100 kilograme și valorează aproximativ un million și jumătate de lei. Ea a fost confiscată de autorități.

                  Pe baza informațiilor jandarmeriei de Olt, siguranța generală a luat măsuri pentru arestarea complicilor lui Cocea. Agenții siguranței s-au prezentat la hotelul Splendid unde descinsese Bourlaton și l-au arestat pe trotuar, pe când ieșea în oraș. La început, dl. Bourlaton a încercat să deruteze pe reprezentanții autorităților, afirmând că s-a plimbat cu avionul până la Belgrad și că n-a aterizat direct decât la Băneasa. În fața probelor evidente, a trebuit să mărturisească adevărul.

                  Cei trei contrabandiști au fost înaintați, sub stare de arrest, parchetului de Ilfov, care a început imediat cercetările. Al treilea complice este francezul F. Jarsalon din Lyon. După cât se pare, acesta nu și-a dat seama că e vorba de o contrabandă, întrucât Georges Bourlaton, mare industrias de mătase, i-a propus să facă o călătorie de plăcere în România.

                  S-a zvonit ieri că în automobilul d-lui Vlad Cocea, care a adus la București mătasa de contraband, ar fi fost și o doamnă anume „Pocol”. Svonul a fost înregistrat și de ziare. Deoarece unele persoane afirmau că ar putea fi vorba de d-na Victoria Pokol, care e cunoscută ca aviatoare, am controlat versiunea și ne-am convins că este cu totul neîntemeiată. D-na Victoria Pokol, cu domiciliul în Calea Victoriei nr. 190, este funcționară la direcția contabilității din Ministerul de Externe; actualmente, având concediu, lipsește din Capitală, fiind plecată la fabrica de avioane din Brașov.”

                  Ziarul mai relata și faptul că Georges Bourlaton era un industriaș foarte bogat din sudul Franței și vicepreședinte al Aero-Clublului francez din Rhone, precum și un excelent pilot. După ce s-a făcut cunoscut în timpul Primului Război Mondial, participând la numeroase lupte aeriene, după război, numitul a luat parte la concursuri aeronautice, câștigând, printre alte premii, și râvnitul „Douze heures d’Angeres”. Bourlaton a participat și la competiția pentru cupa Ionel Ghica, abandonând, însă, cursa. Asupra întregii afaceri s-a pronunțat și Ministerul de Finanțe, care a stabilit că e vorba de o contrabandă flagrantă și a dispus sechestratrea avionului și a automobilului.

                  Autoritățile au continuat investigațiile și au stabilit că între Cocea și francez a existat un schimb de mesaje în care cei doi stabileau ziua, ora și locul aterizării, parchetul Olt fiind cel abilitat să soluționeze acest caz.

               Conducerea Ministerului de Externe luând cunoștință de ce s-a scris în presa românească a cerut un punct de vedere din partea Siguranței Statului: „citind în presă o informație privitoare la arestarea doamnei Pokol, dactilografă la acest departament, care ar fi implicată în contrabandă de mătase, vă rog să binevoiți a dispune să mi se dea de urgență informații în această chestiune”. A doua zi, la 14 august 1935, Direcția Generală a Poliției a dezmințit informațiile din presă comunicând MAE că „în contrabanda de mătase ce s-a cercetat de către noi, nu există nicio arestată și nici implicată vreo persoană cu numele doamna Pokol, dactilografă la Ministerul Afacerilor Externe.” Totuși, de ce cineva din presa centrală ar fi utilizat numele unei funcționare, indicând exact și locul de muncă al acesteia, dacă aceasta se afla în altă parte? Cine era atât de interesat să o vadă implicată pe Pokol în acest scandal? Ce stătea, de fapt, în spatele vehiculării numelui Victoriei Pokol? Sunt întrebări la care nu vom avea răspuns vreodată, dar este clar că implicarea numelui ei a fost intenționată, lansată cu un anumit motiv și că, din păcate pentru cel sau cei care au avut un interes în această chestiune, mișcarea lor a eșuat.

                  În fapt, Victoria Pokol se afla în concediu de odihnă pentru 40 de zile începând cu 22 iulie 1935 și, în acest timp a urmat cursuri de aviație la școala de pe lângă Fabrica de Avioane din Brașov. Obținuse, probabil, deja, brevetul de pilot al Școlii de Aviație „Mircea Cantacuzino”, cel cu nr. 99/1935, fiind a treia femeie brevetată în acel an, după Marina Știrbey și Mariana Drăgescu.[1] În loc să o ferească de probleme, localizarea aviatoarei la Brașov și evenimentele care au decurs din aceasta au declanșat alte probleme. Astfel, în timp ce se afla la Brașov, Victoria Pokol a suferit un accident aviatic, prăbușindu-se cu un avion, distrugând aparatul iar aviatoarea fiind rănită. Ziarele, atât cele de limbă română, cât și cele de limbă maghiară, au relatat cazul, unele dintre ele lăsând să se înțeleagă faptul că Victoria Pokol era o posibilă spioană. Astfel, ziarul Curentul, a relatat evenimentele în cadrul articolului „În jurul accidentului de avion din Brașov. O misterioasă și interesantă aviatoare. Și o școală specială pentru doamna contesă”. Potrivit ziarului: „Aero Club Brașov, a luat lăudabila inițiativă a înființării unei școli de pilotaj pe lângă fabrica de avioane I.A.R. Această școală este pusă sub conducerea d-lui inginer Timoșenko. Dacă școala în sine este de mare folos, apoi în alegerea elevilor nu există niciun criteriu. Aici este marea greșeală a conducătorilor. Primesc a urma cursurile pe orice om fără a se interesa cine este și de unde vine. Acești elevi piloți umblă prin toată fabrica sub pretext că ei vor să cunoască amănunte tehnice pentru a fi pe deplin lămuriți în ceiace privește construcția aparatelor. Dar, dece nu se gândesc cel puțin autoritățile militare că, poate printre acești pretinși elevi se află și elemente dubioase și că scopul lor este altul, nu acela de-a învăța pilotajul. E vorba de d-na „contesă” Victoria Pokol care s-a prezentat funcționară la ministerul de externe și care vrea cu riscul vieții să fie aviatoare brevetată. Din întreaga atitudine a ei se vede ceva suspect, lăsând la o parte faptul că unele ziare din capitală i-au pomenit numele printre autorii contrabandei de mătase recent descoperite în județul Olt. Foarte curios lucru, această d-nă contesă vine dela București să urmeze cursurile fazei a II-a de pilotaj, partea întâi urmând-o la București. Pentru această grațioasă contesă, conducătorii școlii de pilotaj au făcut chiar ilegalități și favoruri cari au costat milioane: un avion sfărâmat; adevărat că și contesa a trecut pe la spital, dar reparația ei nu poate repara și avioane.

               Din primul moment cum a venit la Brașov, contesa noastră a căutat să-și facă relații printre acei militari cari aveau strânse legături cu fabrica de avioane. Norocul a fost că terenul era prea puțin prielnic, grațiozitățile au întâmpinat rezistență. Nu tot așa a fost și cu cei dela conducerea școlii de pilotaj. Venită la Brașov să urmeze faza a doua, în timp ce ceilalți elevi urmează faza întâia, a trebuit să facă sacrificii în mod cu totul special pentru contesă și să se facă cursurile fazei a doua numai pentru ea singură. Dar ilegalitatea și toleranța pentru contesă a fost și mai mare, căci I s-a permis să facă zboruri când dorea, fără a ține seamă de vreun program, care prevede că zborurile să se facă între orele 5-7 dimineața ș 6-8 seara, Lunea zborurile fiind cu totul oprite chiar pentru cei mai versați aviatori. Ori, ce s-a întâmplat, contesa a făcut chiar luni dimineața zborul și încă pe la orele 10 când căldura era destul de mare și când a nimerit cu avionul într-un gard.

                  Se naște fireasca întrebare dece atâtea favoruri chiar contra regulamentelor? Apoi cine plătește pagubele? De ce vrea d-na contesă cu riscul vieței să fie și aviatoare? Dacă este funcționară, de unde își permite luxul să facă așa mari economii încât să depună și bani la poștă după cum are deja depus aproape jumătate de million lei, din care a scos zilnic cât a stat la Brașov câte 3-4 mii lei? Sunt întrebări la cari ar trebui să se țină seama și să se cerceteze mai îndeaproape activitatea acestei funcționare, dacă este întradevăr așa după cum s-a prezentat în localitate.

                  Imediat după ce s-a întâmplat accidental acestei contese, s-au făcut cercetări în care scop a venit dela București d. căpitan inginer Istrate dela direcția tehnică a subsecretariatului aerului. Un lucru curios, toți cei de aici au opinat că este o bună aviatoare și nu ar fi cazul să fie radiată, deși timp de 15 zile cât a zburat fără dublă comandă la aterizare venea când pe o parte, când pe alta a avionului, iar în ziua accidentului a nimerit cu avionul chiar într-un gard. O anchetă mai severă ar fi interesantă poate pentru ministerul de război, poate și pentru siguranța generală”, concluziona ziarul.

              Pe de altă parte, ziarul de limbă maghiară Aradi Ujsag era mai sobru în exprimare limitându-se la prezentarea faptelor: într-o zi de luni, dimineața, la Fabrica de Avioane din Brașov a avut loc un grav accident aviatic. Victima era Victoria Pokol, o femeie frumoasă în vârstă de 34 de ani, fosta soție a unui diplomat, Inocențiu Pokol, fiul regelui aurului de la Baia Mare, Alexiu Pokol. Doamna urma un curs de pregătire care împreună cu certificatul deja obținut la București i-ar fi permis să piloteze orice tip de avion. Totul a decurs normal, însă la aterizare ar fi făcut o eroare care a dus la prăbușirea avionului de tip „Codron” (Caudron). Aparatul a fost foarte serios avariat, iar frumoasa aviatoare brunetă, grav rănită, aceasta fiind cu greu scoasă dintre fiarele contorsionate și dusă de urgență la Spitalul Gheorghe Mârzescu din Brașov unde a fost internată la 12 august 1935. La fel de obiectiv a prezentat evenimentul și ziarul local din Brașov, Brassoi Lapok.

Avion tip Caudron

                  În urma consultării bolnavei, doctorii au emis un certificat medical care atesta că Victoria Pokol suferise o fractură a bazei craniene, mai multe plăgi și contuzii la brațul drept, față și gamba stângă, fiindu-i recomandată o perioadă de recuperare de cel puțin 2 luni. Profitând oarecum de situație, Pokol nu a mai revenit la locul de muncă decât către sfârșitul anului 1935, solicitând până atunci mai multe concedii medicale.

                  Anul 1936 a fost unul ciudat pentru Victoria Pokol. A făcut numeroase solicitări pentru concedii, fie de odihnă, fie medicale, ceea ce a determinat conducerea departamentului în care lucra să îi ceară, fie să revină la muncă sau, dacă era bolnavă, să prezinte un certificat medical în termen de 5 zile, în caz contrar fiind considerată demisionată. Pokol a făcut rost de un astfel de certificat medical, doctorul care a consultat-o spunând că pacienta avea astenie și depresie nervoasă, fapt pentru care aceasta avea nevoie de un repaus de „cel puțin 30 de zile”.  Nemulțumit de diagnosticul pus, Ministerul de Externe i-a ordonat Victoriei Pokol să fie consultată de un alt medic, recomandat de către minister: „întrucât ministerul nu poate lua în considerație certificatul medical pe care l-ați trimis în ziua de 10 august 1936 pentru a motiva părăsirea serviciului încă de la 1 august.” Astfel, la 12 august 1936 doctorul Sergiu Stoicescu a consemnat faptul că deși pacienta acuza o stare de astenie cerând câteva zile de concediu, el „nu a constat niciun viciu de funcționare”, lăsând la latitudinea organelor administrative să se pronunțe în această situație „cum aceste stări de astenie fără substrat organic detectabil nu pot fi obiectiv evidențiate și mai puțin măsurate, rămâne la capacitatea organelor administrative respective dacă să satisfacă sau nu cererea D-sale.” În baza acestui certificat medical și a concluziei medicului Stoicescu, Ministerul i-a comunicat Victoriei Pokol că starea sănătății ei nu poate fi luată în serios de angajator, somând-o să revină la serviciu de îndată, în caz contrar putând fi concediată. Pokol a revenit la muncă și în ciuda absențelor sale repetate din trecut a fost promovată ca dactilografă, prin decizia nr. 50331/1936, bineînțeles, cu o majorare de salariu. De asemenea, de la Direcția Fruntaliilor, Pokol a fost transferată începând cu 10 noiembrie 1936  la Direcția Administrativă a Ministerului Afacerilor Externe.

               Anul 1937 a început pentru Victoria Pokol la Satu Mare unde s-a adresat oficialităților locale cu o cerere prin care dorea ca acestea să participe la achiziționarea unui avion numit „Satu Mare” în valoare de circa 1 milion de lei. Avionul urma să fie pilotat de Victoria Pokol pe timp de pace, la diverse demonstrații acrobatice și aeronautice, iar pe timp de război, în slujba Crucii Roșii. În principiu, conducerea județului, reprezentată de prefectul Dr. Octavian Ardelean, a fost de acord cu acest demers, mai ales că cea mai mare parte din această sumă urma să fie suportată de Ministerul Aerului, partea care urma să-i revină județului fiind de circa 400-500 mii lei, după alte surse doar 300 000 lei. Prefectul s-a angajat să vorbească cu posibili finanțatori, organizații și instituții, iar în paralel a fost deschisă o listă de subscripții.

             Ideea achiziționării unui avion personal, probabil i-a încolțit în minte imediat după accidentul pe care îl produsese la Brașov cu doi ani în urmă. Dar procedura era greoaie, un avion costa mult, iar ea avea un câștig modest. Nu știm în acest moment dacă negocierile cu județul Satu Mare au avut vreun rezultat concret, sau aventura din ianuarie 1937 a fost doar o încercare de tatonare a unui posibil teren de discuții, dar, în cursul acelui an, Victoria nu s-a mai ocupat de această problemă, sau, cel puțin, această preocupare nu transpare din documentele disponibile. Anul 1937 s-a scurs ca și cei anteriori, în buna tradiție a Victoriei Pokol, cu multe cereri de concediu, întârzieri la locul de muncă sau pur si simplu, neprezentare. Acest lucru a determinat conducerea ministerului să ia atitudine, transmițând funcționarei, la 27 iulie 1937, următoarele: „Doamnă, întrucât nu veniți regulat la serviciu, adică la orele fixate, cum vin ceilalți funcționari ai ministerului, vi se atrage atenția că, pe viitor, pentru orice întârziere vi se va opri leafa pe o zi.” În ciuda acestor observații și probleme profesionale, Victoria Pokol a fost promovată la 1 aprilie 1937 ca dactilografă cl. II, iar de la 1 noiembrie 1937 a fost transferată temporar la Consulatul General al României din Frankfurt, prin decizia nr. 60627/1937.

             Nici anul 1938 nu a fost mai spectaculos din punct de vedere profesional. Victoria Pokol excela la întocmirea cererilor de concediu și zile libere, cereri de majorări salariale motivate de faptul că Frankfurt era un oraș foarte scump, motiv pentru care leafa ei obișnuită nu-i ajungea traiului de zi cu zi. În schimb, sfârșitul anului 1938 a adus-o mai aproape de realizarea visului ei, acela de a-și achiziționa propriul avion. La 1 decembrie 1938, Pokol s-a adresat ministrului de externe aducându-i acestuia la cunoștință faptul că în vara anului 1938, în timpul concediului, a urmat cursul de la școala de perfecționare în pilotaj de la Rangsdorf obținând, în urma examenelor susținute, brevetul german.[2] „Posed și brevetul de pilot acrobat din Franța și 2 brevete din România și doresc să continui această carieră” spunea ea, informându-l pe ministru că, pentru a-și îndeplini visul, avea nevoie de un avion „cu care să pot fi de folos țării mele atât în timp de pace, cât și în timp de război: în timp de pace luând parte la meetinguri și ducând renumele României peste hotare și în timp de război trecând cu avionul în serviciul armatei. Rog pe Excelența Voastră să-mi dea concursul pentru a-mi realize idealul către care tind toate străduințele mele” mai spunea ea, cerând ca întregul ei salariu de 16 000 lei pe lună să fie achitat în lire sterline sau registermarci pentru a-și putea cumpăra avionul dorit. Avionul visat costa 18500 mărci iar Ministerul Aerului îi aprobase o subvenție de 50% din preț. De asemenea, primise de la Ministerul de Finanțe o subvenție de 80 000 lei, iar de la Banca Națională 20 000 lei în 1937 „bani din care am plătit antrenamentul anul acesta și am încă din ei 45 000 lei pentru cumpărarea avionului.”

                            Modelul avionului achiziționat de Victoria Pokol, Bücker Bü 131 Jungmann

             Achiziționarea avionului a bucurat-o, peste măsură, pe Victoria Pokol, însă anul 1939 a adus o amplificare a problemelor ei la locul de muncă, probleme generate de desele sale întârzieri, neprezentări și zile libere. În vara acelui an, la 18 iulie 1939, Pokol a cerut, pe fondul desființării reprezentanței române de la Frankfurt, să fie mutată ca interpret la Consulatul de la Dresda sau la Legația din Berlin, solicitare aprobată cu începere din 1 septembrie, prin decizia nr. 45758/1939, Pokol fiind trimisă la Dresda. Mutarea ascundea altceva, probleme de serviciu, lipsa ei de la locul de muncă determinându-l pe consulul Cârstiuc de la Frankfurt să-i facă o mustrare scrisă pentru părăsirea locului de muncă și orașul de reședință fără acordul superiorilor, pentru mai multe zile la rând, „uitând” să se mai întoarcă la datorie. Astfel, consulul transmitea ministerului următoarele informații: „doamna Victoria Pokol a părăsit reședința și serviciul dela Frankfurt/Main în mod neautorizat de două ori, deși a primit repetate avertismente cu ocazia concediilor și permisiilor ce a obținut, D-sa având obiceiul să solicite prelungiri peste termenul ce i-a fost acordat. Cu toate acestea, doamna V. Pokol s-a absentat dela serviciu într-o zi plecând cu avionul la Nüremberg și lipsind dela serviciu fără să fi primit o prealabilă autorizație. Avertismentul ce a primit cu această ocazie n-a oprit-o să devină recidivistă, lipsind dintr-o dată în mod neautorizat 4 zile, cu ocazia unei călătorii aviatice la Berlin. I-am spus d-nei V. Pokol de nenumărate ori că cu toată admirația și înțelegerea pentru îndeletnicirile d-sale ca aviatoare, cer o strict respectare a îndatoririlor ce le are față de serviciu, deși d-sa se laudă și se bazează pe protecția unor persoane influente.” Consulul cerea ministrului de externe să o recheme în țară „pentru a se pune capăt unei situații, care în interesul bunului mers al serviciului, nu mai poate continua.”

Consulul își încheia memoriul către ministru cu o caracterizare a Victoriei Pokol care ne înfățișează principalele sale trăsături de caracter: „este un element pretențios și veșnic nemulțumit, pe de altă parte calitățile d-sale funcționărești fiind la un nivel care cere cea mai mare indulgență din partea superiorilor ierarhici”. Acest portret al Victoriei Pokol poate fi completat cu alte aspecte semnalate de cei care i-au completat caracterizarea profesională anuală: „fire impulsivă, deși stăpânită ca înfățișare”. Avea o conduită bună față de superiori, colegi, în serviciu și în societate. Nu era cunoscută ca o persoană viciată, cel puțin „nimic dezavantajos cunoscut”. Lăsa de dorit la capitolul punctualitate la locul de muncă și sârguință, conștiinciozitate în lucrări. Era o persoană cu inițiativă proprie numai „în sens negativ”, iar puterea de muncă îi era „inegală și subordonată unei firi impulsive”. În ciuda unei sănătăți destul de bune, Victoria Pokol era apreciată ca fiind o persoană mediocră la locul de muncă.

           Ofensată de mustrarea scrisă primită, Pokol a ripostat, trimițând ministrului Gafencu, la 30 septembrie 1939, un memoriu, arătând, pe un ton obraznic, surpriza provocată de concluziile consului căruia „i-a atras atenția” că a lipsit în cursul anului doar de 2 ori „odată, înainte de masa, prezentându-mă în dupăamiaza aceleiași zile”, iar a doua oară din următoarele motive: „într-o dimineață, Duminica, am plecat cu avionul la Berlin, intenționând să mă înapoiez în aceeași zi la Frankfurt. Ajunsă acolo, dela Institutul Meteorologic mi-au spus că nu mai pot pleca, fiind de așteptat ploaie și furtună. Întradevăr, a fost vreme rea 3 zile. În acest timp eu eram mereu la aeroport la Berlin așteptând din oră în oră să se însenineze. Am fost și de 2 ori la Legație că rămăsesem fără bani și Legația a telefonat la Consulat în privința mea. Joi, când m-am prezentat la Consulat, d-nul Cârstiuc nu mi-a făcut nici un reproș și eu i-am povestit totul. Eri întrebându-l că de ce nu m-a avertizat dsa mai înainte de a scrie ministerului, mi-a răspuns că ăsta e procedeu de mahala și eu trebuie să mă închin Consulatului, adica dsale. Eu mă port demnă și politicoasă cu toată lumea, dar nu mă închin nimănui. Mi-a data poi să scriu un referat asupra mea și eu i l-am înapoiat cu cuvintele „refuz să-l scriu deoarece e inexact”. El atunci mi-a spus să părăsesc cancelaria și am plecat.

             Aștept dispozițiile Domniei Voastre în privința mea; eu mi-am făcut conștiincios datoria tot timpul. La aeroportul din Frankfurt pentru că eram singura aviatoare din oraș și am zburat în multe locuri distanțe mari în Germania, Duminecile au arborat drapelul românesc; pe când alte instituții din patria mea înțeleg să-mi dea concursul pentru cumpărarea avionului ….. Dnul Cârstiuc mă dă afară că am lipsit 3 zile într-un an. Rog binevoiți a dispune să mi se plătească leafa pe octombrie eu fiind complet fără bani și sunt angajată cu chiria.” Pentru atitudinea sa sfidătoare, catalogată drept „atitudine de rezistență pasivă”, refuzând executarea ordinelor și sarcinilor primate, consulul i-a transmis lui Pokol să nu se mai întoarcă la muncă până la soluționarea situației ei.

                  În urma analizării situației de la Consulatul din Dresda, Pokol a fost rechemată în țară, cu începere din 15 noiembrie 1939, în Administrația Centrală din MAE, prin decizia ministerială nr. 61661/1939 și „orânduită” la Direcția Afacerilor Consulare. Pokol s-a supus și a revenit în țară, dar în ritmul ei binecunoscut, adică fără să se grăbească. La 1 noiembrie 1939, Legația României de la Belgrad anunța la București că Victoria Pokol însoțită de un aviator german, Kurt Filip Floke, pilotând avionul personal marca Bunker Jungman, a aterizat pe aeroportul din Zemun și s-a prezentat la Legația română pentru ca aceasta să intervină pe lângă autoritățile sârbe să-i elibereze o autorizație de survol. De asemenea, a fost prelungită și viza pașaportului german, care îi expira.

                  Anul 1940 a început cu concediul medical de 3 săptămâni, pentru că Victoria Pokol și-a operat unghiile incarnate ale degetelor mari de la ambele picioare la Spitalul din Brăila. Apoi, în luna mai, a fost promovată la gradul de dactiilografă cl. I-a. Cea mai bună veste însă a primit-o în vara anului 1940 de la Ministerul Aerului și Marinei, care a emis un ordin de chemare pentru menținerea antrenamemtului de zbor, nr. 415/20 iunie 1940, Victoria Pokol fiind chemată să se prezinte în perioada 15 iunie 1940-31 martie 1941 la Aeroportul Giulești cu avionul propriu pentru executarea antrenamentului lunar de zbor. Bucuroasă de vestea primită, Pokol a cerut conducerii ministerului de externe aprobarea unui „program flexibil astfel încât să poată veni la serviciu și să poată să meargă și la antrenamente.” Se intitula, măreață, „pilot aviatoare din rezerva Aeronauticii Regale.” Conducerea a aprobat un program de antrenament doar 2 zile pe săptămână cu condiția ca Pokol să-și efectueze lucrările de la serviciu și pentru zilele în care urma să lipsească.

                  În anul 1940, superiorii considerau că Pokol era „o bună funcționară, muncitoare și destul de punctuală.” Avea o conduită bună, atât în raport cu superiorii, cât și cu colegii și în societate. În general, era apreciată ca o angajată bună. Totuși, la sfârșitul anului 1940, Pokol a întocmit un nou memoriu către ministrul de externe, prin care solicita transferarea sa la legația din Berna, Elveția, unde era un post disponibil de dactilografă: „îmi permit respectuos a vă atrage atenția că la legațiunea din Berna este dactilografă străină, acum când în timpurile acestea sunt multe Românce șomere. Eu aș dori mult să fiu transferată acolo deoarece cunosc Elveția foarte bine, știu perfect franceza și germane și sunt bacaloriată. În caz dacă sunteți dispus să mă trimiteți pe mine acolo, nu aș cere cheltuieli de drum; în caz negative, dați-mi vă rog concursul, Domnule Ministru, pentruca Ministerul de Finanțe să-mi aprobe petiția aci alăturată.”

                  Anul 1941 a debutat cu concedii, ca de obicei. Însă, în februarie, se pare că situația ei de la locul de muncă devenise insuportabilă, fapt pentru care a întocmit un memoriu adresat ministrului de externe pe care-l informa că la Direcția Consulară situația între colegi era încordată, fiind pizmuită și șicanată de aceștia:

                  „Am fost bolnavă de gripă o săptămână, medicul ministerului m-a căutat și a trimis certificate medical. Când mi-am reluat serviciul, domnul ministru Papiniu mi-a comunicat, fără să-mi spună motivul, că de aici înainte nu mai am liber să zbor și orice abatere va fi aspru pedepsită. După aceasta, Dnul ministru Broșu a cerut să trec dactilografă la serviciul d-sale și la Consiliul Juridic. Dnul ministru Papiniu nu m-a lăsat să plec, a spus că nu voi fi mutată decât disciplinar, vas ă zică, sunt pândită să fac cea mai mică greșeală ca să fiu lovită.

                  Domnule Ministru, vă rog cu lacrimi în ochi, așa nu mai pot continua, serviciul a devenit pentru mine un chin. Faptul că au intervenit neînțelegeri între mine și șefi e opera Dnelor dadurian, Popescu și a dlui Cernovodeanu cari s-au asociat toți trei și ne3 terorizează pe Mme Sârbu și pe mine; Dna Sârbu, o dactilografă foarte pașnică, a fost dată afară din birou zilele trecute de dna Dadurian care i-a strigat „ieși afară obraznico”. Câteodată am întârziat dela slujbă, după zborurile și acrobațiile pe cari le făceam (acum nu am mai zburat de 2 luni), plus munca din minister, mi se întâmpla de multe ori să adorm seara de oboseală, îmbrăcată și cu lumina aprinsă. Eu, care fără avere am reușit să-mi cumpăr avion, prin subvenții, datorii la prietene și ipotecându-mi casa părintească, care risc să mor la orice zbor sau să rămân infirm, care pot fi de un real folos patriei cu avionul meu, nu-mi pot face slujba liniștită din cauza acestor trei persoane și voi spune cine sunt:

               ”Dna Dadurian, armeancă, săracă, după 2 ani ședere la legațiunea din Moscova unde scria la mașină și primea și încasările consulare în lipsa dlui Demetrescu, și-a cumpărat un blokhaus pe Calea Moșilor, 2 locuri la Constanța unde intenționează să-și construiască o vilă cubistă și blănuri în valoare de sute de mii de lei și are depuși la bănci, bani în valută forte.

                  Dna Popescu, care a plecat dela arhivă din cauza intrigilor ce făcuse acolo între funcționari, afară de faptul că înregistrează hârtiile, lucru ce ia cel mult o oră pe zi, nu face altceva nimic, ocupația principală fiind să ne certe pe mine și pe Mme Sârbu, așa înțelege ea să fie șefă de birou, sau să-i dea Dnei Dadurian să-i ghicească în cafea.

               Dl. Cernovodeanu și-a făcut o urâtă celebritate în Minister prin moravurile ce le are cu un alt domn tot din acest minister.

                  Astă vară, ca să mă necăjească, această chică mi-a dat să copiez din arhiva de acum 2 ani; eu am scris câteva zile până mi-am dat seama că un director nu poate să-mi ceară să copiez astfel de absurdități, l-am întrebat pe Dl. Ministru și astfel am descoperit. Recent, nu-mi mai dădeau legătura la telefon când mă chema cineva, spunând că am plecat din Minister.

                  Binevoiți, vă rog, a dispune transferarea mea în serviciul Dlui Ministru Broșu și la Consiliul Juridic, sau ori și unde, dacă se poate la o legațiune în străinătate, acolo e mai puțin de lucru decât în Minister și aș putea să zbor în orele libere. Nu pot renunța nici la zbor, nici la slujbă, una e idealul și cealaltă pâinea zilnică. Sunt mulți paraziți cari încasează lefuri mari dela Minister fără să facă nimic și pe mine mă necăjește pentru că am zburat.”

                  În urma acestui memoriu, Victoria Pokol a fost mutată la Direcția Tratatelor cu începere din 7 februarie 1941, prin decizia nr. 9016/1941. Ulterior, în luna aprilie a fost din nou mutată la Direcția Afacerilor Politice, Oficiul de Studii, prin decizia nr. 32317/1941. Mutarea din luna aprilie vine ca urmare a unui memoriu pe care Pokol l-a înaintat ministrului de externe, pe care îl informa despre problemele pe care le întâmpină în relația cu superiorii săi, protestând împotriva faptului că nu era lăsată de către aceștia să-și pună ordine în starea materială, ea confruntându-se cu o situație financiară precară: „Domnule ministru, rog binevoiți a lua cunoștință de cele ce s-au întâmplat: eu trebuia să fiu azi la Brăila ca împreună cu sora mea să vând casa moștenită de la mama. Telegrama care mă anunța despre aceasta în loc să o primesc eri și să plec, am primit-o deabia azi. Am venit la Dnul. Ministru Davidescu și l-am rugat să-mi permită să lipsesc Luni să mă duc la Brăila să-mi vând casa, în schimb voi renunța la 2 zile de rulment. Mi-a răspuns „nu-ți dau voe să lipsești nici 5 minute și dacă vei lipsi îți voi cere destituirea”. Domnule Ministru, în aceste condiții nu mai pot lucra cu Dl. Ministru Davidescu, care nu vrea să știe de interesele mele vitale, leafa nu-mi ajunge să trăiesc, am datorii, sunt forțată să-mi vând casa urgent. Rog respectuos să binevoiți a aproba transferarea mea urgentă în altă direcție, la Dl. Ministru Stoica sau la Dl. Ministru Leca.” De la 2 iunie a fost mutată la Comisia mixtă româno-bulgară pentru schimbul populației prin decizia nr. 41623/1941, iar anul s-a finalizat prin mutarea Victoriei Pokol la Direcția Afacerilor Administrative și Juridice, începând cu 9 octombrie 1941, prin decizia nr. 74690/1941.

              Singura veste bună pentru aviatoarea Pokol a venit în septembrie 1941 când ea însăși aducea la cunoștința ministerului faptul că Ministerul Aerului a selectat-o să participe la „câteva raiduri de antrenament, în vederea trimiterii mele pe front”, solicitând o permisie în acest sens. Prezența Victoriei Pokol la antrenamente este confirmată de Traian Demetrescu, locotenent aviator, într-un interviu acordat în anul 2000: „pe Băneasa, până a început războiul, făceam zboruri de antrenament sau instructaj, că mai veniseră niște pilote, venise Victoria Pokol, care a murit de mult.”

              Anul 1942 reprezintă punctul culminant al carierei de aviator al Victoriei Pokol. În primul rând, din punct de vedere profesional, i s-a împlinit dorința de a fi transferată la o reprezentanță din străinătate. Astfel, din luna februarie 1942, și-a luat postul în primire la Consulatul din Colonia (Köln), pe o perioadă limitată, de doar 2 luni. Apoi, în iunie a fost adusă înapoi la comisia mixtă româno-bulgară. Dar cel mai important eveniment al anului a fost să primească, în vara anului 1942, o adresă din partea Subsecretariatului de Stat al Aerului prin care era anunțată că a fost încadrată în Escadrila Sanitară, cu avionul personal.[3] Bucuroasă de această veste, Pokol și-a anunțat, la 27 august 1942, superiorii din Ministerul de Externe despre plecarea sa pe front „am onoarea a vă aduce la cunoștințăcă în urma aprobării Domnului Mareșal Antonescu sunt încadrată în Escadrila Sanitară și plec pe front. Vă rog să binevoiți a mă considera în situația celorlalți voluntari din celelalte ministere.”

•  

             Escadrila Sanitară sau „Escadrila Albă” a fost unitate din cadrul aviației române în cadrul căreia avioanele erau pilotate de femei și purtau însemnele Crucii Roșii, având misiunea de a salva și evacua răniții și bolnavii de pe front. Inițiativa înființării unei astfel de unități a aparținut Marinei Știrbey, aflată în conducerea națională a Crucii Roșii, și ale cărei eforturi, desfășurate pe parcursul mai multor ani, s-au concretizat la 25 iunie 1940 prin înființarea escadrilei. Primele aviatoare au fost Marina Știrbey, Mariana Drăgescu, Nadia Russo, Virginia Thomas, Virginia Duțescu și Irina Burnaia. Acestea au desfășurat exerciții cu avioanele RWD-13, până în toamna anului 1940 efectuând 45 de zile de practică și la Spitalul Militar unde cursantele au învățat cum să acorde primul ajutor, în caz de nevoie, cum să facă pansamente și injecții.

                  Condusă, la început de cpt. Av. Gheorghe Valvarie, escadrila își avea sediul la aerodromul Băneasa, apoi, din 1 aprilie 1941 la Pipera.  La început, escadrila avea în dotare doar 2 avioane MONOSPAN ST-25 UNIVERSAL preluate de la principele Nicolae, care le deținuse anterior. Ambele au fost pierdute în accidente aviatice. Primul, la 21 iulie 1940 în timpul unui zbor de acomodare. Atunci, și-au pierdut viața instructorul Nicolae Evghenovici și elevele pilot Maria Adam, Jana Iliescu, Maria Voitec și Victoria Comșa. Al doilea aparat s-a prăbușit la 21 august 1941 într-un accident la Răcăciuni, județul Bacău, iar medicul Mihai Georgescu și pilotul Aurel Călinescu au pierit pe loc.

                  După pierderea primului avion, Escadrila a fost dotată cu 10 avioane RWD-13, dintre care unele fuseseră preluate de România de la Polonia după refugiul autorităților poloneze în 1939. Mici și ușoare, aceste avioane puteau transporta maximum două persoane alături de pilot și medicamente. Pe parcursul războiului, Escadrila a mai primit și alte avioane din această gamă. De asemenea, escadrila mai dispunea și de un avion POTEZ 65, iar după venirea Victoriei Pokol în echipă, de avionul personal al acesteia, marca Bücker Bü 131 Jungmann.

                  La început avioanele au fost vopsite alb, având ca semn distinctiv Crucea Roșie, de aici și denumirea de „Escadrila Albă” dată de Curzio Malaparte, un aventurier italian cu veleități de ziarist, care le-a văzut pe frontul de est în anul 1941. Avioanele nu erau protejate de aviație militară de vânătoare, motiv pentru care zburau foarte jos, la sub 100 de m pentru a nu fi atacate. În ciuda acestui lucru, la sol, avioanele erau vizibilie și ușor de atacat, fapt pentru care, din august 1941, au fost vopsite în culori de camuflaj cu verde închis sus și albastru deschis dedesupt, Crucea Roșie fiind încadrată în cercuri albe.

                  Escadrila Albă a intrat în luptă începând cu 22 iunie 1941. În campania acelui an aceasta era formată din piloții Nadia Russo, Mariana Drăgescu, Virginia Thomas și Virginia Duțescu, aviator Nicolae Popescu, infirmiera Ioana Grădinariu și agentul sanitar George Ernest. Escadrila a fost deosebit de solicitată în timpul bătăliei pentru Crimeea transportând răniții și bolnavii până la Tiraspol de unde apoi erau aduși în țară de aviatorul Nicolae Popescu cu un avion POTEZ 65. Activitatea și misiunea Escadrilei s-a încheiat la 6 noiembrie 1941, iar aviatoarele și avioanele lor au fost repatriate la București. Până la sfârșitul anului, doar în aceea campanie, Escadrila albă, cu avioanele din dotare sau cu avioane LARES, a reușit să transporte peste 5000 de răniți și bolnavi.

                 La 10 aprilie 1942, s-a înființat Grupul Aerotransport Militar care efectua aprovizionare cu materiale, muniție, realiza legături sau transporta personal militar. Acest grup era format atât din piloți LARES cât și din cei ai Escadrilei Albe și era împărțit în 3 escadrile: Escadrila 105 Transport Greu, Escadrila 107 Transport Greu și Escadrila 108 Transport Ușor. Aceasta din urmă era structurată în două secții. Prima, le avea ca aviatoare pe Nadia Russo, Mariana Drăgescu, Virginia Thomas, pilotul Nicolae Găvănescu, Ion Rădulescu și sanitarul Constantin Popescu. Condusă de lt. Comandor aviator Isaia Popovici, secția 1 avea în dotare 3 avioane RWD-13 S și 3 RWD-13 și a fost staționată în zona Stalingradului, fiind direct implicată în luptele de la Cotul Donului. Pe de altă parte, Secția a II-a, era formată din aviatorii Nicolae Dociulescu, Alexandru Solo, Șerban Mănciulescu, Ștefan Petrescu, Gheorghe Cojocaru, precum și voluntarele Victoria Pokol, Maria Nicolae și Smaranda Brăescu. Această secție avea în dotare 7 avioane RWD-13 și avionul personal al Victoriei Pokol, marca Bücker Bü 131 Jungmann. A fost staționată la Stalino, unde a efectuat 3-4 transporturi zilnic de la Kresniskaia, Starobelsk și Tuzov. La 27 octombrie 1942 secția II –a s-a mutat la Rostov, apoi la Morozovskaia, apoi din nou la Rostov la 2 noiembrie 1942. La 8 ianuarie 1943, secția a II-a a revenit în țară pe aerodromul Băneasa, iar avioanele au fost repatriate cu trenul.

                 Pentru campania anului 1943, aviatoarele escadrilei albe au fost concentrate în cadrul secției I a Escadrilei 108, condusă acum de cpt. av.                   Constantin Afenduli. Piloții secției au fost Mariana Drăgescu, Virginia Thomas, Stela Huțan, Maria Nicolae, Victoria Pokol, Ștefan Petrescu. Beneficiau de 6 avioane RWD-13 și 13 S. Au auvut baza pe aerodromul de la Simferopol de unde transportau răniți și bolnavi de pe frontul din Kuban făcând, în acelși timp, și zboruri de recunoaștere. Campania escadrilei s-a încheiat la 22 septembrie 1943, piloții și avioanele lor fiind repatriați, secția desființându-se. În cursul anului 1944, escadrila s-a mutat prin diverse localități, pentru ca la 25 august 1944 să-și înceteze activitatea în mod oficial.

                                            

Nu cunoaștem activitatea concretă a Victoriei Pokol pe frontul de Est. S-a alăturat Escadrilei Albe, în vara anului 1942, în secția a II-a a Escadrilei 108 Transport Ușor și, potrivit propriilor mărturii, și-a servit patria până la sfârșitul anului 1943. În general, sursele bibliografice folosesc cam aceleași informații, iar accentul cade asupra acelorași aviatoare, Pokol fiind amintită mai degrabă la note de subsol decât ca personaj de sine stătător, iar în cadrul operațiunilor escadrilei rolul său este mai mult decât minimalizat dacă nu chiar șters cu buretele. Pe scurt, parcă nici nu ar fi existat cu adevărat. Despre participarea sa pe front am identificat doar două mărturii. Traian Demetrescu își amintea următoarele „eu, când m-am dus la Cotul Donului, am plecat cu băieții. Întâi m-am dus la Stalino și acolo era un aerodrom mare, acolo am aterizat prima dată, acolo am plecat cu Victoria Pokol cu avionul ei personal, avea un Bucker. Am stat acolo, apoi ne-au mutat pe Rostov, apoi pe Morozovskaia. Acolo ne-a prins când s-a rupt frontul”. Pe de altă parte, Mariana Drăgescu, cea mai longevivă dintre aviatoare, vorbește pe un ton ironic și disprețuitor la adresa Victoriei Pokol, lăsând să se înțeleagă că în cadrul escadrilei existau anumite invidii, animozități, care au rămas neexplicate posterității. Astfel, în vara anului 1942, după ce Pokol a fost cooptată în escadrilă, Mariana Drăgescu, mai tânără decât Pokol cu 11 ani, scria într-o scrisoare către rudele sale, din localitatea Plodovitoe, situată la 30 km de Stalingrad: „Cealaltă jumătate a escadrile noastre în care e și madame Pokol cu avionul ei (a venit dublă comandă că nu știe să navigheze), stă boerește la Stalino cu operă și varieteu. Mme Pokol joacă poker toată ziua și au să povestească peste tot că au fost pe front. Îmi vine să râd! Stalino la 400 de km de front, care încă de anul trecut era în mâinile germanilor. Nici un foc de armă din depărtare nu-i ajunge la urechi….” Cristian Ionescu arată că, la începutul toamnei anului 1942, prin septembrie-octombrie, tocmai când era mai mare nevoie de aceste aviatoare, Victoria Pokol și Maria Nicolae au fost rechemate în țară. Alte surse vehiculate în mediul online spun că, totuși, Pokol ar fi participat la bătălia de la Stalingrad, că ar fi fost o „vedetă a aviației”, promovată ca atare de presa progermană, în ciuda faptului că pilota un avion cu dublă comandă.

De asemenea, în toate textele despre Escadrila Albă, disponibile online sau sub formă tipărită, se spune faptul că Victoria Pokol a fost rechemată în țară, în august 1943, din cauza unei abateri disciplinare. Mariana Drăgescu spune următoarele: „Escadrila Sanitară, acum comandată de căpitanul aviator Afinduli, a primit ordin să se deplaseze la 8 iulie 1943 la baza din Simferopol, în centrul Crimeei. În afară de Mariana Drăgescu și Virginia Thomas, de-acum veterane, anitatea a fost completată cu trei aviatoare voluntare și un sergent cu termen redus, Petrescu Ștefan. Cele trei sunt Stela Huțan, Maria Nicolae și Victoria Pokol; aceasta din urmă a fost trimisă în țară după două săptămâni.”  Ori, din nou, potrivit propriilor mărturii ale Victoriei, consemnate în dosarul ei personal de la Ministerul de Externe, nu a revenit la serviciu decât la sfârșitul anului 1943, când a fost transferată la o legație din străinătate. Totuși, Cristian Ionescu, în lucrarea sa dedicată femeilor din Escadrila Albă, spune că după ce ordinul de plecare pe front a fost dat la 8 iulie 1943, la sfârșitul lunii august Victoria Pokol a fost trimisă acasă „motivul era cu totul nepotrivit pentru o femeie: mai în vârstă și sensibilă la stres, aprecia prea mult vinul…Într-o astfel de dispoziție, voise neaparat să zboare de pe aerodromul din Simferopol undeva în apropierea frontului din Kuban, acolo unde nu aveau acces decât avioanele germane Junkers-52, care și ele aveau nevoie de aprobări pentru fiecare zbor. Virginia Thomas a fost cea care a oprit-o, raportând-o la comandament. Era picătura care umpluse paharul. În urma raportului lui Tommy, Victoria a trebuit să se îmbarce într-un avion, care a dus-o în țară.” Potrivit aceluiași autor, după întoarcere, Victoria Pokol ar fi căutat să se răzbune pe colega ei și pe întreaga Escadrilă: „va găsi, totuși destulă audiență pentru a începe tot felul de intrigi, răzbunându-se pe Virginia Thomas și, implicit, pe întreaga escadrilă.” Mai mult decât atât, autorul, Cristian Ionescu, lasă se înțeleagă că Victoria Pokol ar fi jucat un rol important în demisia Virginiei Thomas din anul 1944: „după revenirea în țară, totul culminase cu demisia Virginiei Thomas, șicanată fără încetare de intrigile Victoriei Pokol, cea care nu uitase că fusese raportată pentru beție și insubordonare...”

Ulterior, în anii 1945-1946, Pokol menționa doi ani petrecuți pe front, deci, cu siguranță, undeva, există neconcordanțe care nu prea mai pot fi explicate sau verificate din lipsa fizică a supraviețuitorilor și a mărturiilor lor, sau a unor documente care să clarifice cariera aviatică a Victoriei Pokol. Totuși, același Cristian Ionescu, reduce perioada petrecută de Victoria Pokol pe front la următoarele intervale: 30 august 1942-27 octombrie 1942 (pilot voluntar în Escadrila 108 Transport Ușor, pentru campania Stalingrad, cu baza la Stalino); până în 8 iulie 1943-pilot voluntar cu baza la București și 8 iulie 1943-31 august 1943-pilot voluntar în Escadrila 108 Transport Ușor, pentru campania Crimeea, cu baza la Simferopol.

•  

Profesional, nu mai avem vești despre Victoria Pokol până la sfârșitul anului 1943 când a fost trimisă la Legația Română de la Zagreb prin decizia 104035/1943. Nu și-a luat postul în primire decât târziu, încă de la începutul anului 1944 fiind operată din nou la picior din cauza unei unghii încarnate. Apoi a căzut, fracturându-și piciorul, ceea ce a necesitat peste două luni de concediu de recuperare. În urma acestor pauze în activitate, superiorii i-au făcut raport arătând că numita nu s-a prezentat la muncă la Zagreb și propuneau rechemarea ei în administrația centrală. În fapt, până și Pokol a cerut să fie numită la o legație mai bună „deoarece mi-am făcut datoria pe front timp de 1 an și jumătate și mi-o voi face iar, când mă vor chema.” Rechemată în administrația centrală de la București cu 1 iunie 1944, Pokol a continuat să lipsească de la muncă, pe motive medicale.

Situația Victoriei Pokol a devenit din ce în ce mai grea și fragilă în cursul anului 1945. La 4 ianuarie 1945 a înaintat un memoriu adresat Ministrului de Externe prin care îi cerea sprijinul, solicitând să fie numită la o legație din Turcia sau Italia, pentru a-și completa veniturile:          

 „Domnule Ministru, sunt dactilografă la Cancelaria Ordinelor. Soțul meu a murit, a fost atașat de legație; eu sunt aviatoare, posed brevetele de pilot acrobat din Franța și Germania. Am activat până în noiembrie trecut pe front, pilotând avioane de transport răniți pentru cari fapte am fost decorată de patru ori. Avionul meu personal, singura mea avere, a fost distrus de bombardament. La 24 august 1944 locuința mea din strada Dr. Marcovici nr. 9 a fost distrusă de o bombă incendiară aruncată de germani și nu am putut salva decât ceva îmbrăcăminte. Continui să stau în aceeași locuință reparată foarte sumar, fără căldură, instalația de calorifer nefiind pusă în funcțiune.

Deorece nu mai fac față cheltuielilor de aici și nu pot să-mi refac gospodăria distrusă, vă rog să binevoiți a mă trimite la Ankara, Istanbul sau Italia. Dacă vreodată e nevoie de o persoană de sacrificiu pentru interesele țării mele stau oricând la dispoziție pentru orice fel de serviciu, sunt curajoasă și nu-mi pierd sângele rece în fața primejdiei. Sunt bacalaureată, vorbesc perfect franceza, germana, ungara, italiana, mai știu engleză și puțin limba rusă.”

După câteva zile, la 31 ianuarie 1945, Pokol a întocmit un nou memoriu, adresat, de această dată, șefului direct, prin care solicita să fie promovată în muncă: „Domnule Director, lucrez de 12 ani în acest minister și sunt numai dactilografă cu 2 gradații, primesc 36 000 lei lunar. Vă rog să binevoiți a mă avansa și pe mine stenodactilografă ca alte 2 colege din Minister, cari primesc o leafă de 58 000 lei, deși niciu una din ele nu cunoaște stenografia și nu vorbesc nicio limbă străină. Eu sunt bacalaureată, vorbesc 5 limbi străine. Avionul meu personal, singura mea avere, a fost distrus de bombardament, casa mi-a fost distrusă de o bombă incendiară germană iar leafa ce primesc acum nu-mi ajunge ca să trăiesc. Am activat 2 ani pe front pilotând avioane de transport răniți. După lege, un an de activitate pe front se socotește 3 ani vechime în Minister, deci, se poate considera că am 16 ani de activitate în Minister.” În urma demersurilor sale, Pokol a fost promovată ca dactilografă șefă, la sfârșitul anului,  începând cu 28 decembrie 1945.

De la 1 mai 1946, Victoria Pokol a fost promovată dactilografă-șefă cu 3 grade și a fost transferată la Legația României din Budapesta. Putea să fie un post călduț pentru fosta aviatoare, în schimb a stârnit un scandal imens, care, în cele din urmă i-a atras destituirea din cadrul Ministerului de Externe. Caracterizarea sa de la sfârșitul anului reflectă perfect starea de lucruri: Pokol avea o conduită satisfăcătoare în raport cu superiorii și foarte bună cu colegii și în lume. Moralitatea ei era ireproșabilă. Destul de punctuală și de sârguincioasă, cu o putere satisfăcătoare de muncă, inițiativă destul de bună și conștiincioasă în rezolvarea lucrărilor. Stăpânea cunoștințe temeinice administrative și consulare. Totuși, calificativul final era doar satisfăcător, la rubrica observații fiind completate următoarele: „a fost descoperită că în timpul serviciului se preta a cere persoanelor ce se prezentau la serviciu sume de bani pe nedrept. Pentru acest caz s-a cerut rechemarea.”

                  Probabil pentru a distrage atenția de la această problemă, Pokol s-a adresat primului ministru, la 26 ianuarie 1947 cerând să fie transferată în America, în special la Buenos Aires, unde exista un post vacant: „ Domnule Prim-ministru, sunt pilot aviatoare și dactilografă la Misiunea diplomatică din Budapesta, afară de brevetele române, posed brevetul de pilot acrobat din Franța și din Germania. În timpul războiului am făcut parte din Escadrila 108 Grupul Aero-Transport Militar pilotând avioane de Cruce Roșie și toate misiunile ce mi s-au încredințat le-am dus la bun sfârșit. Soțul meu a fost atașat de legație și proprietar de mine de aur la Baia Mare și după moartea lui, rămânând fără avere, după sacrificii îndelungate, din munca mea am reușit să-mi cumpăr un avion. Când Capitala a fost bombardată de englezi, avionul meu a fost distrus, deoarece din ordinul Subsercretariatului de Stat al Aerului de atunci, a fost trimis în hangar la Giulești, lângă gara Chitila, un punct atât de important de cale ferată. Deși Consiliul Superior Juridic  din Ministerul de Justiție a hotărât că am dreptul la despăgubiri, deși aviația civilă mi-a comunicat în scris că voi căpăta alt avion, a trecut mult timp de atunci și nu mi s-a dat nimic. În acest timp aflu că un aviator cu trecere a cumpărat un avion de la Stat cu 1 milion!

         Vă rog să binevoiți adispune să mi se dea avionul la care am dreptul cât mai curând posibil.

          Sunt bacalaureată, vorbesc perfect limba franceză, germană, engleză, italiană și ungară; tododată vă rog să binevoiți a dispune să fiu transferată în America. Sunt informată că postul de dactilografă la Legațiunea noastră din Buenos Aires nu e încă ocupat. Acolo sau în altă parte doresc să merg, unde în orele mele libere să pot zbura, mă voi strădui să reprezint cât mai demn femeia română peste hotare.”

Aflată încă la Budapesta, pe ultima sută de metri înainte să revină în țară, căci fusese rechemată cu 1 martie 1947, Victoria Pokol a avut o hemoragie puternică și a fost internată de urgență la spitalul budapestan Sf. Rokus. S-a intervenit chirurgical, dar situația era foarte gravă, Pokol având probleme ginecologice grave ce necesitau o nouă intervenție chirurgicală. Pentru că doctorii maghiari i-au recomandat un concediu prelungit, Pokol a solicitat un concediu medical de două luni începând cu 1 aprilie 1947. Răspunsul de aprobare din partea Ministerului de Externe a găsit-o deja la Paris, în 8 aprilie, de unde Victoria Pokol scria unor apropiați, în luna aprilie 1947, povestindu-le cu dezinvoltură viața din capitala franceză. Scrisoarea este importantă și pentru că indică o stare de sănătate tot mai șubredă, o stare financiară destul de joasă, dar și deziluzia unei femei care nu-și putea îndeplini visul de a zbura: „ Dragă Graziela și Bobiță, scrisoarea voastră mi-a făcut enormă bucurie, am primit și banii și vă mulțumesc. Au rămas la cizmar o pereche de pantofi noi despre care am scris Anii să mi-o vândă, dragă Edi oprește din acei bani francii elvețieni ce i-ai complectat ca să-mi trimeți hârtia de 500. Controlează, eu știu că am leafă 488 fr. nu 485. Dacă nu i-a putut vinde îți trimet prin primul curier restul de bani. Eu sunt iar bolnavă rău, mă duc astăzi la spital să văd ce spun și doctorii de aici, nu pot să iau nici o hotărâre. Sper că ați primit o scrisoare de la mine? Graziela, ai fost de Paște în București? Aici femeile elegante poartă coc și dacă ai prieteni în New York sau Australia care serbează ceva, dai o cablogramă și peste 5 minute ei pot primi flori din partea ta. Dela 10-26 mai o să fie „Foire Paris” poate veniți și voi? Am fost la aeroportul Orly și am văzut sosind avionul de pasageri din Argentina, era superb, face drum în 2 zile, vă puteți închipui ce era în inima mea. Aici e o scumpătate enormă, aurul a scăzut, pe Bendloaia să o pupați în toate părțile că vă dă mâncare așa eftină și bună. Spuneți-i numai salutări din partea mea, asemenea și drei Pavel, iar pe voi vă sărut. Tanti Pokolița ”

            Probabil tot din Paris, Victoria Pokol a trimis, în luna iunie 1947, Comisiei Interaliate de Control din Budapesta o scrisoare anonimă în care denunța doi foști colegi din legația Budapesta, acuzându-i de corupție. Comisia respectivă a cerut un punct de vedere din partea ministerului de externe reprezentat de șeful diplomației din Budapesta, Gheorghe Tite, consul general, care a răspuns la 11 iunie 1947: „Domnule General, … am onoarea a vă aduce la cunoștință următoarele: denunțul a fost scris de către dna Victoria Pokol, fostă dactilografă a acestei misiuni. Dovada o facem cu scrisori ale ei cu care dovedim autorul. Numita a fost rechemată pe ziua de 1 martie 1947 în baza raportului meu nr. 304/14 februarie 1947 motivat cu următoarele:

1. După ce s-a prezentat la serviciu în cursul anului trecut, văzând că translatorul Codreanu face funcțiunea de om de legătură cu Comisia Aliată de Control din Budapesta, i-a făcut propunerea să nu facă serviciile pentru persoanele care se prezintă, fără bani. Ea o să aranjeze cu ei, iar banii îi vor împărți în două. Codreanu numai decât mi-a raportat mie propunerea făcută, iar eu am trecut-o în raportul meu prin care i-am cerut rechemarea.
2. Tot această funcționară a cerut unui repatriat Pillich Dezsö care se întorcea la Cluj, suma de 2500 florini pentru certificatul de repatriere. Posed în original declarațiunea dată de dl. Pillich care este de altfel cumnatul Ministrului Maghiar de Interne, Rajk Laszlo.

       Văzând că această funcționară face de râs oficiul, am raportat-o verbal ministerului iar apoi, în scris prin adresa cu nr. de mai sus, pe care o am în arhiva mea. Gestul ei cu scrisoarea anonimă adresată Dv. Este un act de răzbunare în contra lui Codreanu pentru că mi-a adus la cunoștință propunerea ce i-a făcut-o, iar în contra lui Bologa pentru că acesta după ce a cunoscut atitudinea avută față de dl. Pillich nu a mai vrut să lucreze cu ea. Văzând că a fost rechemată, are credința că atitudinea celor 2 funcționari ai oficiului m-au determinat să o raportez Ministerului și de aceea se pretează la acte atât de rușinoase și condamnabile. Vă rog, Domnule General, să binevoiți a lua cunoștință de cele de mai sus, ținând să adaug că vă stau la dispozițiune atât cu scrisori ale numitei pentru a putea constat scrisul, cât și raportul meu nr. 304/1947 și declarațiunea dată de Pillich Dezso în contra acestei inconștiente. Totodată, cu onoare, vă rog să binevoiți a crede că atât Dl. Codreanu, cât și dl. Bologa sunt funcționari corecți, de încredere, pentru cari îmi asum orice răspundere. Această părere mi-am formulat-o în cursul îndelungatei colaborări în cadrul serviciului ce-l prestăm și de aceea vă rog și pe Dvs. ca și de acum înainte să binevoiți a-i trata cu aceeași bunăvoință ca și înainte de primirea scrisorii calomniatoare.”

                 Câteva zile mai târziu,la 16 iunie 1947, consulul Tite s-a adresat și vicepremierului României, Gheorghe Tătărescu, ministru de externe: „Urmare a raportului meu nr. 304/15 febr. 1947, prin care am adus la cunoștința ministerului atitudinea incorectă și compromițătoare în serviciu a doamnei Victoria Pokol, indicând pentru documentare două cazuri grave și în același timp elocvente despre manevrele făcute de susnumita funcționară pentru a stoarce bani, în mod ilicit, dela persoanele care se prezentau la oficiul nostru pentru a solicita repatriere în țară sau alte servicii datorate, am onoarea a vă raporta următoarele în legătură cu noui fapte nedemne și condamnabile făcute de doamna Victoria Pokol în calitate de funcționară a Ministerului, de prezent în concediu. Din Paris, unde își petrece concediul a trimis Comisiei Aliate de Control un denunț calomnios contra funcționarilor acestui oficiu: Teodosie Codreanu și Mihail Bologa, atribuindu-le atitudini și fapte pe care ea însăși a încercat să le facă, pentru care a fost demascată și raportată. Anexez denunțul original și adresa Comisiei Aliate de Control din Budapesta. Acest denunț a prejudiciat nu numai onoarea de funcționar ai celor doi colaboratori ai mei, ci a adus un grav prejudiciu însuși oficiului ce-l conduc, prin atacul laș și calomnios ce-l conține. De aceea imediat m-am prezentat domnului general Liowuskin, șeful statului major al Comisiei Aliate de Control din Budapesta căruia i-am predat în scris răspunsul meu privitor la această chestiune. Anexez adresa trimisă domnului general.

                  În urma acestui demers am putut lămuri și situațiunea în fața Comisiunei, însă pentru a sancționa un astfel de procedeu mârșav vă rog să binevoiți a ordona o anchetă pentru a stabili și faptele imputate prin raportul meu nr. 304/15 februarie 1947 cât și această faptă, după care vă rog să binevoiți a lua măsurile legale ce se impun față de astfel de acte. Menționez că prin raportul meu menționat mai sus nu am făcut alte aprecieri și nu am cerut decât să fie schimbată, iar ulterior am avizat favorabil asupra cererii de concediu medical, văd însă că în loc de îndreptare și regret pentru cele făcute se dă la fapte și mai ticăloase acuzând colegii săi cu acte infamante, fără să aibă curajul să-și ia rspunderea acuzațiilor formulate față de cei doi colaboratori ai ei. Anexez în original, declarația dlui Pillich Desideriu, cetățean român din Clujde la care dna Pokol a cerut 2500 florini pentru a-i întocmi un act fals. ”

                  Printre ultimele informații certe despre viața și activitatea Victoriei Pokol sunt de la sfârșitul anului 1947. La 6 septembrie 1947, Victoria Pokol, disperată de situația sa materială a întocmit un nou memoriu ministrului de Externe cerându-i ajutor: „sunt sinistrată de 2 ori și în imposibilitate să mă refac. Locuința mea din str. Marcovici nr. 9 a fost distrusă de o bombă incendiară germană și avionul meu personal, singura mea avere, a fost distrus de bombardament. Aflu acum că o nouă năpastă se abate asupra mea. Direcția Personalului vrea să mă transfere la Ministerul de Finanțe. Vă rog nu mă lăsați. La alt minister nu lucrez și afară de leafa de 36 000 lei lunar nu am nici un mijloc de a-mi câștiga existența. Vă mai rog să găsiți o posibilitate de a-mi ameliora situația materială, dacă mai e nevoe de o funcționară la cabinetul Domniei Voastre aș vrea eu, vorbesc 5 limbi străine, sau să mă trimiteți la Istanbul unde nu e dactilografă, sau la Ankara.” Din motive de neînțeles azi, acest memoriu a fost înregistrat la Ministerul de Externe cu data de 21.03.1948, deci după aproape o jumătate de an.

             În luna octombrie a acelui an, ea nu revenise încă în țară, fapt pentru care proprietarul garsonierei în care locuia pe strada Dr. Marcovici nr. 9, faimosul doctor Ion Mamulea din București, s-a adresat Ministerului de Externe cerând informații despre aceasta: dacă mai era angajata ministerului și dacă era plecată în străinătate în vreo misiune. La întrebările proprietarului, Ministerul de Externe a răspuns, imediat, informându-l că Victoria Pokol a fost concediată cu data de 1 septembrie 1947 și că „d-sa urmează să se întoarcă în țară.”

             Fără să avem informații precise despre reîntoarcerea Victoriei Pokol în țară, tot în luna octombrie 1947, a scris ministrului de externe o nouă scrisoare informându-l că „doresc a vă aduce la cunoștință ceva confidențial” solicitând probabil, o audiență, sens în care îi comunica ministrului că putea fi contactată prin intermediul Serviciului Tehnic din cadrul ministerului. Înregistrată tot la 21 martie 1948, documentul nu poartă alte notații. Dacă a fost primită în audiența cerută și informațiile confidențiale comunicate de Pokol ministrului rămân încă o enigmă. În același timp, sunt ultimele informații despre Pokol, în viață.

•  

             Portretul pe care ni-l înfățășează dosarul personal al Victoriei Pokol, precum și informațiile culese din presa timpului, este acela al unei femei care, într-o lume predominant masculină, își revendica, independența, atât ca om, cât mai ales ca femeie. Iubind lumea, își dorea să fie în mijlocul ei cu orice preț, să fie în centrul atenției, iar această dorință i s-a împlinit odată cu obținerea brevetelor de zbor și participarea la diferite concursuri sau demonstrații aeronautice. Neîmplinită în viața personală, pe care a încercat să și-o clădească pornind de la premise greșite și dependentă de un loc de muncă anost, fără perspective reale de dezvoltare profesională, Victoria Pokol și-a căutat fericirea prin intermediul pasiunii sale pentru zbor. Acolo sus, în înaltul cerului, avea, cu adevărat, libertatea păsărilor, în timp ce jos, era ținută captivă într-o lume aflată în totală contradicție cu aspirațiile sale. Din acest motiv, a încercat să îmbine, în permanență, plăcutul cu necesarul, cerând să fie transferată la diferite reprezentanțe diplomatice ale țării din Europa, putându-se astfel bucura de admirația celor care îndrăgeau sportul pe care îl practica și având oportunitatea de a cunoaște oameni cu preocupări asemănătoare.

            Femeie frumoasă și inteligentă, dar veșnic subestimată, Victoria Pokol și-a folosit toate atuurile pentru a răzbi, pentru a se evidenția, motiv pentru care a căutat compania unor oameni, bărbați, probabil și femei, puternici, gata să-i acorde protecția socială și financiară de care avea nevoie, fapt confirmat și de superiorii săi, care au subliniat că „d-sa se laudă și se bazează pe protecția unor persoane influente”. Fire impulsivă, nu-și pregătea însă foarte elaborat toți pașii pe care dorea să-i urmeze, motiv pentru care, de multe ori avea necazuri, în viața personală, la locul de muncă, probleme care, mai apoi, îi afectau pasiunile și interesele.

           Personaj controversat, ea a fost suspectată de spionaj. Cu siguranță, Victoria Pokol ascundea ceva. Putem intui despre ce e vorba, dar este foarte greu de dovedit întrucât nu avem la dispoziție multe surse documentare de care să ne folosim. Dosarul său personal nu lasă mult spațiu de manevră în legătură cu acest subiect. Totuși, în economia documentară a acestuia, se regăsește un document care nu se pliază deloc pe caracteristica generală a celorlalte documente, care face notă discordantă, atât prin faptul că a fost redactat într-o limbă străină, franceza, cât și prin conținutul său care, cel puțin la prima vedere, pare ciudat, raportat la conținutul general al dosarului. Astfel, la începutul carierei sale în Ministerul de Externe, în 1920, când Victoria Pokol locuia în București, pe strada Sevastopol, nr. 29, aceasta a semnat un document al cărui conținut ar putea fi tradus în felul următor: „Recapitulare. După ce am expus în mod general avantajele și condițiile de utilizare a foarfecelor mecanice, am făcut istoria încercărilor și a funcționării acestor motoare, în diferitele mine de cărbune ale țării în care au fost utilizate. Am indicat organizarea muncii care a fost adoptată acolo, precum și rezultatele practice care au fost obținute, în special din punct de vedere al prețului de cost și al eficienței. Tabelul de mai jos rezumă principalele caracteristici și se referă la anul 1916.” Ce interes putea să aibă o fată de 19 ani față de niște tipuri de motoare utilizate în minele de cărbuni? Ar fi putut acest document să fie o simplă traducere pentru cineva din minister care trebuia să utilizeze aceste informații în vreun memoriu sau raport de specialitate? Documentul poartă un antet redactat în franceză indicând Ministerul Afacerilor Externe. Să fi primit Victoria Pokol vreo sarcină la locul de muncă în legătură cu problema mai sus amintită? Atunci de ce o semnează personal și își indică adresa de domiciliu? Dacă era un document interior de ce nu a fost redactat în limba română? A fost racolată atât de tânără și a fost folosită pentru transmiterea unor informații „clasificate”? Ca dactilografă, sigur că avea acces la tot felul de documente, unele mai importante decât altele, cu o tematică foarte diversă, întocmite în țară sau străinătate. În orice caz, informațiile din documentul din anul 1920 ar putea merge mână în mână cu ce scria ziarul Curentul, în 1935, despre preocuparea Victoriei Pokol pentru motoarele avioanelor construite la Brașov, diverse piese, interesul acesteia de fi în preajma inginerilor, a militarilor de la fabrică. Deci, se naște întrebarea, de ce Victoria Pokol era atât de interesată de tehnologie? Cărui scop serveau informațiile tehnice?  

             Disparițiile misterioase din timpul numeroaselor sale concedii de odihnă sau medicale, întreținerea unei pasiuni costisitoare dintr-un salariu foarte mic, se află, de asemenea, sub semnul întrebării. Participa la manifestații aeriene sau acestea serveau ca pretext unor acțiuni secrete desfășurate cu foarte mare lejeritate sub umbrela unui pașaport diplomatic? Chiar și pe front, ea se găsea în partea mai sigură a acestuia, în partea germană, întreținând relații amicale cu autoritățile de acolo. Avionul său personal nu era destinat transportării răniților. Cu siguranță, Victoria și-a făcut datoria participând la salvarea răniților cu avioane potrivite (RWD N1) dar, în unele momente, avionul său putea fi folosit în cadrul unor misiuni mai sofisticate, de recunoaștere, fotografiere etc. Să fie acesta motivul pentru care colegele ei, prin vocea Marianei Drăgescu, vorbeau ironic la adresa ei? Din această cauză să fi fost scoasă aproape în totalitate din istoria Escadrilei Albe, sau menționată, cel mult, la note de subsol? Antipatiile personale din cadrul escadrilei porneau, probabil, și de la faptul că celelalte aviatoare percepeau lucrurile dintr-o perspectivă trunchiată. Ele vedeau numai o realitate aparentă, fără să știe adevăratul motiv pentru care Victoria Pokol se comporta într-un anumit fel. Dacă, într-adevăr, Pokol a fost racolată în vederea culegerii și transmiterii de informații, este clar că natura misiunilor ei nu a fost comunicată colegelor ei. Iar ea, o persoană foarte discretă, justifica păstrarea unui astfel de secret. Nu este singura femeie suspectată sau acuzată de spionaj, din cadrul Escadrilei Albe. Nadia Russo, colega ei, a fost acuzată, după război, de spionaj în favoarea englezilor, a fost judecată și condamnată la închisoare, executând la Penitenciarul Mislea, mai mulți ani.

              S-a mai spus despre Pokol și că ar fi fost angajata Legației Germane din București[4], informație nesusținută documentar dar care, probabil, a circulat, ca legendă urbană, în defavoarea Victoriei. Informația corectă, potrivit căreia a fost angajata Ministerului de Externe al României în mai multe din reprezentanțele sale din Germania, nu i-a făcut nici ea prea multe favoruri în anii postbelici. Dorința ei arzătoare de a pleca din țară după finalizarea războiului poate să aibă legătură cu o posibilă activitate pro-nazistă? De ce își dorea să plece tocmai în America Latină, cunoscută ca un loc de refugiu pentru foștii naziști? Ce informații confidențiale voia să-i comunice ministrului de externe în anul 1947? Cert este că la sfârșitul anului 1947 încă nu revenise în țară. Poate nici nu s-a mai întors din Franța.  

            Oricum ar fi stat lucrurile în realitate, a trecut prea mult timp de atunci, principalii martori au murit, familia sa, dacă mai există cineva în viață, nu a încercat să-i păstreze vie memoria, iar lipsa unor documente, care să arate clar implicarea Victoriei Pokol în activități de spionaj, lasă loc interpretărilor dar și unor noi ipoteze ce vor putea fi investigate în viitor.

             Cred sincer că cea mai mare dramă a vieții sale a fost distrugerea avionului personal în timpul bombardamentelor aliate asupra Bucureștiului, din anul 1944, și sunt convins că nu și-a mai revenit niciodată după acest eveniment care i-a zădărnicit toate planurile în privința zborurilor. Nu a suferit atât de mult, nici după fostul ei soț, nici după alte bunuri materiale, cum a suferit după pierderea avionului, care însemna totul pentru ea, fapt confirmat de timpul petrecut pe aeroporturile franceze, privind avioanele decolând sau aterizând, tristă și deznădăjduită.

            Din păcate, povestea funcționarei de la Ministerul de Externe, aviatoare premiată și medaliată a României, nu are, nici azi, o încheiere demnă pentru Victoria Pokol. Sunt atât de multe lucruri care nu se cunosc, iar instituțiile publice au numeroase limitări: Muzeul Național al Aviației Române nu păstrează documente sau fotografii privind activitatea ei de aviatoare.[5] În afara dosarului personal, Ministerul de Externe nu s-a pronunțat în legătură cu deținerea altor categorii de documente relevante. CNSAS răspunde greu la solicitări făcute.[6]

              Informațiiile publice despre sfârșitul vieții Victoriei Pokol indică faptul că ar fi încetat din viață în anul 1950, grav bolnavă, la vârsta de 47 de ani. Din păcate, nu știm unde a intervenit decesul, unde a fost înmormântată, dacă anul vehiculat este corect. Având în vedere faptul că în toate medalioanele biografice, Pokol figurează ca fiind născută în anul 1903 la Brașov, îmi exprim suspiciunea și în legătură cu anul morții. Singurul fapt concret pentru această perioadă, confirmat de documentele din dosarul său, rămâne acela că era grav bolnavă.

            În anul 2012 am publicat prima și singura carte dedicată familiei soțului său din Baia Mare. Atunci, Victoria Ioaniu, alintată Dory, era un personaj misterios despre care nu avusesem alte informații cu excepția numelui și a datei căsătoriei de la Baia Mare. Unsprezece ani mai târziu, cea mai mare parte a biografiei Victoriei Pokol a fost recuperată. În ciuda faptului că încă rămân multe întrebări ale căror răspunsuri întârzie să apară în legătură cu numeroase aspecte ale vieții și activității sale, precum și despre ultimii ani din viața acestei femei, începând cu anul 2023 Victoria Ioaniu Pokol este, din nou, un personaj istoric al cărui loc în cadrul istoriei Escadrilei Albe a fost clarificat, în bună parte..

                                                               Bibliografie

1. Surse primare, documente:
2. Ministerul Afacerilor Externe – Direcția Arhiva Diplomatică (M.A.E.D.A.D.) dos. personal al lui Inocențiu Pokol
3. Ministerul Afacerilor Externe – Direcția Arhiva Diplomatică (M.A.E.D.A.D.) dos. personal al Victoriei Ioaniu-Pokol
4. SJAN MM, Fondul Primăria Orașului Baia Mare, seria Acte Administrative
5. SJAN Brăila, Colecția Registre de Stare Civilă.

1. Surse secundare:
2. Presă:
3. Ziarul Înfrățirea din 12 ianuarie 1934
4. Ziarul Universul din 4 septembrie 1934
5. Ziarul Universul din 3 noiembrie 1934
6. Ziarul Tempo din 14 august 1935
7. Ziarul Adevărul din 16 august 1935
8. Ziarul Curentul din 22 august 1935
9. Ziarul Aradi Ujsag din 16 august 1935
10. Ziarul Brassoi Lapok din 14 august 1935
11. Ziarul Dimineața din 29 ianuarie 1937
12. Ziarul Magyar Lapok din 22 ianuarie 1937

1. Cărți, studii și articole de specialitate:
2. Robert C. Tökölyi, Alexiu Pokol. Viața și activitatea (1872-1935), Baia Mare, 2012, p. 11-29.
3. Robert C. Tökölyi, „Tartuffe-ul milionar” sau povestea lui Alexiu Pokol de Lozna Mare între legendă și adevăr, măreție și decădere, în Proezia din 1 iunie 2021, în format electronic disponibil la adresa https://proezia.ro/2021/06/01/tartuffe-ul-milionar-sau-povestea-lui-alexiu-pocol-de-lozna-mare-intre-legenda-si-adevar-marire-si-decadere/
4. Daniel Focșa, Escadrila Albă. O istorie subiectivă, București, Editura Vremea, 2008.
5. Cristian Ionescu, Zece femei împotriva morții, Editura Militară, București, 2003.
6. Sorin Turturică, Aviatoarele României. Din înaltul cerului în beciurile Securității, București, Editura Militară, 2013
7. Constantin C. Gheorghiu, Îndrăgostitele aerului, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1984;
8. V. Firoiu, Amazoanele Cerului, București, Editura Albatros, 1980;
9. Cristina Păiușan Nuică, Mariana Drăgescu, eroina aviației românești, în revista Orizonturi culturale nr. 5/mai 2021 disponibilă în format electronic la adresa http://www.orizonturiculturale.ro/ro_studii_Cristina-Paiusan-Nuica.html
10. Interviu acordat de Traian Demetrescu în anul 2000, disponibil în format electronic la adresa http://arhiva.rador.ro/events/20_iulie_2014/index.html

---

[1] Daniel Focșa, Escadrila Albă. O istorie subiectivă, București, Editura Vremea, 2008, p. 83. Cristian Ionescu în lucrarea Zece femei împotriva morții apărută la Editura Militară, București, 2003, încurcă evenimentele și cronologia lor. Astfel la pagina 41, scrie următoarele: „în 1935, obține brevetul de zbor și Victoria Pokol, o aviatoare ceva mai vârstnică decât Marina și Mariana, dar nu lipsită de talent și curaj. Cu ceva timp în urmă, încercase să obțină brevetul de pilot-aviator la școala de pilotaj a aeroclubului Mircea Zorileanu din Brașov. O greșeală de aterizare a făcut ca visul său să nu se împlinească. Doi ani mai târziu, revine, totuși, pe pista de zbor, dar la București. Aici va obține mult doritul brevet. După aceasta, își va cumpăra și ea un avion Bucker Jungmann, din salariul obținut ca funcționară la Legația Germaniei din București.”

[2] Revista „Cerul Nostru” din 8 iulie 1938, a prezentat evenimentul scriind că Victoria Pokol, dactilografă la Legația română din Frankfurt „a obținut brevetul de pilot acrobat german în urma examenelor trecute cu succes la școala de perfecționare de zbor din Berlin-Rangsdorf” (informație preluată din Sorin Turturică, Aviatoarele României. Din înaltul cerului în beciurile Securității, București, Editura Militară, 2013, p. 71-72).

[3] Ibidem, f . 107.

[4] În 21 ianuarie 2023 m-am adresat Ministerului de Externe al Germaniei, solicitând informații despre Victoria Pokol. La 25 ianuarie Ministerul de Externe a emis un răspuns negativ prin care susține că nu deține informații despre această persoană.

[5] În urma unei solicitări oficiale întocmite de către subsemnatul în data de 04.01.2023, Muzeul a răspuns oficial în data de 11.01.2023.

[6]  La solicitarea subsemnatului din 28 decembrie 2022, CNSAS nu a răspuns încă, în anul 2024. La 23 decembrie 2024 am încercat din nou. Mi s-a răspuns în 15 ianuarie 2025: „vă facem cunoscut că, până în prezent, în arhiva CNSAS, nu au fost identificate dosare deschise de fostele organe de Securitate pe numele Victoriei (n. Ioaniu) Pokol/Pocol, născută la 15 iulie 1901, la Brăila. Cererea rămâne în atenția noastră, urmând să vă informăm în cazul în care vom identifica astfel de dosare.” Solicitând ca cercetarea să fie extinsă și asupra arhivei fostei Siguranțe a Statului, în 16 ianuraie 2025 mi s-a răspuns: „Vă anunțăm că vom cere verificări suplimentare la instituțiile foste deținătoare de arhivă, urmând să vă informăm în cazul în care se vor identifica dosare/documente referitoare la Victoria Ioaniu Pokol/Pocol.” În consecință, cercetarea rămâne deschisă, chestiunea supravegherii Victoriei Pokol de către organelle de siguranță urmând a fi lămurită într-un viitor, deocamdată, incert.

Despre autor:

Robert Cristian Tökölyi (n. 1981) a studiat Istoria la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Babes-Bolyai Cluj Napoca în perioada 2000-2004. A obținut titlul de doctor în Istorie, în anul 2013, în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” Cluj, fiind profesor de Istorie la Baia Mare până în anul 2007. Din anul 2007 este funcționar public. Este preocupat de istorie contemporană, relații internaționale, biografie, probleme de gen. În general, cercetările sale au avut ca perioadă de referință, perioada interbelică dar nu numai și a publicat mai multe studii de istorie locală, atât pe plan local cât și în publicații de circulație națională. A publicat primul volum în anul 2012, la Baia Mare: „Alexiu Pokol. Viața și activitatea 1872-1935”, iar în anul 2019 a publicat teza de doctorat „Partidul și Femeia. O istorie a organizațiilor comuniste de femei din Nord-Vestul României 1945-1965”, la Cluj.