Răzvan T. Coloja (n. 1979) este un scriitor orădean care a debutat în 2009 cu romanul Fabrica de furnici (Ed. Vremea), revenind cu un al doilea roman în 2011, Recolta Roșie (Ed. Herg Benet). A apărut cu texte în diferite reviste literare și antologii, dintre care amintesc: Cercul literar de la Oradea (coordonator: Marius Miheț, 2012) sau Zombii: Cartea Morților Vii (editor: Mircea Pricăjan, 2013). În 2013, a lansat și culegerea de povestiri Am auzit de… în format e-book. În prezent are publicate cinci romane, ultimele trei apărând la Editura Crux Publishing, și anume: Soldați ai terebentinei (2015), Pangeea, toamna (2015) și Aer și MSbP (2016). O reeditare a romanului Recolta Roșie a fost, de asemenea, publicată la Editura Crux Publishing în 2017.

Am citit toate romanele scrise de Răzvan T. Coloja apărute la editura Crux Publishing și fără doar și poate pot spune că scriitorul orădean este tatăl literaturii transgresive autohtone de la noi. Spun acest lucru pentru că cele patru romane publicate sau reeditate de Crux Publishing au acea doză de real combinat cu ireal, care l-a făcut cunoscut și pe Chuck Palahniuk. Cumva, sunt elemente din scrierile lui Răzvan T. Coloja care mă duc cu gândul la Fight Clubul scriitorului american, dar cumva sunt cărți ale lui Coloja care mi se par mai puternice decât romanul lui Palahniuk.

Una dintre ele ar fi Aer și MSbP,  o poveste de dragoste postmodernistă toxică, spusă pe un ton necruțător și într-un stil hibrid, care combină propoziții scurte cu fraze lungi, pentru a accentua povestea care se scrie cu sânge pe hârtie în stilul clasic al literaturii transgresive, fiind o carte care tratează personaje ce au anumite probleme mintale și care vor să se elibereze de normele sociale impuse, această temă din urmă fiind prevalentă în cărțile lui Coloja. De fapt, Răzvan T. Coloja nu se îndepărtează în acest roman de regulile literaturii transgresive. El scrie despre teme precum iubirea defectă, psihopatologia, falsitatea, consumerismul caracteristic societății de azi și ratarea artistică, iar unele dintre aceste teme sunt prevalente și în celelalte romane ale sale. De fapt, ultima temă este redată în Aer și MSbP prin interacțiunea dintre personajul narator și cercul de prieteni, care este filtrată de cel dintâi, astfel că ei nu sunt foarte simpatici cititorului. Această temă a ratării se regăsește și în romanul Pangeea, toamna, unde avem, de asemenea, un grup de artiști ratați și nu foarte plăcuți. Dar, dacă în acest din urmă roman, lumea artiștilor este universul principal, în Aer și MSbP, forța romanului este dată de povestea de iubire toxică spusă din perspectiva personajului principal masculin. Practic avem două personaje care au niște tulburări de personalitate puternice, dar care se completează cumva unul pe celălalt la care se adaugă elementele de psihopatologie, de unde și titlul Aer și MSbP, căci aerul devine esențial într-o poveste care pare să te sugrume, iar MSbP se referă la Munchausen Syndrome by Proxy, „un tip de comportament ce își găsește proveniența în Sindromul Munchausen (caracterizat prin aceea că persoanele afectate simulează boala sau trauma psihologică pentru a atrage atenția celor din jur)”. Însă aici e nevoie de doi participanți: bolnavul și îngrijitorul, care, de altfel, cauzează rău celui dintâi. Practic, dragostea aici nu te salvează, din contră, te îneacă, căci el e victima și ea e salvatorul, iar în această istorie bolnavă, el își creează un sistem matematic care nu face decât să arate cât de disfuncțională e relația celor două personaje. Romanul Aer și MSbP are și meritul că explică în detaliu tulburările de personalitate cu care se confruntă personajele, și anume borderline, tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă, dar nu se oprește doar aici, referindu-se și la anxietate, sinestezie sau disociere, unde, de altfel, se vede interesul pentru psihologie al scriitorului orădean care are studii în domeniu. Un element care mie mi-a plăcut foarte mult este coloana sonoră creată special pentru acest roman, aproape fiecare capitol având o melodie, iar ascultarea acesteia în timp ce lecturezi cartea nu face decât să întărească atmosfera volumului.

Și dacă tot vorbim de atmosferă, aș scrie și despre Pangeea, toamna, un roman unde scriitorul Răzvan T. Coloja reușește să creeze o lume la granița dintre real și ireal. Aici cartea nu e bazată pe acțiune, ci pe puterea cuvintelor, romanul fiind un poem epic unde personajele vii interacționează într-un spațiu aievea. Pangeea este un loc mizer ce reunește o mână de artiști, al căror stil de viață amintește de cel al celor care au făcut orice sacrificiu pentru artă – și mă gândesc la Charles Bukowski, care a trăit în sărăcie pentru a crea o artă superioară. Și aici, romanul este scris din perspectiva unui martor care relatează dramele personajelor care ar vrea să se rupă de planul profan prin artă, dar nu reușesc să facă acest lucru. De fapt, chiar personajul narator este un exemplu în acest sens, el confruntându-se cu blocajul artistic – ar vrea să scrie, dar nu reușește, lucru care se va schimba doar spre finalul volumului. Romanul Pangeea, toamna este un roman de atmosferă, căci nu se bazează deloc pe acțiune, ca în cazul altor romane ale lui Coloja, dar chiar și așa personajele reușesc să miște volumul pentru că sunt foarte vii. De altfel, când citești despre Ștefana, Lidia, blondul, Roland ai impresia că ești în aceeași încăpere cu ei, iar ei dansează, pictează, își spun dramele. De fapt, chiar cuvintele lui Coloja îi descriu perfect: „mă gândesc că … își trăiesc viața mai intens și se sting înainte de vreme”. Mai mult, această frază cumva descrie majoritatea personajelor lui Coloja, inclusiv în romanul Soldați ai terebentinei, unde există aceeași dilemă, și anume lupta pentru a-ți găsi vocea: artistică, în Pangeea, toamna;unei generații, în Soldați ai terebentinei. În cazul, romanului Pangeea, toamna, găsim un răspuns la această luptă și această căutare: nu poți să îți găsești vocea în acest spațiu, decât dacă renunți la ceea ce te ține în frâu ca artist: „Mă uit din când în când la pânza lui neterminată și mă gândesc că aici nimeni nu va duce ceva la bun sfârșit. Nu e ceea ce creezi aici, în Pangeea. E faptul că atunci când pleci ești liber să o faci.”

În schimb, în cazul romanului Soldați ai terebentinei, personajele par a fi într-o continuă luptă cu propriii demoni. De fapt, acest volum este cartea unei generații de rockeri din anii ’90, într-o societate abia ieșită din comunism, unde dependența de droguri nu este o pildă, ci o continuă căutare de sine, care nu duce nicăieri. Practic, avem o lume a libertății pe muzică rock, dar romanul nu se rezumă doar la asta. La fel ca în Aer și MSbP, există și aici toxicitatea unei femei și fascinația față de aceasta, o fascinație egală cu obsesia. Mai mult, este povestea unor oameni liberi unde halucinațiile și transgresia dintre real și ireal sunt elemente centrale, iar atmosfera romanului te duce cu gândul încă o dată la tatăl american al transgresivului, Chuck Palahniuk. Mai mult, Soldați ai terebentinei este un roman cult, aș zice eu, fiind Biblia unei generații unde nopțile de beție, halucinațiile, sexul, concertele și dorința de a se opune unui sistem ancorat în vechile metehne sunt scrise cu sinceritatea celui care a trăit acele vremuri. Deși nu este un roman clasic cu intrigă liniară, el explorează identitatea, rebeliunea și autodistrugerea, surprinzând atmosfera haotică de după căderea comunismului, când libertatea nou-descoperită se combină cu lipsa de repere și duce la comportamente extreme. Printre temele principale, regăsim nonconformismul, căci personajele sfidează normele sociale, dependența și excesul (apar experiențe cu drogurile și un stil de viață haotic), obsesia și relațiile toxice (de cele mai multe ori e vorba de relații intense, chiar autodistructive) și alienarea (personajele trăiesc mai mult în propria percepție decât în realitatea obiectivă). În acest roman, stilul este foarte senzorial și visceral, accentul fiind pus pe trăiri și nu pe morală, iar ceea ce îl face cu adevărat special e faptul că el nu constituie povestea unui personaj, ci spiritul unei generații, prezentând o lume marginală fără să o judece și fiind un de căpătâi pentru cei atrași de subcultura rock și de realitatea dură.

Și dacă tot am scris de Biblia rockerilor, nu putem ignora nici Recolta roșie, unde are loc un alt tip de revoltă, cea față de religie și de mizeriile care se întâmplă dincolo de ușile închise ale bisericilor, romanul neavând nici un fel de menajamente și atacând instituția Bisericii și ipocrizia religioasă. Practic, avem un personaj care nu crede în Dumnezeu, dar care face ca nenorocirile săvârșite de oamenii clerului să dispară de parcă nu s-ar fi întâmplat niciodată. El este un fel de PR clandestin, chemat să rezolve abuzuri, deviații sexuale, fraude, cu un singur scop: acela de a șterge urmele și de a proteja imaginea instituției. Iar el se supune și face ca adevărul să nu iasă la iveală contra unor sume generoase de bani. Cartea nu atacă doar clerul, ci și superstițiile oamenilor religioși. De exemplu, Remus este acel tip de personaj superstițios, cu toate că e prieten cu cel care salvează oamenii clerului, atât de îndepărtat de astfel de crezuri – însă jocul la loto, horoscoapele și visele de înavuțire ale lui Remus nu sunt o opreliște pentru relația dintre cele două personaje. Acest lucru se întâmplă și pentru că avem de-a face cu o carte scrisă pe un ton ironic (doar e ironie în prietenia dintre Remus și apărătorul bisericii), fără a se teme de controversele pe care le-ar putea naște, arătând întunericul care există acolo unde ar trebui să fie lumină și fiind o confesiune brutală despre corupție, sexualitate, putere și manipulare în interiorul clerului. Cartea conține imagini grafice, uneori șocante, dar care sunt povestite de către narator cu sarcasm și detașare, uneori chiar cu umor negru – el nu este moralizator, ci mai degrabă un complice al sistemului. Mai mult, e destul de greu să empatizezi cu personajul principal deoarece are o identitate difuză, manipulatoare și fără o credință reală. La fel ca în Soldați ai terebentinei, și aici există personajul colectiv al clerului format din preoți, călugări, lideri religioși, aceștia fiind un simbol al instituției, dar și extrem de corupți, ipocriți și uneori devianți. Stilul este direct, agresiv, fără filtre, fiind o combinație între realism murdar și ironie. În esență, cartea spune că religia ca instituție este o construcție de putere și profit în care credința este exploatată, adevărul este ascuns, iar imaginea contează mai mult ca moralitatea, de unde faptul că lumina nu e posibilă aici.

De fapt, toate cărțile lui Coloja au acest dram de întuneric, pentru că personajele sale sunt cumva la limita dintre întuneric și lumină, la limita dintre real și ireal, ceea ce le face extrem de complexe. Complexe sunt și temele abordate în toate romanele sale. Dar ce-mi place cel mai mult la acest autor, unul dintre autorii mei preferați, este că își însușește cărțile sale și le face să te tulbure așa cum nu reușește nici un alt scriitor de la noi. Este fără doar și poate, așa cum spuneam la început, tatăl literaturii transgresive autohtone și sper să văd curând un roman nou de la el.

Despre autoare:

ALEXANDRA MEDARU (n. 1988; București) este scriitoare de literatură fantastică și realistă (proză, dramă, poezie), critic literar și editor, fiind redactor-șef al revistei P(RO)EZIA și colaborator permanent al e-revistei EgoPHobia unde conduce două rubrici, Arena culturală: cartea și filmul (în calitate de critic literar) și Lecturi potrivite / recomandate de Alexandra (în calitate de editor). 

A publicat un volum de versuri, Demoni și demiurgi (Editura EIKON, 2017), poezie în volumele Orașele viitorului (Editura Pavcon, 2023), Generația O Mie de Semne (Casa de pariuri literare, 2002) și Tramvaiul Poeziei (Editura Paralela 45, 2019) și proză în antologiile Eroi fără voie (Ed. Millennium Books, 2015) și Centenarium StrING (Editura Tornada, 2018). 

Are apariții de poezie, proză, studii critice, editoriale în publicațiile Apostrof, Argos, Echinox, eCreator.ro, EgoPHobia, Noise Poetry, O mie de semne, Parnas XXI, Postmodern, P(RO)EZIA, Puterea – Cotidian Național, Revista Online de SF&F Galaxia 42, Revista de povestiri, Revista de suspans, Select News, UtopIQa și pe platforma Queero. Amintim câteva lucrări semnificative: Păcatul (2013), Întâlnire cu un bărbat, un satir și un motan (2016), Ființele nopții din urmă (2017), Marea unire și cultura veșnicei influențe (2018), Henrik Ibsen – “Peer Gynt” (2019), Madona cu lacrimi de sânge (fragment, 2020), Simfonia ascunsă (fragment, 2021), Vizitatoarea (2022), Un viol ce aproape s-a întâmplat (2023), unele lucruri nici timpul nu le vindecă (2024), acolo unde infinitul te așteaptă (2025) sau Șoaptele dintre ape (2025). Proză și poeme de-ale sale au fost traduse în limba spaniolă și engleză, fiind publicate în Argentina, Chile, Spania, Mexic și SUA.

În 2014 i s-a acordat Premiul al II-lea la Inspired – Concurs de idei, secțiunea Dramaturgie, pentru lucrarea Contrabandă-n alb și negru.