Capitolul 16

Folks said I Look like death

Lived in the hotel of my eyes

Lives wide open like a whore

Painted in spit from the earth between her thighs

Marilyn Manson – Cupid Carries a Gun

E pe pat, goală, cu picioarele subţiri întinse, mâna dreaptă acoperind. Îmi zâmbeşte când intru pe uşa camerei, gol, îmi zâmbeşte şi mă priveşte şi-mi spune mişcându-şi degetele între picioare „nu am nevoie de tine. Mă descurc şi singură”. Ca surdo-muţii. Şi o doresc şi o detest în acelaşi moment.

Nu ne-am văzut de săptămâni şi asta e după a şaptea oară când m-a înecat. Am căutat-o eu atunci când a început să-mi fie prea dor. Frisoanele se înteţiseră în ultima vreme şi tânjeam după calmul de a fi ţinut în braţe, ud, inert, pleoştit. Când cineva atentează la viaţa ta, toată anxietatea aia se duce dracului. Trece în plan secund. Nu mai e o problemă. La fel cum ţi-ai pişca pielea când ai crampe musculare ca ceea ce laşi deliberat să fie provocat să acopere măcar temporar acel puls de nervi explodând.

E semiîntuneric în cameră şi laptopul ei redă o melodie pe care o recunosc de undeva şi în urmă cu câteva ore eram pe jos în faţa ei, sărutându-i genunchii. Wallpaper-ul de pe ecran e Johhny Depp în faţa clapelor, aplecat de spate, concentrat pe un fa major şi un re atins cu mâna dreaptă.

În urmă cu câteva ore presam un chiştoc în cutia  conserve şi îi povesteam despre numere şi ce m-a dus la ele. Despre tumultul pe care trebuie să-l stăpânesc uneori. Stăteam pe un scaun, iar ea pe un altul, stătea în cămaşa ei de noapte mulată pe corp şi-am întrebat-o brusc ce-a făcut în aceste săptămâni.

Și mi-a spus.

Uneori adun prea multă informaţie.  

Iar de aici totul e un amalgam de catatonie şi regresie în repetitivitate şi versuri vechi de 180 de ani şi versurile mă descriu pe mine. Pentru că înainte de asta am auzit-o vorbind. Şi sunt în genunchi în faţa ei şi înainte de asta am auzit-o vorbind, iar imediat după aceea i-am recitat. Cândva, în acest interval de timp am fost pe rând catatonic, poetic, în genunchi.

Şi mi-a spus. Mi-a spus tot. Pentru că i-am cerut detalii. Tot ceea ce a făcut, de câte ori a făcut, cu cine a făcut. Ce-ar fi vrut să facă dacă nu veneam.

Cuvintele potrivite sunt scârbă, greaţă, vomă.

Cuvintele sunt doar cuvinte atunci când reuşeşti să le legi coerent. Realitatea e însă cu mult mai rea.

Greaţă – doar un cuvânt. La fel cum sex e doar un cuvânt. La fel cum un nume de bărbat e doar un nume de bărbat atunci când nu se întâmplă să se fi împlântat în cea pe care o iubeşti. Când nu se întâmplă să o fi atins. Când nu se întâmplă, e mai bine. Mult mai bine.

După ce-ţi recită cu atenţie totul ca pe o litanie detaşată şi pufneşte amuzată când îşi aduce aminte de încă un detaliu, după ce face toate astea ca şi cum ţi-ar spune reţeta unui tort cu ale lui elemente gastronomice, cazi în catatonie. Apoi în genunchi.

Îi săruţi picioarele, acolo, în bucătărie.

E ceva aproape religios în toată chestia asta.

Vomă – e doar un cuvânt. La fel cum ménage à trois e doar o expresie care implică doi bărbaţi şi o femeie ascunşi de fum de marijuana. La fel cum l-am lăsat să facă tot ce a vrut cu mine e doar o frază. Sunt doar cuvinte. Aşa că reciţi. Reciţi din Edgar Poe şi sunt cuvinte şi eşti atent să păstrezi ritmul şi metrul şi îţi doreşti să nu închei niciodată acea poezie obscură pe care ai învăţat-o pe de rost în liceu ca să-ţi servească în cu totul alte clipe decât aceasta. Toate fracţiile tale – unde sunt toate fracţiile tale acum?

O faci pentru că o iubeşti. Eşti în bucătărie, viu, şi în acelaşi timp în background-ul pozei unui străin, mort, tu, un străin. Îţi apeşi buzele de genunchii ei şi-i înconjori gambele cu braţele şi te descompui în mii de bucăţele despre care uiţi că mai există. Eşti acolo, dar nu eşti. Eşti acolo pentru că simţi cum doare. Nu eşti acolo pentru că dacă ai fi, ar durea mai tare. Detaşare. Vis. Nu eşti aici.

Am rugat-o să-mi spună tot. Şi mi-a spus tot. Tot ce a făcut.

Şi o iubesc. Şi încetez să exist. Încetez să mai respir.

Sunt în genunchi în faţa ei şi tocmai i-am sărutat picioarele şi mă uit în sus. Are o lacrimă în colţul ochiului drept, acolo unde ar trebui să fie. O bătaie de inimă, două bătăi de inimă, trei bătăi de inimă.

Şi-mi spune how can you be so good to me?

Şi mă gândesc „cum aş putea să nu fiu?” Te iubesc, prostuţo.

E pe pat, goală, îmi spune că nu are nevoie de mine şi o trag înspre mine şi-mi afund faţa între picioarele ei ca să-i dovedesc contrariul. O leg la ochi cu una din zecile ei de eşarfe, o trag înspre mine, expir în ea. Are un semn roşu pe braţ, acolo unde o seringă genetică i-a plasat un vaccin înainte să se nască. Zece mililitri de ser fiziologic şi dorinţă şi BPD şi concentrat de parfum. Îmi ţin respiraţia şi 5, 10, 15, 20 de minute mai târziu a explodat de două ori. Îi datorez asta, îmi spun. Să o fac fericită. Aşa cum vrea ea. Sunt transpirat; o iubesc, îi datorez asta. Să uit, să şterg, să rad, să descompun şi să nu mai reasamblez niciodată. Îi datorez asta şi – în plus – doare al naibii de rău. Doare aşa cum nu te-ai fi aşteptat să doară vreodată.

Să o atingi acolo unde a atins-o altul. Să o auzi cum cotrobăiește după acel prezervativ de care tocmai şi-a adus aminte, dar pe care îl avea încă dinainte să ajung la ea. Şi ştii că prezervativele vin în pachete de câte trei şi ştii că cel pe care ţi-l arată e unul singur şi că e singurul pe care-l mai are.

Doare al naibii de rău, dar o săruţi. Pentru că – la urma urmei – eu am rugat-o să-mi spună. Eu am insistat. Şi mi-a spus. Pentru că ţine la mine. Dorea să ştiu în detaliu.

Îi sărut stomacul şi-i inspir mirosul în piept atât cât pot de tare şi încerc să fac vidul să dispară. Dar e acolo, ca mângâierea unei lame de ras. E acolo unde în urmă cu câteva luni stătea

mâna altcuiva. Gura altcuiva. Saliva altcuiva. Săruţi şi te întrebi.

Ore mai târziu eşti în cadă şi tremuri cu bărbia desenând cercuri concentrice pe genunchiul stâng, susurul apei umplând vana de fierbinte. Şi tremuri. Şi te strecori lângă ea şi-o săruţi pe obraz cu buze umede.

Faci chestia asta de trei, de patru, de cinci ori în acea noapte şi reuşeşti să n-o trezeşti. Tremuri şi te zgudui şi contracţie-contracţie-contracţie şi îi iubeşti mirosul. Contracţie. Eşti din nou în vană şi murmuri aceeaşi poezie încrustată cu fracţii şi culori, e ora patru dimineaţa, eşti la a şasea trezire. Tremuri, te zgudui involuntar, zvâcneşti. Apa e fierbinte şi contrastează puternic cu răceala din piele. Eşti crispat şi tremuri şi reciţi în gând: 21, 21, 7, 3, 7, 7, 21. Îl pui pe 1 deoparte şi convulsie. Greaţă. Vomiţi în vană, scoţi dopul şi bucăţele de cartof şi bulbuci formează o spirală din aur, dispar prin gura de scurgere, spirală. Până şi celebrităţile trebuie să-şi taie unghiile, să se şteargă la fund. Primele numere Fibonacci ştii că sunt 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55 – i-ai spus de ele. Te speli atent, ştergi – mereu în jos, apăsat, mereu în jos – ştergi cu prosopul. Rutină. Calci pe gresia rece şi te reîntorci în pat unde te aşteaptă mirosul ei specific.

Eşti pe spate şi vezi bărbaţi al căror nume îl cunoşti, dar pe care nu i-ai întâlnit. Sucul gastric urcă în gât, îl împingi înapoi cu putere, inspiri pe nas, tuşeşti, dar nu o trezeşti. Convulsie. O iubeşti, o iubeşti, o iubeşti. Convulsie.

Cu cât zorile sunt mai aproape, cu atât punctul negru din tavan devine mai evident, dar convulsiile sunt tot acolo. Tremurul e acolo. Contracţie, relaxare, contracţie, relaxare, tremur. Ţi-e frig. O iubeşti.

Despre autor:

Răzvan T. Coloja (n. 1979) este un scriitor orădean care a debutat în 2009 cu romanul Fabrica de furnici (Ed. Vremea), revenind cu un al doilea roman în 2011, Recolta Roșie (Ed. Herg Benet). A apărut cu texte în diferite reviste literare și antologii, dintre care amintesc: Cercul literar de la Oradea (coordonator: Marius Miheț, 2012) sau Zombii: Cartea Morților Vii (editor: Mircea Pricăjan, 2013). În 2013, a lansat și culegerea de povestiri Am auzit de… în format e-book. În prezent are publicate cinci romane, ultimele trei apărând la Editura Crux Publishing, și anume: Soldați ai terebentinei (2015), Pangeea, toamna (2015) și Aer și MSbP (2016). O reeditare a romanului Recolta Roșie a fost, de asemenea, publicată la Editura Crux Publishing în 2017.