În noaptea aceea, o suită de umbre coborâse peste cuiburile uscate de trandafiri din grădină, pe când ea își visa visul. Lințoliul întunericului se țesuse printre ferigile înghețate de parcă ar fi vrut să le învelească, la fel cum pătura scămoșată îi acoperea acum umerii Johannei, cuibărită cum era în jilțul cu picioare curbate de lângă fereastră. Dincolo de gard, în depărtare, se vedea micul burg ‒ o mână de făclii dansând în pâclă, dinspre care răzbea o oarecare neliniște. Închise ochii și își încordă auzul cât să prindă ritmul minutarului. Încă avea urmele frânghiilor adânc imprimate în pielea încheieturilor, rănile zvâcneau când și când, dar trupul nu-i mai era slăbit. Își recăpătase destulă putere. Numai așteptarea febrilă o împiedica să se liniștească. Știa că aveau să vină curând.

Se ridică și făcu doi pași pe dușumeaua mâncată de carii, sub care se lărgeau pete mari de pământ.

În ziua aceea ar fi trebuit să fie mireasă, ori cel puțin așa fusese vorba. Tatăl ei, spițerul orașului, o promisese primului flăcău care-i bătuse nu demult în poartă, însoțit de alaiul tradițional cu căruțe, cai și purcei de lapte, damigene cu vin învelite în coșulețe de răchită și muzicanți gălăgioși care-și mângâiau acordeoanele și viorile, strunind veselia în bătătura în care ea se născuse și crescuse. Asta se întâmplase la începutul toamnei, după echinocțiu, după ce luna își arătase primul con de umbră și după ce ea auzise întâia oară urletul lupilor în pădurile care împrejmuiau partea de miazăzi a orașului, acolo unde colindase dintotdeauna, la început culegând flori pentru mama ei bolnavă, care zăcea mereu la pat, răpusă în cele din urmă de o tuse apărută subit, iar mai apoi, după ce aceasta se prăpădise, în căutarea a ceva nedefinit, dar pe care știa sigur că nu-l avea acasă. Odată cu moartea mamei, obloanele casei cu două caturi, cu ziduri înalte de piatră și scări laterale îmbrăcate în lujere de trandafiri roșii, fuseseră trase pentru totdeauna, odăile închise, tablourile și oglinzile acoperite, râsul și veselia dispăruseră, iar tatăl ei încetase să mai prepare leacurile și doftoriile de care oamenii aveau atâta nevoie și păstrase spițeria numai pentru comenzile speciale. Ba chiar nu-i mai dăduse voie Johannei să intre în spițerie și renunțase să-i mai vorbească despre afacerea familiei, ca și cum el însuși încetase să mai creadă că doftoriile aveau vreun rost. Johanna își amintea limpede cum, pe când era copilă, mama ei intra seara în spițerie, iar dimineața rafturile se umpleau de sticluțe și borcane cu leacuri.

Așadar, atunci când spițerul Jonas Reisberg se pomenise cu alaiul în poartă, zâmbise strâmb și deschisese larg ușa casei, trimițând una dintre slujitoare s-o aducă pentru a-și cunoaște pețitorul. Johanna, însă, se speriase și nu vrusese să-și părăsească odaia, așa că se mulțumise să privească dindărătul perdelelor măcelul purceilor, înfigerea lor în proțap, aprinderea focului și vărsarea vinului, care sărea în căni ca un roi de lăcuste roșu-arămii, asistase mută și atentă la tot ospățul care se desfășura împotriva voinței ei. Îl știa din vedere pe flăcăul acela, să-l fi chemat Reinhart, îl întâlnise de multe ori prin oraș, când mersese după pâine sau să-și ridice rochiile de la croitoreasă sau să rezolve diferitele treburi cu care o însărcina guvernanta, doamna Ingeborg. Dar nu-i era drag, îi displăceau alura lui de băiat necopt, felul în care rânjea, dezvelindu-și gingiile inflamate, urechile lui clăpăuge și statura ușor cocoșată. Și apoi, era mult prea devreme să devină nevastă.

Își frământă ușor buza de jos cu dinții și gândul îi alunecă la palma grea și fierbinte a lui Ingeborg, care i se lipise de obraz când intrase să-i aducă tava cu pâine înmuiată în lapte și Biblia pe care i-o tot împingea sub nas în speranța că, dacă avea să citească, avea să-i vină mintea la cap și să se lepede de păcate. Odaia începuse să trosnească și să fremete ca o bucată de stâncă ce stă să se rupă din munte și ea văzuse groaza adunându-se în privirea guvernantei.

– Să faci bine să-ți ții vrăjitoriile departe de mine, spurcato!

Își atinse obrazul care încă o ustura. N-avea nicio oglindă la îndemână, dar cu cât se palpa mai atent, cu atât se convingea că nesuferita îi lăsase urme de degete pe față. Apoi, firesc, pornit din nevoia de mângâiere, gândul o purtă la Merle și la palmele ei mari și blânde, care semănau cu frunzele de nufăr din iazul de la marginea pădurii, pădure în care se și rătăcise cu câtva timp în urmă, într-o zi când plecase după bureți și se aciuase pe la un pâlc de tise la rădăcina cărora se cuibărise căutându-și odihna.

Nu băgase de seamă când se înnoptase și, cu toate că știa fiecare cărare din pădure așa cum își știa liniile din palmă, dintr-odată locul nu mai era același. I se păruse că trunchiurile copacilor erau schimonosite, de parcă-și plângeau o neștiută durere, că vuietul hățișului avea alt glas, mai grav, mai trist, că potecile se împletiseră și se amestecaseră, ducând fiecare în altă parte. Rătăcise prin miezul codrului plin de hârtoape, de arbuști care-i zgâriaseră fața și mâinile, până ce, din inima întunericului tot mai hulpav, o săgetase o rază de lumină cărămizie.

Așa dăduse peste căsuța pipernicită, cu zidurile din piatră lipită cu mâl din care răsăreau mușchi și buruieni, cu acoperișul țeapăn și hornul cocoșat din care ieșea un fum dulceag. Bătrâna simțise că avea să vină, așa cum Johanna avea să afle mai târziu, și-i ieșise în întâmpinare pe prispă. O poftise înăuntru, îi dăduse o strachină cu zeamă de cartofi, o mângâiase pe creștet și-i zisese că era un copil cu har. Pe atunci, era mult prea mică să înțeleagă, însă cu timpul, tot ducându-se la ea, învățase ce însemna acest har.

Merle era oarbă, dar vedea mai bine decât oricare alt om pe care Johanna îl cunoștea. Vedea cu nasul, cu buzele și cu urechile, dar mai ales cu simțul ascuns. Se ridica din jilț ca să scurme în foc când aroma fumului de lemn începea să pălească, știa să deosebească otrava de leac, magiunul de dulceață și siropul gros de tuse de unguentul pentru bătături, știa când avea să plouă sau când vântul urma să se întețească și, mai ales, știa în fiecare moment cât era ceasul. Cunoștea plantele pădurii la fel cum își cunoștea cerul gurii, la fel cum știa, încă dinainte ca Johanna să se întoarcă de la cules, dacă găsise mentă sau ienupăr, rostopască sau levănțică, urzică sau mușețel, însă ceea ce o uimea pe fată era că știa până și ce culoare avea șnurul cu care legase mănunchiul.

– Ți-am zis să prinzi cu firul roșu legătura de urzică. Urzicii nu-i place să fie deocheată, se usucă și își pierde tăria.

Johanna se uita în coș, apoi se uita la Merle, care încă învârtea aprig în tuciul atârnat deasupra focului din cămin, și se mira cum de știuse că încurcase șnururile, apoi așeza coșul pe masă și schimba șnururile între ele după cum o învățase bătrâna. Îi descânta urzicii cât timp desfăcea firul, ca să n-o înțepe, sufla peste ienupăr ca să nu se rușineze și, în cele din urmă, le potrivea cum trebuie. Merle o învățase că plantele de toate soiurile erau copiii pământului în aceeași măsură cum erau și oamenii și că, dacă știa cum să le vorbească, putea să le convingă să-i împrumute din puterea lor. De bună seamă că și vântul, și ploaia, și soarele, și ninsoarea, și lacurile, râurile și pășunile, animalele și peștii, păsările cerului și norii, aveau la fel de multă putere și tot atât de multă înțelepciune, pe care oamenii o puteau împrumuta. Johanna trăgea mereu la casuța lui Merle și nu pleca niciodată cu mâna sau cu mintea goale. Bătrâna îi dădea mereu cele mai bune povețe și cea mai gustoasă mâncare, așa cum nu mâncase vreodată din mâna bucătăresei din casa tatălui ei. Pe măsură ce creștea, mintea ei înflorea ca un boboc și se deschidea în fața lumii nevăzute, a cărei înțelepciune oamenii o treceau adesea cu vederea.

Dacă n-ar fi întâlnit-o pe Merle, n-ar fi învățat niciodată să oblojească animalele rănite, să le ajute să se înzdrăvenească suficient cât să le poată da drumul înapoi în pădure, nici să tragă cu arcul, nici să deosebească ciupercile otrăvitoare de cele bune, să sugă otrava din mușcătura șarpelui și s-o prefacă în leacuri, să se uite la felul în care erau împrăștiate stelele pe cer și să citească în dansul lor haotic o ordine pe care n-o bănuise niciodată; nici să fluiere, să scuipe și să plângă fără să-i fie rușine.

În seara când Reinhart venise s-o pețească, după ce refuzase să coboare, se pomenise în scurt timp cu tatăl ei, care se cherchelise bine și dăduse buzna în odaia ei. Johanna nu putuse să-și dea seama dacă chipul lui era roșu de furie sau de băutură, însă nu apucase decât să se ridice din pat și să-și acopere trupul înveșmântat în cămașă de noapte cu o pătură de lână, că bărbatul începuse să strige la ea.

– M-ai făcut de rușine! Din cauza ta, am căzut de prost în fața oamenilor! Când te chem, trebuie să vii, altfel praful și pulberea au să se aleagă de tine. Altă treabă n-ai decât să devii nevasta cuiva, să te duci la casa ta, să-ți naști copiii și să-mi porți grija la bătrânețe, când voi fi neputincios.

Se oprise cât să răsufle pe nări și umerii îi coborâse a mâhnire.

– Ești încăpățânată, la fel ca ea, șuierase el printre dinți, cu o furie mocnită, dar nu, n-am să-ți permit, n-am să-ți dau voie să alegi același drum. I-am promis lui Reinhart că, odată ce vom trece iarna, te vei mărita cu el. Mi-am dat cuvântul, așa că nu vreau să aud nicio scuză.

Johanna nu putuse decât clătina din cap în vreme ce-și strângea tot mai tare pătura în dreptul pieptului, ținând-o ca pe o pavăză sub care s-ar fi putut ascunde de furia tatălui. Dar niciun cuvânt nu-i ieșise dintre buze, iar spițerul luase refuzul ei ca pe o insultă.

– Prea bine, atunci, vorbise el cu glasul grav. Așa să fie.

Imediat cum tatăl ei părăsise odaia, Johanna își adunase câteva lucruri într-o bocceluță și vrusese să fugă. Așteptase până târziu în noapte ca alaiul de pețit să-și termine sindrofia și să plece, pândise zgomotul casei la lumina firavă a lămpii cu gaz, iar când fusese convinsă că toată lumea dormea, coborâse tiptil în holul mare, însă Ingeborg îi tăiase calea și-o repezise cu limba ei despicată.

– Am crezut că te-am crescut mai bine de atât, îi zisese ea. Iar acum văd că vrei să fugi.

Ridicase mâna asupra Johannei, iar ea se dăduse înapoi, căutând să se ferească. În clipa următoare, o amorțeală ciudată îi cuprinse trupul, un fior dureros, dar care o și gâdila pe interior, și văzuse cum o coardă de vie sparge geamlâcul ușii de la intrare și se încolăcește în jurul încheieturii guvernantei, care privea incredulă la facerea necurată.

– Cum… cum e posibil? Vrăjitorie! Vrăjitorie! Ce lucru necurat e ăsta?! începuse guvernanta să zbiere, căutând să se elibereze de cârcelul de viță.

Cum nici ei nu-i venea să creadă ce vedea și neștiind ce altceva să facă, o rupsese la fugă spre ușa pe care nu apucase niciodată s-o mai deschidă. Ingeborg retezase coarda și mâna ei i se înfipsese în păr, o apucase de la rădăcină și-o trântise pe jos, apoi o izbise cu picioarele până ce tatăl ei și slujnica de la bucătărie, atrași de zgomot, veniseră să vadă ce se întâmpla. Ingeborg le povestise ce se întâmplase, iar figura spițerului Reisberg se destrămase ca o pânză de păianjen distrusă de o mătură mânuită cu ciudă.

– Așadar, răul nu-i încă stârpit, șuierase el printre dinți, iar guvernanta dăduse din cap ca și cum știa deja ce trebuia făcut.

O târâse în pivniță și-o zăvorâse, iar Johanna își petrecuse toată iarna în frig și întuneric.

Tatăl ei venise s-o vadă abia după vreo două săptămâni. Era nebărbierit și încercănat și-i aruncase multe vorbe de ocară, care i se cocoloșiseră sub coaste ca un ghem de spini, și-o biciuise cu privirea lui care mustea de-o ură pe care ea n-o putea pătrunde. Oare propriul ei tată n-avea milă de ea nici cât negru sub unghie? Chiar ajunsese s-o urască de parcă nu era sânge din sângele lui?

Totuși, icnise și-și înghițise lacrimile. Peste iarnă, odată obișnuită cu liniștea cumplită din pivniță, învățase să-și ascută auzul și prinsese în repetate rânduri frânturi din discuțiile dintre tatăl ei și guvernantă. Un clocot de nestăvilit îi izbucnise în piept când realizase că încăpățânarea ei de a se mărita îi supărase mult mai puțin decât harul despre care îi spusese Merle și pe care ei îl vedeau ca pe un blestem. Nu trebuie să afle nimeni, nu putem permite să se întâmple iarăși, să nu sufli o vorbă.

Însă, așa cum avea să afle mai târziu, harul ei trecea dincolo de pavăza trupului și mocirla gândului și oricâte zile oropsite ar fi petrecut, legată de o grindă în beciul întunecos, înghițind doar pâine înmuiată în lapte și suportând loviturile de baston ale doamnei Ingeborg, oricâte nopți s-ar fi scurs, nopți de însingurare și teamă, de tresăriri la fiecare scârțâit al podelelor și trosnit al mobilei, nopți de căutat tălmăciri în iureșul vântului ori în murmurul casei care respira ca o ființă, oricâte dimineți s-ar fi prelins din răcoarea tulbure dinaintea răsăritului, dimineți cu triluri de păsări și parfum de liliac care ajungeau ca prin minune până la ea, nimeni nu i-l putea răpi.

*

În anul acela, n-a mai venit primăvara. Înghețul s-a prelungit nefiresc, echinocțiul a trecut iar mugurii copacilor au încremenit. Iarba n-a mai răsărit, căci pământul a rămas uscat, ars de ger, ogoarele nu și-au ridicat roadele, cocorii nu s-au mai întors, iar deasupra orașului a rămas permanent un covor de nori tuciurii din care-au căzut ploi cu grindină, s-au pornit vijelii cu vânt smintit, care mugea pe la colțuri și descărna acoperișurile și trântea la pământ stejarii falnici; fulgerele au prins să despice zidurile, semănând foc și groază în casele mai șubrede, iar în cele din urmă, orașul a fost năpădit de ciori. În acest timp, oamenii au devenit tot mai bolnavi și-au dat năvală în spițeria lui Jonas Reisberg, căutând leacuri de tuse, de febră, de friguri, mulți s-au prăpădit și-au lărgit curtea cimitirului, iar preotul, domnul Munich, într-una din predicile sale săptămânale, a început să se întrebe cu voce tare dacă nu cumva peste orașul lor drag căzuse vrajba unei vrăjitoare.

Johanna slăbise, pălise și se uscase ca o tulpină uitată într-o vază. Nu mai avea putere să plângă, abia mai reușea să-și ridice bărbia cât să primească hrana pe care guvernanta Ingeborg i-o dădea cu lingurița, iar în acele zile, se gândea la Merle și la vorbele ei care-i zumzăiau în urechi: harul tău nu ți-l poate lua nimeni, niciodată. Tot ce trebuie să faci e să știi cum să-l mânuiești. Totodată, asculta tot mai atentă glasul casei, care se sălbăticise. Lambriul lustruit, din foaie subțire de stejar, se umflase și crăpase pe alocuri, făcând loc vrejurilor spinoase care se încolăceau molatic împrejurul muchiilor, dușumeaua fusese roasă de carii aproape în întregime, dezvelindu-și grinzile ca niște gingii umflate, și lutul de dedesubt ‒ o pastă negricioasă care, atunci când ploua, se îmbiba cu apă și devenea jilavă și fertilă, dând naștere rădăcinilor de toate soiurile. Pentru că slujnica și doamna Ingeborg nu mai făceau față curățeniei, praful se așezase peste pupitre și șifoniere, formând o pojghiță groasă, ca puful de păpădie, perdelele se jigăriseră iar pereții fuseseră pătați de igrasie.

Părintele Munich își chemase paracliserul, un fecior din vecini, și cercetaseră împreună toate cărțile și scripturile, se rugaseră și se spovediseră unul altuia, iar în cele din urmă, împins mai degrabă de nemulțumirea și spaima oamenilor care călcau în fiecare zi pragul bisericii pentru a-i vorbi despre năpastele pe care vremea furibundă le aruncase asupra ogradelor lor, hotărî că singurul răspuns pentru ceea ce se întâmpla era exact cel de care se temuse cel mai tare. Începu să se gândească la femeile din oraș, căci le cunoștea, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe toate: multe erau femei bune, gospodine, soții devotate, credincioase și smerite, care n-ar fi îndrăznit să lege farmece împotriva semenilor lor. Bătrânele erau cele pe care le putea citi cel mai ușor, căci în ochii lor apoși, încețoșați, nu mai exista nimic care să ascundă frica de Dumnezeu și de moarte, și-atunci spuneau totul drept, fără ascunzișuri, iar când părintele Munich întreba la spovedanie dacă făcuseră ceva necurat sau dacă știau pe cineva care făcuse, era încredințat că niciuna nu mințea. Mai rămâneau fetișcanele, cele mai mici erau prea naive și crude ca să poată nutri asemenea convingeri, iar cele mai coapte, aproape de vremea măritișului, erau bine ținute în frâu de familiile lor. Numai că, de ceva vreme, pe una dintre ele n-o mai văzuse la față nici prin oraș, nici la biserică, nici la spițerie: pe Johanna. Așadar, cu bănuiala că ea umblase cu lucruri necurate și că atrăsese mânia Domnului asupra lor, părintele Munich porni într-o seară spre casa spițerului, cu gândul să-i ceară acestuia s-o vadă pe fiica lui. Porni, așadar, la drum, cu Cartea Sfântă sub brațul drept, în vreme ce cu cealaltă mână își ținea locului pălăria pe care vântul tot încerca să i-o sufle. Orașul era pustiu și liniștit, iar învolburarea norilor nu se mai vedea lesne decât în fărâmele de clipe când înflorea câte-un fulger violet. Toate obloanele erau trase, frânghiile pe care femeile întindeau rufele dansau goale în adierea veninoasă, ghivecele cu flori erau acoperite, magazinele, băcănia și croitoria închise, iar părintelui nu-i fu greu să-și dea seama că ceva nu era bine, însă înaintă, mânat de îndârjirea de a descoperi adevărul, de a demasca vrăjitoarea, încordându-și trupul la fiecare pas, clătinându-se în fața vântului, cu spatele îndoit și bărbia înfiptă în piept. Se gândea în clipele acelea că poate însuși Necuratul căuta să-l oprească, așa că trimisese furtuna ca o stavilă în calea lui, însă gândul nu zăbovi mult în mintea sa, căci imediat cum ieși de pe străduțele pavate și-o apucă spre periferie, acolo unde locuia spițerul, imediat ce coridoarele de clădiri cu fațade din piatră nu-l mai ascunseră vederii, se întâmplă ceva cu mult mai cumplit decât și-ar fi putut imagina. Întâi îi auzi urlând și schelălăind în depărtare, iar răgetele lor îl ajunseră înaintea pașilor silențioși. Părintele se opri în mijlocul drumului și se uită nedumerit împrejur, dar nu vedea nimic, așa că începu să rostească în gând o rugă și să strângă Cartea la piept sperând că avea să-l apere de dihaniile ascunse în întuneric. După ce se asigură că putea merge mai departe, se răsuci iarăși, cu tot trupul, și mai înaintă câțiva pași. Vântul bezmetic îl trăgea de marginile robei, de poalele sutanei și de manșetele largi cu o încăpățânare contagioasă, pe care părintele Munich și-o însușea fără să-și dea seama, mergând mai departe. Fulgerele loviră din nou și i se păru că vede ceva sticlind în arbuștii uscați de pe marginea drumului și, chiar înainte să audă din nou mârâitul, dihania se năpusti asupra lui, urmată de altele. Colții ascuțiți i se înfipseră în gât și făcură ca urletul lui să pară un gâlgâit neajutorat, ghearele puternice îl zgâriară, carnea îi fu sfâșiată și, cu toate acestea, el strânse și mai tare Cartea la piept, nevrând cu niciun chip să-i dea drumul. Lupii îl cotropiră cu totul, înfruptându-se din trupul care nu se mai putea împotrivi; câțiva stropi de sânge pătară coperta lucrată cu aur iar în cele din urmă, Cartea căzu pe jos, stârni țărâna, iar vântul îi flutură paginile, ca o mână ce voia numai s-o răsfoiască în grabă.

*

În ultima noapte petrecută în pivniță, mama ei și Merle îi apăruseră în vis. Se făcea că Johanna zăcea bolnavă în patul din odaia ei, învelită până sub bărbie și tremurând de friguri și febră. Își simțea trupul arzând și o ceață purpurie îi astupa vederea, însă o văzuse pe mama ei cum deschide ușa ‒ o văzuse aievea, cu părul despletit, înveșmântată într-una dintre cămășile ei favorite de noapte, cea brodată cu flori purpurii de liliac ‒ și cum se așază pe marginea patului și-i mângâie cu blândețe fruntea asudată. Era la fel de frumoasă cum și-o amintea de copilă, avea același zâmbet luminos, care îți umplea inima, aceeași privire puțin tristă, aceeași voce omenoasă și plăcută. Îi spusese ce urma să i se întâmple, că harul ei devenise suficient de puternic și că nu-l putea folosi nesăbuit, dar că era nevoie să-și adune măcar un dram de curaj și să se gândească de la cine ar fi putut împrumuta puțină putere. Tremurând și cu vederea toată un păienjeniș, Johanna nu putuse decât încuviința. Apoi intrase Merle, care își pusese mâinile ei mari pe umerii mamei sale, într-un gest pe care Johanna îl socotise de prietenie, ori poate că era ceva la ele ce nu înțelegea încă.

– Adevărul, îi zisese bătrâna, e chiar în fața noastră, chiar dacă nu-l vedem. E vina noastră dacă nu-l vedem, nu a lui.

Visul se stinsese înainte să-i poată răspunde lui Merle și se pomenise înfiorată de răcoarea abruptă a dimineții ploioase, de zgribulirea care-i răscula pielea sub pătura subțire pe care i-o îngăduise guvernanta Ingeborg. Încercase să și-l imprime în memorie, repetase în gând cuvintele mamei și ale lui Merle, împrumută putere, adevărul, orbi, harul e suficient de puternic, iar când ușa pivniței se deschisese, știa deja ce trebuia să facă.

*

Își scutură pieptul de ultimele suspine și încercă să-și ascută simțirile în miezul liniștii aceleia prevestitoare. Un murmur clar răsuna din pereți, o șoaptă fermă care-i ghida în necuprinsul minții. Se asigură că n-avea să fie deranjată de nimeni și îngenunche în mijlocul odăii, lângă pat. Închise ochii, trase adânc aer în piept și își ridică mâinile în dreptul obrajilor, îmbătată de dulceața murmurului. După o vreme, grinzile începură să trosnească, plăcile să tremure, pereții să se clatine, toate acestea fiind întâmpinate de un foșnet sonor și un parfum reavăn, ca de frunză tânără. Din lutul dușumelei răsări tulpina unui trandafir al cărui boboc nu se deschisese încă. Era galben, pătat cu portocaliu spre vârf. Zâmbi când îl văzu, amintindu-și de bobocii pe care mama ei obișnuia să-i îngrijească și care îmbrăcau balustrada și umpleau grădina, iar frigurile trupului se domoliră. Își continuă descântecul, îmblânzind aerul dimprejurul bobocului cu mișcările degetelor, până ce floarea își răsfrânse petalele cu atâta dărnicie, încât parfumul ei îi inundă pieptul. Mulțumită de ispravă, Johanna rupse floarea chiar de deasupra primului spin și o mâncă. Nu era amară sau grețoasă, ba chiar se simțea de parcă avea gura plină cu fragi zemoși. Înghiți pasta dulce și simți îndată un gâdilat plăcut răspândindu-i-se prin vene, iar dintre buzele ei ieși un glas aproape străvechi, îngânat de multe alte glasuri, ale pământului, pădurii și cerului, cu toate ale lor. Glasul era și nu era al ei, însă în ceața minții sale, frica se făcea tot mai mică.

Apoi, pe nepregătite, începură durerile. Fulgerătoare, spintecătoare, venite atât de subit încât abia apuca să tragă, la răstimpuri, aer în piept. Se clătină și se opinti spre pat, se sprijini cu palmele de cadrul din lemn și își încordă trupul, mușcându-și în același timp buza de jos cât să sugrume un strigăt. Odată ce valul trecu, murmurul din pereți se mută în mintea ei, iar sângele începu să i se zvârcolească în vene. Un firișor de sânge i se prelinse pe bărbie. Se împletici până la ușă, cu trupul greu, sprijinindu-se de pereți, și, deși știa sigur că era încuiată, fiindcă auzise precis sunetul metalic răsunând dimineața în urma guvernantei Ingeborg, Johanna puse mâna pe clanță, o apăsă și deschise ușa fără nicio opreliște.

Ieși pe coridorul pe care nu-l mai văzuse de luni bune și merse de-a lungul peretelui, oprindu-se numai când durerea o năpădea cu o încăpățânare surată cu moartea, zăbovind numai cât să-și înăbușe gemetele. Casa era cufundată în întuneric, însă de afară se auzea un zumzet ciudat, punctat de strigăte furioase. Veniseră, așadar, se gândi ea, și-și forță trupul în josul scărilor. Trebuia neapărat să iasă din casă, iar ca să ocolească aripa în care se găseau odăile lui Ingeborg, o luă pe la bucătărie, însă în clipa când deschise ușa și-l văzu pe tatăl ei tolănit într-un jilț, în penumbra subțire a focului din cămin, cu cămașa descheiată până jos, și pe guvernantă ghemuită între picioarele lui, scăpă un icnet și-și duse ambele mâini la gură.

Durerea care-i scutura trupul se transforma, treptat, într-un soi de gâdilat plăcut. De afară, din curte, răzbătură strigăte și chiuieli vesele, acorduri de muzică și plescăit de bocanci în noroi. Ingeborg sări în picioare și se repezi la ea. O prinse de reverul cămășii și vru s-o pocnească. Johanna inspiră adânc și avu impresia că în pieptul ei se destrăma o țesătură veche, putrezită. Auzi clar un pârâit, o smucitură, iar cât clipi de două ori, o tulpină groasă cât un cireș nou, plină de spini, răsări din podeaua care crăpă zgomotos, se învârtoșă între ea și guvernantă, se încolăci împrejurul mijlocului gros al lui Ingeborg și-o săltă spre tavan. Fața ei deveni de ceară, iar dintre buze i se prelinse un șuvoi de sânge. Spițerul rămăsese încremenit în jilț, cu pantalonii înfășurați în jurul gleznelor și cămașa boțită atârnând pe el ca pe gard. Johanna o rupse la fugă, ocoli în mare grabă suporturile cu vaze acum goale, pe care mama ei obișnuia să le umple primăvara cu trandafiri, coti la dreapta și intră pe ușa din dos a spițeriei, pe care o trânti și de care se lipi câteva clipe, cât să respire și să gândească.

Spițeria arăta exact așa cum și-o amintea: rafturile înalte erau încă pline cu sticluțe etichetate, cutii cu doftorii, tincturi, borcane mai mari sau mai mici, însă toate învelite într-un strat gros de praf. Închise ochii și o lacrimă îi alunecă pe obraz. Mamă…

Auzi o ușă deschizându-se și apoi glasul vesel și ascuțit al lui Reinhart și știu că venise s-o ia, că în ciuda faptului că ploaia se întețise și că lumina pălise și că ciorile dădeau târcoale casei, tatăl ei avea s-o vândă imediat ce va fi pus mâna pe ea. Se lăsă în genunchi și-și lipi palmele de lutul dușumelei găurite, își arcui spatele și se încrâncenă, iar în scurt timp, din gât îi înflori un cântec cu altă voce decât a ei, una mieroasă, străveche și aprigă, un cor de glasuri de femei. Iar cântecul acela făcu să răsară tulpinile și lujerii și spinii, să crească și să se întindă sălbatic spre rafturi, să împungă și să spargă toate sticlele cu doftorii, al căror conținut se vărsă pe jos și pe care pământul îl bău însetat, de parcă era un bolnav muribund, iar odată cu vrejurile, casa întreagă începu să tremure și în locul chiotelor din curte, veniră strigăte sfâșietoare, sudalme și întrebări, rugăciuni rostite gâlgâit din piepturi înecate de sânge, un zbucium de inimă uriașă, ascunsă sub pământ, ale cărei bătăi devin cutremure, surpă și repară deopotrivă și scot adevărul la iveală.

Johanna deschise ochii abia când casa se liniști și când furtuna din mintea ei și de afară fu spulberată de o rază de soare. Deschise ușa din față a spițeriei și ieși în drum, ocoli gardul curții în care întreg alaiul lui Reinhart devenise o ceată de dușmani străpunși de lujeri și spini, morți asemenea lui Ingeborg, și se opri când dădu cu ochii de tatăl ei, căzut în prag, cu bărbia tremurând, bălmăjind ceva de neînțeles. Îi căută ochii care se pierduseră undeva în fundul capului și înțelese că aceea era răsplata lui pentru ceea ce-i făcuse mamei sale.

Apoi o rupse la fugă spre pădure, iar în calea ei norii se dădură la o parte și razele soarelui se năpustiră dogoritoare spre pământ.

Despre autoare:

Gabi Gabrinov este scriitoare și locuiește în Germania. A debutat literar în 2016 cu o proză scurtă fantastică în revista Helion Online. A publicat proză scurtă, poezii și texte pe diferite platforme online (Helion, Galaxia 42, Utopiqa, Revista Zugzwang, Egophobia, Proezia, Liternautica, Literomania ș.a) și este prezentă în câteva antologii literare de poezie și proză scurtă (Revista tipărită Helion; Antologia CSF 2022, Antologia Revistei Zugzwang 2022-2023 ș.a.). A urmat cursuri de scriere creativă cu Andrei Crăciun și Florin Iaru, și a participat la atelierul de creație al Revistei de Povestiri cu Cosmin Perța. Este membră a clubului Helion din Timișoara. Romanul său de debut, Ftizie, a apărut la editura Ink Story.