Ioana Ghelțu-Bîrjan

Imperiul Selgiuc… unul dintre cei mai puternici dușmani ai creștinilor. Cavaleri trimiși din marile state europene încercau de ani buni să ocupe teritoriile atât de îndepărtate de patria în care ei se născuseră. Mulți își pierduseră viața în lupta pentru cucerirea orașului sfânt, Ierusalim. Unii abandonaseră misiunea primită, stabilindu-se în acele teritorii și rugându-se Dumnezeului lor, în timp ce alții îmbrățișaseră credința în Allah. Astfel, cei care odinioară juraseră să lupte împreună pentru cauza lor sfântă, ajunseseră acum să se ucidă între ei, considerându-i trădători pe cei care lepădaseră numele lui Dumnezeu.
În acele timpuri, desprinse parcă dintr-o poveste a Șeherezadei, imperiul era condus de tânărul sultan Melikșah, ajutat de cei doi viziri ai săi, Nizam Al-Mulk și Taj Al-Mulk. Sultanul, rămas unic moștenitor în urma morții celor doi frați mai mari, își conducea poporul cu o înțelepciune ieșită din comun. Deși se afla pe câmpul de luptă încă de când învățase să meargă, Melikșah găsea întotdeauna vremea necesară pentru studiu. Se ghida după legile Coranului și asemenea regelui Solomon, împărțea dreptatea acolo unde i se cerea acest lucru, iar cavalerii europeni care îi îmbrățișaseră credința, găseau întotdeauna la el protecție când erau asupriți de ,,frații’’ lor. În fiecare zi, sultanul își vizita supușii și le asculta dorințele. Simplitatea și puritatea ființei sale îl făceau iubit oriunde s-ar fi dus, deși nu ezita o clipă să apuce sabia când era nevoie, pedepsindu-și dușmanii cu cea mai mare asprime. Atunci când Melikșah nu găsea răspunsul unei probleme, încăleca pe calul său negru și călărea prin ținuturile sale, limpezindu-și astfel mintea. Acolo, în mijlocul acelor pământuri atât de iubite de el, își așternea covorașul de rugăciune, îngenunchea cu privirea spre Mecca și ridicându-și mâinile, se ruga pentru ca Allah să-i ofere înțelepciunea de a găsi răspunsul întrebărilor sale. Rugăciunea îl liniștea de fiecare dată, iar ochii lui căprui se înseninau. Reîntors la palat, niciodată nu greșea atunci când făcea cunoscute răspunsurile sale.
Pe zi ce trecea, amenințarea europenilor creștea, iar hanii familiilor care nu erau încă aliate ale Imperiului încercau să facă față atacurilor constante. Unul dintre aceștia, hanul Kadir, fusese greu încercat de soartă. Toți fiii săi muriseră apărându-și teritoriile și familia. Într-un final, Allah îi îngădui bătrânului să câștige, însă sufletul lui era pustiit de pierderea celor trei tineri. Singurul sprijin al bătrânului rămăsese unica sa fiică, cel mai mic copil al său. Simțind însă că puterea pe care o avea trebuia consolidată în vreun fel și știind că fata nu-i este de niciun folos, hanul decise să-i trimită un sol sultanului Melikșah, singurul care urma să-i alunge pe păgâni de pe pământurile lui.
Era anul Profetului 1067, când Imperiul Selgiuc sărbătorea cu mare fast în capitala Isfahan nunta sultanului Melikșah și a fiicei hanului Kadir. Copila, pe nume Zübeyde, fusese crescută doar de tatăl său, după ce mama sa murise atunci când fata se născuse. Avea doar 14 ani când tatăl său încheiase o alianță cu sultanul, acesta din urmă oferindu-i hanului protecția sa, cerând în schimb loialitatea hanului și dreptul de a administra o parte a teritoriilor sale. Hanul Kadir acceptase toate cererile stăpânului său, oferindu-i sultanului și mâna fiicei sale. Melikșah care avea atunci 24 de ani, deși nu-i plăcuse fata, se învoi pentru uniunea celor două familii. La auzul veștilor despre iminenta ei căsătorie, Zübeyde încercase să-și implore tatăl să împiedice acest lucru. Ochii ei mari și negri plângeau în zadar ca înțelegerea să se încheie altfel și poate, o altă femeie să fie viitoarea soție. Dar nimeni nu îndrăznea să conteste cuvintele hanului, iar acesta aproape că-și lovise fiica auzind-o cum se ruga de el să nu-i permită sultanului să se atingă de ea. În cele din urmă, fata sărutase mâna tatălui, ducând-o apoi la frunte conform obiceiului, căci nu putea face nimic altceva decât să se supună deciziei acestuia.
În liniștea nopții, învăluită de întuneric, Zübeyde se gândea cu amărăciune la casa pe care urma să o părăsească următoarea zi și la mama pe care nu o cunoscuse niciodată. Nespus de timidă, fata aproape că nu avusese curaj să-și ridice privirea spre sultan atunci când îi fusese prezentată prima oară. Poate dacă mama ei i-ar fi fost alături, destinul ei ar fi fost altul. Ridică mâinile și rosti o rugăciune, sperând ca vorbele ei să fie ascultate… Astfel, nunta avusese loc, iar Zübeyde Hatun deveni prima soție a puternicului sultan Melikșah. La un an de la nunta lor, regatul sărbătorea din nou, de această dată nașterea lui Berkyaruk, fiul sultanului. Când îl văzu prima oară, Zübeyde izbucni în lacrimi. Avea în sfârșit alături de ea pe cineva care să o iubească și să o prețuiască. După nașterea fiului său, Melikșah fu cuprins de un puternic sentiment de admirație pentru femeia datorită căreia putea închide ochii împăcat, știind că regatul său are un moștenitor demn…

***

În anul Domnului 1070, hanul Tamgaç încercă să riposteze împotriva unui atac asupra teritoriilor sale, atac condus de păgânii ce luptau sub semnul crucii. Pierderile suferite de ambele tabere fură imense, iar în cele din urmă, hanul fu nevoit să se retragă pentru aș reîntregi forțele. Nu era pentru prima oară când lupta contra cavalerilor creștini, dar hanul avea impresia că aceștia deveneau mai puternici pe zi ce trecea și deși nu dorea să recunoască nimic în fața oamenilor săi, avea disperată nevoie de ajutor. Reîntors la palatul său, se sfătui cu cei care îi comandau armata, dar nimic din ceea ce-i spuneau comandanții săi nu-l liniștiră. Știa că doar familia lui îi putea oferi mângâiere în acele vremuri tulburi. Astfel că, Tamgaç își chemă soția și fiica care întotdeauna îl ajutaseră să ia cele mai înțelepte decizii, fără a greși măcar o dată. Deși avea doar 15 ani, fiica hanului, Terken, era curajoasă ca mulți bărbați din armata tatălui ei și mânuia sabia încă de la vârsta de 4 ani. Dorința ei cea mai mare era să-și însoțească tatăl pentru a-l ajuta în lupta lui. Însă hanul, cu înțelepciunea cunoscută de toată lumea, nu cedă în fața rugăminților fetei și în schimb trimise un mesager la singurul care avea forța și armata necesare de a ține piept dușmanilor.
Nu dură mult și bătălia se reluă, dar de această dată copiii lui Allah câștigară lupta, alungându-i pentru moment pe cavalerii păgâni. Hanul Tamgaç se înapoie victorios la palatul său, fiind însoțit de sultanul Melikșah, pe care supușii nu-l lăsară să plece fără a sărbători alături de ei victoria mult dorită, ceea ce se și întâmplă. În timpul acestei petreceri, Melikșah fu înconjurat de comandanții săi credincioși, avându-l alături de el și pe Tamgaç. Sultanul nici nu băgă de seama că o pereche de ochi ca noaptea îl privea cu o imensă admirație și recunoștință. Dar nu dură mult și Terken fu smulsă din gândurile sale de o bătrână care trecea pe la fiecare, citindu-le doritorilor soarta în palmă. Fata se înveseli pe dată și întinse mâna bătrânei. Aceasta privi palma delicată și apoi îi șopti la ureche fetei câteva cuvinte care o întristară, însă odată cu dispariția bătrânei, dispăru și tristețea tinerei, care nu dădu crezare acelor vorbe…
Câteva zile mai târziu, în palatul hanului răsună un strigăt de bucurie. Chemată din odaia ei, Terken se grăbi să se înfățișeze tatălui său, fără a bănui câtuși de puțin că vorbele bătrânei de la petrecere începeau să se adeverească. Sultanul o aștepta alături de Tamgaç, care fără nicio introducere și cu emoție în glas îi povesti fetei cum stăpânul lor dorea ca ea să-i devină soție. Inima lui Terken tresări de bucurie aflând despre dragostea ce i-o purta Melikșah încă de când o văzuse prima oară și acceptă onoarea pe care acestea i-o aducea, fiindcă și inima ei îl iubea pe bărbatul care îi salvase tatăl și căminul. Nunta celor doi fu cea mai frumoasă din câte avuseseră loc până atunci, iar tot regatul sărbători alături de stăpânul lui. Dar în cele din urmă, sărbătoarea se termină, iar cei doi soți pășiră încrezători spre viitorul ce li se înfățișa.

***

În primele zile de la venirea lui Terken Hatun în palat, prima soție a sultanului încercă și reuși să nu-i iasă acesteia în cale. Deși aveau cunoștință una de existența celeilalte, nici Zübeyde și nici Terken nu aveau curajul de a sta față-n față, până când, într-o zi, o întâmplare neașteptată schimbă totul. Zübeyde Hatun se plimba alături de fiul său prin curtea palatului, atunci când sultanul dori să o vadă pentru a discuta unele chestiuni ce țineau de administrația palatului. Imediat după retragerea ei, Terken Hatun ieși la rândul ei în curte, fără a ști că în acea zi, hainele alese de ea aveau aceeași culoare ca cele ale lui Zübeyde hatun. Când o văzu, micul Berkyaruk îi sări în brațe, strigând-o ,,mama’’ și îmbrățișând-o cu toată puterea lui de copil. Tânăra nu-l respinse, din contră, începu să se joace cu el, chiar dacă în cele din urmă, copilul își dădu seama că nu ea era mama lui, iar când adevărata mamă se reîntoarse, nu avu încotro decât să o cunoască pe soția sultanului. Deși Zübeyde nu-l iubea câtuși de puțin pe cel care îi era și ei soț, ci doar îi purta un respect profund pentru faptul că era stăpân, totuși, în acea zi simți cum gelozia îi cuprinde inima, văzând-o pe Terken. Își luă fiul și plecă grăbită, fără a rosti niciun alt cuvânt. În aceea noapte, cele două femei se gândiră una la cealaltă. Pe de-o parte Terken, dorea ca între ele să nu existe dușmănie, chiar dacă și ea simțise fiorii geloziei, iar pe de cealaltă parte Zübeyde, și-ar fi dat și sufletul pentru a scăpa de Terken. Zübeyde se schimbase treptat din ziua în care fusese căsătorită împotriva voinței ei. Timiditatea dispăru, iar în sufletul ei parcă era veșnic toamnă. Devenise mai nemiloasă cu servitorii și mai curajoasă, mânuind sabia ca oricare bărbat din armata sultanului. Singurele ei momente cu bucurie erau cele petrecute alături de fiul ei, asupra căruia își revărsa toată iubirea și atenția…

***

În lunile ce urmară, Zübeyde Hatun, împreună cu fiul său, primi permisiunea de a se muta înapoi în casa tatălui său care se îmbolnăvise, pentru a se ocupa de înmormântarea acestuia atunci când va veni vremea. Hanul Kadir avea privirea foarte slăbită și își recunoscu fiica doar după voce. De această dată bărbatul știa cu siguranță că venise vremea ca el să-și reîntâlnească fiii, după voia lui Allah.
– Dar tată, tu nu te vei întâlni cu frații mei. Cu siguranță, ei se află în Paradis, alături de Profetul nostru, pe când tu vei arde în Iad…
– Zübeyde, copila mea, ce rău ți-am făcut ca să aud astfel de vorbe? Te-am făcut stăpâna unui imperiu, căsătorindu-te cu sultanul Melikșah…
– Stăpâna nedorită a unui imperiu, care blestemă ziua când m-ai dat lui, tată… Dacă ai putea să simți măcar pentru o clipă durerea din sufletul meu…
Dar hanul nu o mai auzea. Mâna îi căzuse alături de trup, murind neîmpăcat, fără a-și putea cere iertare de la fiica lui…

***

Sultanul Melikșah era liniștit. Vestea că soția lui iubită urma să-i dăruiască un copil îi umplu ființa de fericire. Atunci când Zübeyde Hatun se reîntoarse la palatul sultanului, Terken Hatun îi ieși în întâmpinare, mai ales că îi era nespus de dor de Berkyaruk, la care ținea ca la propriul copil. Când o văzu, Zübeyde Hatun încremeni un moment. Abia atunci află că soția favorită aștepta un copil.
– Allah să-i odihnească sufletul hanului Kadir, Zübeyde Hatun.
– Mulțumesc… Iar ție, Terken Hatun, felicitări. Aștepți un copil…
– Cu voia lui Allah, îl voi ține în brațe peste patru luni.
– Amin.
Niciodată nu simțise Zübeyde atâta ură față de Terken, cum simțea în acele momente. Cu greu își stăpâni mâna să nu apuce mânerul sabiei. Se scuză imediat și se retrase în odaia ei, departe de toată lumea, unde se rugă pentru ca ființa ei să-și găsească liniștea. În cele din urmă, femeia zâmbi trist. Un plan se conturase deja în mintea ei…

***

Astfel se scurseră trei luni, timp în care o armată creștină amenința din nou domnia regatului. Dar sultanul Melikșah era pregătit să-și apere pământurile. De această dată, cele două armate se învoiră asupra zilei în care își vor încleșta săbiile și de aceea pregătirile erau deja gata. Din porunca sultanului, Zübeyde Hatun urma să aibă grijă de Terken Hatun, bucurându-se de încrederea deplină a stăpânului. Dar soarta celor trei se schimbă cu doar câteva zile înainte de bătălie. Terken era mai fericită ca niciodată, împărtășindu-și toate gândurile cu Zübeyde, în care avea deplină încredere, asemenea sultanului. Cele două femei se aflau împreună atunci când fură atacate chiar în palat. ,,Copilul meu, Allah, apără-ne’’, se ruga întruna în gândul său Terken, în timp ce Zübeyde reuși să-l doboare pe unul dintre atacatori, dar rănită fiind, se așeză în fața lui Terken, protejând-o cu propriul trup. Melikșah ajunse la timp, înainte de a se întâmpla o nenorocire, dar nu apucă să afle cine erau atacatorii, căci ultimul rămas în viață se omorî. Hotărî pe loc ca Terken să-l însoțească și să rămână în tabăra de luptă, apărată fiind de cei mai iscusiți soldați, căci lupta nu urma să dureze prea mult, după spusele căpitanilor săi, în timp ce Zübeyde urma să rămână la palat pentru a apăra bunurile cele mai de preț. Astfel, odată cu moartea acelor mercenari, planul femeii începea să se îndeplinească…

***

Când cornul anunță începutul bătăliei, apărură și primele dureri. Terken Hatun se neliniști. Copilul ei trebuia să se nască abia peste alte trei săptămâni. Încercă să se liniștească, punându-și toată încrederea în Allah. Dacă soarta copilului era să se nască în timp ce tatăl său își apăra teritoriile, nimeni nu putea schimba acest lucru. Dar pentru moment, femeia se liniști, iar durerea trecu. Se scurseră astfel câteva ceasuri sau să fi fost zile? Terken nu-și mai dădea seama de cât timp se ruga pentru victoria soțului ei. Nicio veste nu venise însă, iar ea trimise în zadar vorbă lui Zübeyde Hatun. Aceasta nu avea de gând să o salveze dacă i s-ar fi întâmplat ceva, iar fără ca Terken să știe, Zübeyde era deja în tabără, ascunsă, așteptând clipa când va putea acționa. În cele din urmă, Terken adormi. Se simțea mai obosită ca niciodată, de parcă ea luptase pentru apărarea pământurilor acelea. Soarele începuse să apună, iar sunetul săbiilor încleștate încă se auzea pe câmpul de luptă.
Apariția primelor stele și a semilunii, care nu străluceau mândre ca altădată, ci mai degrabă păreau palide și triste, vesteau parcă ce urma să se întâmple. Turcii căzură într-o capcană. În același timp, Terken se trezi cu trupul cuprins de o durere sfâșietoare, care abia îi îngădui să strige după ajutor. Îndată, un grup de femei o înconjurară, oferindu-i sprijin. Nu mai încăpea nicio îndoială, copilul ei mult visat urma să se nască din clipă în clipă. Așa s-au scurs câteva ceasuri. Femeia încerca să îndure durerea, dar nu-și putea înăbuși strigătele și astfel, cu un ultim efort, copilul se născu, umplând tabăra cu plânsetul său. Terken răsuflă ușurată. Deși ochii ei negri erau plini de lacrimi, acestea nu reprezentau nimic altceva decât bucuria nemăsurată a femeii, iar atunci când își luă copilul pentru prima oară în brațe, Terken se simți cu adevărat împlinită. ,,Îngerul meu’’, îi șoptea ea copilului, uitând pentru moment de locul unde se afla sau de cel care lupta undeva, în depărtare, pentru siguranța tuturor…
– Terken Hatun, acum trebuie să te odihnești. Îngăduie-mi să culc copilul lângă domnia ta.
Moașa avea dreptate. Terken Hatun bău laptele ce i se aduse și încercă să adoarmă, în timp ce femeia de lângă ea îi legăna copilul. Dar imediat ce Terken adormi din cauza amestecului ce-i fusese turnat în lapte, moașa luă copilul și învăluită de întunericul nopții merse în locul unde Zübeyde Hatun o aștepta. Privirea întunecată a acesteia era luminată doar de o torță, iar la vederea sabiei de la brâul ei, moașa se înfricoșă, dar ținea prea mult la viața sa pentru a încălca o poruncă, așa că dădu copilul fără a rosti un cuvânt. Într-o clipă, moașa căzu la picioarele femeii, lovită fiind de sabia acesteia. La rândul ei, Zübeyde Hatun încredință copilul altcuiva, așteptând ca porunca să-i fie îndeplinită până la capăt, părăsind apoi tabăra cu gândul de a se înapoia următoarea zi fără ca cineva să o bănuiască de cele întâmplate…
Zübeyde Hatun își făcu apariția odată cu primele raze ale soarelui și merse direct la Terken Hatun pentru a o felicita. Dar când aceasta se trezi și privi în jurul său, spaima puse stăpânire pe ea și femeia se ridică, strigându-și copilul. Însă nici copilul și nici moașa nu erau nicăieri. Zübeyde încercă să o liniștească pe tânăra mamă, dar în zadar. Terken înșfăcă o sabie și fugi în tabără, amenințând pe oricine îi ieșea în cale să-i mărturisească unde era copilul ei. ,,Zübeyde Hatun, șopteau unii, te implorăm să o ajuți. Și domnia ta ești mamă, află ce s-a întâmplat cu bietul suflet’’. Zübeyde hatun aprobă spusele lor și încercă să se apropie de Terken, iar când aceasta aproape că o răni, Zübeyde ripostă, dezarmându-și îndată adversara. Luă apoi cele două săbii și le încredință unui soldat, apropiindu-se de Terken, care se prăbuși plângând…
– Îți jur că voi face tot ce pot pentru a-ți găsi copilul și pe cel care l-a luat de lângă tine…
Dar Terken nu putu să răspundă. Simți cum cineva o ia în brațe și o duce în cortul său, șoptindu-i să adoarmă. Nu-și dădu seama că însuși Melikșah era cel care încerca să o liniștească. Când în cele din urmă, Terken adormi, sultanul află cele petrecute în tabără de la Zübeyde Hatun și imediat porunci ca cei mai iscusiți membrii ai armatei să caute copilul și pe cei vinovați de o astfel de faptă, fiindu-i recunoscător lui Zübeyde Hatun pentru sprijinul ei. Chiar și victoria împotriva păgânilor fusese umbrită de nefericita întâmplare. Ochii sultanului ardeau de dorința de a se răzbuna pe cei care îndrăzniseră să-i atace familia, dar focul din ființa lui se domoli la vederea trupului fără viață al moașei. Însă Melikșah nu-și pierdu speranța și continuă să caute copilul zile și nopți de-a rândul, timp în care Terken Hatun se rugă aproape neîncetat, alături de Zübeyde Hatun care nu o lăsă singură o clipă…
După aproape o lună, care pentru Terken fusese asemenea unui an, un soldat se înfățișă înaintea sultanului, ținând în mâinile tremurânde o bucată de material care odinioară fusese albă și care acum era pătată cu sânge. Sultanul o privi mai îndeaproape, amintindu-și cum mâinile iscusite ale lui Terken Hatun brodaseră acel material, iar inima lui se umpluse de bucurie când scutecelul fusese terminat. Acum îi venea să ucidă mesagerul care îi aduse această dovadă însângerată. Cu greu își stăpâni mâna care deja strânse mânerul pumnalului de la brâu. Deși curajul său nu avea limite și până în acea clipă înfruntase nenumărate pericole, totuși nu se simțea în stare să se înfățișeze în fața celei pe care o iubea și să-i mărturisească cumplitul adevăr. Așa se face că, Melikșah îi povesti despre teribila descoperire lui Zübeyde Hatun, care primi apoi sarcina de a vorbi cu Terken Hatun. La auzul veștilor, Zübeyde Hatun se arătă supărată, tristă, dar sufletul ei râdea de bucurie și astfel se înfățișă înaintea lui Terken Hatun și o înștiință cu o prefăcută durere că totul se sfârși…
– Terken Hatun… va trebui să afli de la mine vestea ce tocmai ne-a fost adusă… Din păcate, copilul tău a murit…
Pentru o clipă, Terken încremeni. Mintea ei nu reușea să deslușească înțelesul vorbelor rostite de femeia ce stătea chiar în fața ei.
– Nu… minți… Mă urăști, de aceea nu vrei să-mi spui adevărul!
– Terken Hatun, acesta e adevărul. Copilul tău e mort, Allah să-i odihnească sufletul îngerașului…
– Să nu îndrăznești să-i spui așa copilului meu! El trăiește…
Dar Zübeyde nu reuși să înțeleagă ultimele cuvinte, căci Terken le rosti atât de încet, de parcă i-ar fi fost frică că acele vorbe nu erau adevărate. Atunci când Melikșah îi repetă ceea ce i se spusese deja, Terken își dădu seama că nimeni nu o va crede pe ea și astfel, încerca să-și facă întreaga ființa să accepte adevărul ce se afla chiar în fața ei, aceea bucată de material pe care o îmbrățișase de zeci de ori înainte de nașterea copilului. În cel mai scurt timp, sultanul pregăti ceremonia de înmormântare a acelui suflet pe care nici nu apucase să-l vadă și încălcând tradiția, o luă și pe soția sa să-i fie alături în acea zi neagră pentru regat…
Femeia se prăbuși lângă mormântul micuț, plângând așa cum nu o mai făcuse niciodată. În aceea zi, până și cerul vărsă lacrimile sale, udând pământul. Însă, nici măcar ploaia rece, ce îi lovea nemilos trupul nu o putu face să se ridice. În cele din urmă, unul câte unul, toți cei prezenți se îndepărtară, lăsând-o pe femeie singură. Terken își afundă mâinile în pământul ce devenea noroios, încercând să-l îndepărteze. Căci, la urma urmelor, ce adăpostea acel mormânt? Doar o bucată de scutecel, pătată cu sângele nevinovat al copilului ei. Dar totul era în zadar. Deși știa că săvârșește un păcat, Terken își ridică privirea spre cer și mâinile, dar nu rosti o rugăciune. Strigătul ei disperat ar fi putut topi până și cea mai înghețată inimă…
– Blestemul să se abată asupra celor care m-au despărțit de copilul meu! Să nu-și găsească liniștea în vechi! Allah, îngăduie-le să trăiască ziua în care își vor culca copiii într-un mormânt ca acesta, al cărui pământ să fie mai tare ca piatra!
Și fără ca femeia să știe, la câțiva pași de ea, ascunsă după câțiva arbori, o altă femeie o privea, auzind blestemul său. Pentru o clipă, Zübeyde fu străbătută de un fior și se înspăimântă la gândul că fiul său ar putea păți ceva, dar imediat își alungă neliniștea. Rosti în șoaptă o scurtă rugăciune pentru ca fiul ei să fie protejat de orice pericol și se îndepărtă la rându-i, lăsând-o pe Terken care repetă din nou și din nou acele vorbe grele…

~ Va urma~

Despre autoare:

Ioana Ghelțu-Bîrjan (n. 1997) este absolventă a Facultății de Drept și Științe Administrative, specializarea Drept, din cadrul Universității ,,Ovidius’’ din Constanța, iar în prezent urmează programul de Master ,,Științe penale’’ din cadrul Facultății de Drept și Științe Administrative, Universitatea ,,Ovidius’’. A publicat în revista Liceului Teoretic Decebal, cât și în diverse alte cărți, dintre care amintim AD INFINITUM III, ANTOLOGIE TEXTE CONTEMPORANE (editura Vox Authors, 2019). În prezent, a finalizat un prim roman, pe care dorește să îl publice în curând, lucrând, de asemenea, la alte două volume.