ROBERT C. TÖKÖLYI

Situat într-un colț îndepărtat al fostului Imperiu Francez, în regiunea frontalieră Lorena, Bourdonnay era un mic sătuc de țară, cu foarte puțini locuitori. Atestat pentru prima oară în secolul al XIII-lea, mai exact la 1256, satul primise o denumire de origine galeză, Bourdonus, căruia i s-a adăugat și sufixul – arium. Pe parcursul secolelor denumirea localității s-a modificat, fiind întâlnită sub diferite forme: Bourdonniers (1256), Bourdonier (1306), Bourdeney (1352), Portenach (secolul al XIV-lea), Bortnach (1455), Bortnachen (1460), Borenach (secolul al XV-lea), Bourdenney (1801). Localitatea a făcut parte din domeniul conților de Réchicourt, iar din punct de vedere religios și administrativ, a aparținut de principatul episcopal de Metz, un mic stat în cadrul Sfântului Imperiu Romano-German. Satul a fost distrus în întregime în timpul Războiului de 30 de ani și reconstruit abia în secolul al XVIII-lea. În momentul Revoluției Franceze, regiunea Lorena a fost împărțită în departamente, localitatea Bourdonnay fiind legată de departamentul Meurthe. Totodată, localitatea a devenit centru de canton până în 1801, când a fuzionat cu cantonul Vic-sur-Seille. În vremea lui Napoleon Bonaparte, în 1798, în sat, pe dealul Marimont, a fost construit un turn de observare militară din care era supravegheată întreaga zonă pe ruta către Strassburg.
În urma conflictului franco-prusac, localitatea, aflându-se în regiunea Lorena, a fost încorporată Germaniei, denumirea fiindu-i schimbată în Bortenach, situație în care s-a aflat până la sfârșitul Primului Război Mondial, când a fost realipită Franței, revenind, totodată, la vechea denumire, Bourdonnay.
Pentru că Bourdonnay nu a fost niciodată o localitate mare, pentru puținii săi locuitori, centrele de referință erau reprezentate de biserică și o școală primară. Numărul populației era extrem de mic. După o scurtă perioadă de creștere demografică (670 de locuitori în 1794, 970 în 1806, 1047 în 1831) numărul locuitorilor a intrat pe o pantă descendentă, care continuă chiar și în prezent (991 în 1851, 751 în 1872, 600 în 1900, 379 în 1954, sub 250 în prezent).

 

 

 

 

 

Aspecte ale vieții cotidiene în satul Boudournnay

Aici începe povestea lui Emile Rousselot căci satul, era și reședința familiei sale. Având origini modeste, majoritatea membrilor acesteia își câștigau existența din agricultură. Nu cunoaștem cu exactitate vechimea ei, iar informații certe există doar începând Nicolas, considerat patriarhul familiei. Acesta s-a născut pe vremea lui Napoleon Bonaparte, la 14 octombrie 1803 și a crescut, probabil, cu mitul unei Franțe invincibile, admirându-și, sincer, împăratul. Este posibil ca atunci când era copil chiar să fi văzut armatele franceze mărșăluind prin zonă, în drumul lor spre cine știe ce câmp de bătălie, unde Napoleon s-a dovedit învingător, nici nu mai știm pentru a câta oară. În momentul prăbușirii Primului Imperiu, avea deja 12 ani și putea înțelege destul de bine situația tragică în care se afla Franța. Însă viața lui și a familiei sale a decurs, ca și până atunci, la fel de liniar și modest, agricultura reprezentând ocupația de bază. Când s-a împlinit și i-a venit vremea de însurătoare, Nicolas și-a unit destinul cu Antoinette Keller, o femeie cu aproape douăzeci de ani mai tânără și, după nume, posibil, de origine germană, un detaliu foarte comun pentru această regiune eterogenă. Căsătoria a avut loc în anul 1849 și a fost binecuvântată cu 5 copii: Leopold (1850-1917), Emile (1854-1878) Marie (1855-1931), Aline (1856-1881) și Joseph (1858). Familia Rousselot și-a continuat traiul simplu, departe de urzelile noului împărat al Franței, Napoleon al III-lea. Poate că pentru membrii familiei ritmul de viață sau nivelul existenței nu s-a modificat în mod hotărâtor, însă trebuie să fi fost într-un fel mândri de realizările împăratului lor, care de nenumărate ori se declarase de partea celor mulți și oropsiți. Poate, din contră, reformele sociale ale lui Napoleon al III-lea s-au făcut simțite și în acest colț de imperiu. Nu știm și e prea puțin relevant. Important e că ei se simțeau parte a unui stat măreț, cu o istorie bogată. Erau, cu siguranță, patrioți. Niște patrioți simpli, fără prea multă educație. Satul nu le putea oferi prea multe.
Leopold, născut în 1850, singurul care a perpetuat linia genealogică a familiei, a crescut obișnuindu-se cu traiul de agricultor. S-a căsătorit cu o consăteancă, Marie Philippine Bernard (1855-1917), născută în 1855. Părinții lui nu mai trăiau în acel moment. Mama lui, Antoinette, murise încă din 1872 iar tatăl, Nicolas, a supraviețuit până în 1877. Împreună, Leopold și Marie Philippine și-au făcut propria familie, care număra, în total, 8 suflete. Au fost deci binecuvântați cu șase copii: Emile (2 septembrie 1880), Alphonse (1881-1957), Marie (n. 1883), Paul (1885-1918), Marie Aline (1886-1887) și Joseph (1889-1914). Fiecare își va croi în viață un destin separat de restul familiei. Soarta și condițiile social-politice ale timpului lor le-au fost potrivnice de multe ori. Marie-Aline, nu a reușit să supraviețuiască. Bolile care circulau în acele vremuri și condițiile precare de viață au făcut să moară în anul următor, în 1887; Marie, s-a călugărit sub numele de Sora Marie Rose; Paul și-a întemeiat o familie, dar a murit pe front în 1918; la fel și Joseph a murit în anul 1914, la o vârstă încă fragedă. Dintre toți, cel mai longeviv a fost Alphonse, care a lăsat în urma lui numeroși urmași.

***

Însă nu despre ei trebuie să vorbim aici, ci despre eroul acestui medalion biografic, primul-născut, Emile Joseph Auguste, cu o poveste de viață intrigantă, demnă de un bestseller sau un film artistic. După ce a absolvit 5 clase primare în anul 1891, la școala din localitatea natală, părinții lui au hotărât să-l trimită cât mai departe de regiunea Lorenei, aflată într-un proces intens de germanizare. Condițiile extrem de vitrege făceau aproape imposibilă realizarea în viață a tinerilor francezi lorenezi.
Astfel, la vârsta de 10 ani, Emile Rousselot a părăsit casa părintească pentru a-și îndeplini destinul, fără a privi înapoi. Deși a mai revenit în câteva rânduri, la ocazii speciale, Emile nu s-a mai întors niciodată acasă definitiv. A fost ajutat să plece de către preotul paroh din satul natal care, văzând dorința de a învăța a micului Emile, l-a introdus pe acesta într-o congregație religioasă dedicată promovării educației. Ordinul se numea „Frères des Ecoles Chrétiennes” și funcționa ca un institut confesional, fondat în 1684, scopul acestuia fiind educarea tinerilor din familii modeste. Spre deosebire de alte ordine religioase, membrii „Frères des Ecoles Chrétiennes” erau civili care își ghidau viața și activitatea după o serie de principii ale moralei creștine. În anul 1891 a fost înscris la Școala Primară Superioară din Reims, pe care a absolvit-o în 1894. Patru ani mai târziu, în 1898 a absolvit și cursurile Școlii Normale din Reims iar în același an, a susținut bacalaureatul la Academia din Paris.
Cei opt ani petrecuți la Reims, orașul în care fuseseră încoronați regii Franței, trebuie să fi lăsat urme adânci în mentalul copilului de la țară. În anii petrecuți acolo, Emile, dincolo de activitățile specifice vârstei sale, trebuie să fi fost marcat de lumea pe care a cunoscut-o, care contrasta enorm cu aceea din satul lui natal. Cu siguranță, a fost marcat de grandoarea catedralei Notre-Dame de Reims și bazilica Saint Remi în care erau încoronați vechii regi ai Franței.

                       

Catedrala Notre-Dame de Reims        Bazilica Saint Remi

Reims era un spațiu citadin dominat de istorie, cultură și artă. Drept urmare, Emile avea la dispoziția numeroase biblioteci în care își putea desăvârși și îmbogăți cultura generală. Avea la dispoziție și presă, prin intermediul căreia afla ultimele informații din toate domeniile. Parcurile îi ofereau prilejuri de plimbare și relaxare. Deși nu a rămas nimic scris în urma lui, din care să rezulte acest lucru, am convingerea că, aici la Reims, tânărul Emile a luat decizia dificilă de a nu se mai întoarce niciodată acasă, încercând să-și facă un viitor, pe cont propriu. La finalizarea studiilor, pentru a-și susține examenul de capacitate (echivalentul bacalaureatului de azi), a vizitat și Parisul lui Napoleon al III-lea, în mijlocul căruia trona acum Turnul Eiffel, montat cu doar câțiva ani înainte. Vizitând capitala, Emile era, cu siguranță, încântat, fascinat, uimit de cele văzute și, cel mai probabil, își relata cu mult entuziasm trăirile, în scrisorile pe care le trimitea familiei sale rămase la Bourdonnay.
Imediat, tânărul absolvent a fost încadrat în sistemul de învățământ ca învățător, funcție în care a activat între anii 1899-1906 în diferite sate și comune rurale. Dar acest lucru nu reprezenta un lucru nici ieșit din comun, nici extrem de dificil, având în vedere faptul că Franța sfârșitului de secol al XIX-lea avea o rețea de căi de comunicație destul de bine pusă la punct, astfel că, se putea ajunge destul de ușor în orice colț al țării. Mai mult decât atât, lumea satelor franceze a suferit numeroase transformări în bine, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Satele franceze erau legate și de marile orașe prin șosele și căi ferate, ceea ce a permis libera circulație a unor modele de viață și gândire diverse, existau școli în fiecare sat precum și acces la presă. Toate acestea făceau ca lumea rurală să nu se mai simtă ruptă de realitatea contemporană. Venirea lui Emile Rousselot ca învățător în mediul rural francez nu putea să însemne decât un lucru pozitiv. El, fiul unui țăran, scăpat din robia lipsei de educație se întorcea, ca învățător, într-un spațiu care semăna foarte mult cu cel natal, pentru a-i ajuta și pe alții să se educe, să se ridice. Eforturile sale didactice au fost întrerupte pentru scurtă vreme în anul 1900, când Emile a fost recrutat și incorporat în armată, satisfăcând stagiul militar obligatoriu în cadrul infanteriei, cu gradul de sergent major.
Prin filiera stabilită la Reims, în anul 1907, Emile Rousselot a părăsit Franța pentru a deveni profesor misionar în Estul Europei, la Porțile Orientului, într-un regat tânăr, cu veleități latine și francofone: România. Astfel, Rousselot își face apariția ca profesor la o școală „reală” și „particulară”din Craiova, al doilea oraș al România, ca mărime, după capitala București, unde activează până în anul 1910, un oraș aflat în plin avânt social, economic, dar mai ales din punct de vedere educațional.
Emile Rousselot a fost încadrat ca institutor de limba franceză la Școala Catolică, care în acea vreme purta denumirea de Școala Populară și Reală Romano-Catolică din Craiova la 1 septembrie 1907. La plecarea sa din această instituție de învățământ în anul 1910, directorul școlii craiovene îl caracteriza astfel: „cu sârguință și zel împreunat cu o deosebită capacitate de predare și metodă bună a obținut cele mai bune rezultate în timpul activității sale ca institutor”. După susținerea unui examen, probabil de echivalare a studiilor sale, la Cernăuți în Imperiul Austro-Ungar, în anul 1910, Emile părăsește România și se stabilește în Austria, ca profesor la o Școală de Comerț (Handeschule), unde a rămas 2 ani, până în 1912. În acești ani, petrecuți în Imperiul Austro-Ungar, și-a cunoscut și viitoarea soție, Tereza Mayerhofer, austriacă de origine, născută la Viena în 14 aprilie 1875, care îl urmează în România. Emile Rousselot a revenit la Craiova ca pedagog de limba franceză și germană la Liceul Militar. În scurt timp, la 26 ianuarie1913 relația dintre cei doi a devenit oficială, Emile și Tereza căsătorindu-se la Craiova, stabilindu-și domiciliul în strada Unirii la nr. 119.
Anii de miere ai cuplului au trebuit amânați, la 1 august 1914, Emile Rousselot fiind concentrat pe front, de unde nu s-a mai întors, decât, probabil, în permisii. Pentru faptele sale din timpul Primului Război Mondial, în anul 1919 a fost decorat de către Ministerul Războiului din Franța cu medalia „Médaille coloniale avec agrafe Tunisie”, fapt ce ne arată că Rousselot a luptat, fie în Nordul Africii, fie în alte colonii franceze. Instituită în anul 1894, medalia era oferită participanților la conflicte ale Franței care se desfășurau în posesiunile acesteia (colonii sau protectorate). Mai exact, medalia respectivă era acordată acelor soldați, cetățeni francezi care au participat la operațiuni militare și au domiciliat în acele teritorii în timpul unor războaie, în acest caz, în discuție fiind perioada 1 septembrie 1915 – 31 decembrie 1918. Din fericire, a supraviețuit conflictului, însă alți membri ai familiei sale nu au fost la fel de norocoși. Părinții săi au decedat în anul 1917, iar frații mai mici, Joseph și Paul, și-au pierdut viața, primul, la începutul conflictului, în 1914, iar al doilea, la sfârșitul acestuia, în 1918. Lăsat la vatră, Emil Rousselot s-a întors la soție, în România, fiind reangajat ca preparator de limbi străine la Liceul Militar din Craiova, în mai 1919, unde a rămas până la sfârșitul anului școlar. La părăsirea acestei unități prestigioase de învățământ, conducerea acesteia i-a eliberat o adeverință în care era caracterizat astfel: „ca valoarea pedagogică, Dl. Emile Rousselot s-a dovedit un element excelent cu o cultură profesională suficientă, foarte muncitor, punctual și foarte corect. Școala a tras mari foloase de pe urma sa.”

***

România Mare, născută recent din vâltoarea războiului, ducea lipsă de personal didactic calificat, mai ales în teritoriile proaspăt alipite. În Transilvania, Maramureș, Crișana și Banat, foarte multe cadre didactice au fost de naționalitate maghiară, multe dintre acestea refuzând să depună jurământul de credință noii administrații, ceea ce a atras după sine, concedierea lor, fapt pentru care unitățile de învățământ au fost puse într-o situație dificilă, multe neputând să-și deschidă porțile la timp, din lipsă de personal calificat. În aceste condiții, până la crearea unui corp profesoral local, competent, care să poată promova limba, cultura și istoria românilor, au fost aduși profesori din Vechiul Regat. Unii dintre aceștia au fost detașați, alții, voluntar, au cerut transfer sau detașare pentru o perioadă determinată de timp sau chiar definitiv. Și Emile Rousselot s-a aflat într-o astfel de situație, guvernul Transilvaniei, reprezentat de Consiliul Dirigent, prin Resortul Cultelor și Instrucțiunii Publice, numindu-l pe Rousselot profesor la Liceul „Simion Bărnuțiu” din Șimleul Silvaniei:
„Domnule, am onoarea a vă aduce la cunoștință că în urma cererii Dv. v-am transferat, cu toate drepturile avute până acum în Vechiul Regat, ca profesor la Liceul Simion Bărnuțiu din Șimleul Silvaniei. Aducându-vă aceasta la cunoștință îmi place a crede că neamul nostru și școala românească de aici a găsit în Dv. un patriot convins și un dascăl devotat care se va grăbi să aducă prinos Transilvaniei românești toată mintea și toată inima și toată viața sa. După sacrificiul de sine al soldatului român pentru înfăptuirea României mari credem că sacrificiul dascălului român pentru deplina consolidare a acesteia nu va fi mai prejos.
În interesul școalei pe care veți avea să o serviți de aici înainte, vă rog să vă prezentați în timpul cel mai scurt la Șimleul Silvaniei spre a vă pune în legătură cu Dl. Dr. Ioan Ossianu directorul Liceului și spre a lua din vreme toate măsurile atât de ordin personal cât și general școlar.”
Din motive necunoscute până în prezent, aproape imediat, s-a revenit asupra acestei decizii printr-o telegramă care anula transferul la Șimleul Silvaniei, transferându-l pe Rousselot la Baia Mare, la Liceul „Gheorghe Șincai” și la Școala Civilă de Fete.

Liceul „Gheorghe Șincai” Baia Mare

Viața dascălilor a început greu la Baia Mare. Profesorii și familiile lor au fost repartizați în chirii, pe la familiile din oraș, împărțind, de cele mai multe ori, cu acestea, spații modeste. Abia ulterior, după ani de zile, situația lor materială și financiară s-a îmbunătățit, reușind să-și cumpere sau să-și construiască locuințe personale/familiale, devenind astfel rezidenți permanenți ai orașului. Este și cazul lui Emile Rousselot, care în anul 1921 și-a cumpărat prima casă, situată în strada Horea, nr. 25. Ulterior, prin 1931-1932, starea lui materială a devenit suficient de bună pentru a-și cumpăra încă o locuință, în strada Zorilor, la nr. 4. Pe parcursul timpului, această nouă locuință a fost modificată în sensul măririi sale, devenind destul de generoasă ca spațiu și dotări.
Liceul „Gheorghe Șincai” din Baia Mare era cea mai veche unitate de învățământ liceal din oraș, înainte de Marea Unire funcționând ca Liceu Maghiar de Stat. Era, în general, un liceu de băieți și avea prestigiul cel mai mare din rândul unităților de învățământ din localitate. Totuși, începuturile au fost dificile, liceul având, în anul școlar 1919-1920, un colectiv profesoral format doar din 13 cadre didactice și nici 200 de elevi. Grație eforturilor acestui colectiv, condus de directorul prof. pr. dr. Gheorghe Hetcou, toate problemele au fost depășite, numărul cadrelor didactice și al elevilor crescând, popularitatea liceului atingând cote nemaiîntâlnite până atunci, totul datorându-se profesionalismului cadrelor și disciplinei foarte stricte stabilită elevilor.
Pe parcursul celor peste 20 de ani petrecuți la Liceul „Gheorghe Șincai” din Baia Mare, profesorul Emil Rousselot s-a remarcat prin cursurile de limba franceză pe care le preda cu mult profesionalism, atât la liceul de băieți, cât și la cel de fete, dar și în cadrul unor cursuri particulare. A fost o figură retrasă, discretă, căreia nu i-a plăcut să epateze. Spre deosebire de alți colegi, care s-au implicat în politică, s-au remarcat în plan cultural, Emile Rousselot a rămas în memoria băimărenilor doar prin aptitudinile sale de mare pedagog. Nu avea ambiții de mărire și, cu toate că era exigent, era foarte apropiat de elevii săi, având o fire pașnică, înclinată spre împăciuire. Colaborarea cu liceul băimărean s-a întrerupt, pentru scurt timp, în anul școlar 1930-1931 fiind transferat la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației (echivalentul Liceului „Gheorghe Șincai”).

Liceul Dragoș Vodă Sighetu Marmației

Revenit la Baia Mare, profesorul Rousselot a continuat să predea limba franceză, atât la Liceul Gheorghe Șincai cât și la Școala Civilă de Fete, o altă unitate de învățământ liceal băimărean cu istorie îndelungată. Aici, la Baia Mare, Emil Rousselot, a obținut, în anul 1938, titlul de profesor titular definitiv, iar în anul 1940 a fost pensionat.

Școala Civilă de Fete Baia Mare

În plan extrașcolar, încă din momentul sosirii sale la Baia Mare, Emil Rousselot a organizat cursuri private sau publice de limba franceză. În general, aceste cursuri se desfășurau seara, majoritatea celor care doreau să învețe sau să se perfecționeze în limba franceză, fiind formată din intelectuali. Șirul acestor cursuri a continuat pe tot parcursul perioadei interbelice. Emile Rousselot acorda meditații inclusiv la domiciliul elevilor, fapt ce l-a făcut cunoscut în tot orașul. Mai mult, profesorul Rousselot a participat împreună cu elevii săi la mai multe excursii organizate de școală, iar la finalul anului școlar printre premiile acordate de școală, copiii buni la limba franceză erau răsplătiți cu cărți cumpărate personal de către profesor.
Anul 1930 a fost unul foarte important în viața lui Emile Rousselot. Aflat de 23 de ani în România, devenise, în mare parte, român, vorbind și scriind perfect românește. Era poliglot, vorbind impecabil franceza, germana, dar și puțină engleză. În aceste condiții, în baza unui regulament din anul 1924 privind dobândirea naționalității române prin naturalizare, Emile Rousselot a solicitat oficialităților române acordarea cetățeniei române prin renunțare la cea franceză. Astfel, la 4 aprilie 1930, se adresa Primăriei Orașului Baia Mare, aducând la cunoștința acesteia următoarele: „am onoare a depune declarația de renunțare la cetățenia franceză și optarea la cea română, cu rugămintea să binevoiți a lua la cunoștință și un exemplar al păstra în arhiva primăriei iar unul al trimite Prefecturei județului Satu Mare. Totodată, vă comunic că odată cu prezenta am înaintat un exemplar de declarație și poliției de stat Baia Mare iar cererea de naturalizare Ministerului de Justiție, Comisia de Naturalizare.” Declarația de renunțare la cetățenia franceză, legalizată, cuprindea următorul text: „Eu, Emile Joseph Auguste Rousselot, profesor în Baia Mare, județul Sătmar, prin prezenta declar că renunț la cetățenia franceză. Doresc să devin cetățean român și mă oblig a observa cu sfințenie legile și regulamentele acestei țări. Efectul de drept al prezentei declarații se extinde și asupra soției mele născută Therese Mayerhofer, născută la Viena, cu care am încheiat căsătorie în Craiova, județul Dolj, în anul 1913.”
Obținerea cetățeniei române a permis profesorului de franceză să ocupe funcții administrative. Astfel, în perioada mai 1935-noiembrie 1936, Emile Rousselot a făcut parte din conducerea Primăriei Orașului Baia Mare, în calitate de membru al Comisiei Interimare.5
Din păcate, după anul 1940, informațiile despre Emile Rousselot se împuținează. Despre perioada războiului mondial nu știm nimic. Este foarte posibil ca în contextul ocupării Nordului Transilvaniei de armata și administrația maghiară, să se fi retras, așa cum mulți dascăli au făcut-o, în România, posibil la Lugoj, Caransebeș, centrul emigrației băimărene, sau în alte regiuni unde să fi fost nevoie de serviciile sale. La fel de plauzibilă poate fi ipoteza rămânerii sale în Baia Mare. Era deja un profesor pensionar, nu mai reprezenta nici un pericol.
Apoi, după finalizarea celui de al Doilea Război Mondial, informațiile despre Rousselot reapar, fiind acceptat, din nou, la catedră, în colectivul de profesori de la Liceul Gheorghe Șincai până la sfârșitul anului 1947. După acest an, totul devine foarte neclar.

***

Am aflat despre acest personaj în anul 2012. Nu aveam niciun habar cine a fost și ce fel de viață a avut. Era doar un nume, care se repeta obsesiv, an de an, în paginile anuarului unui liceu local, în calitatea sa de profesor de limba franceză. Am simțit o ciudată atracție și am început să investighez cazul său, în speranța că voi descoperi o poveste de viață interesantă. Am contactat primăria localității Boudornay, din Franța, unde se născuse, iar primarul, foarte amabil, m-a pus în legătură cu familia profesorului. Nu este necesar să mai mărturisesc surpriza plăcută pe care am avut-o în fața bunăvoinței cu care am fost învăluit de către familia Goudot, prin cei doi soți Regine și Bernard. Cei doi s-au arătat foarte entuziasmați de demersul meu și s-au străduit pe cât posibil să mă ajute, deși nu știau foarte multe despre acest strămoș al lor. În cadrul corespondenței purtate, mi-au trimis un arbore genealogic al familiei până la 1803, fotografii, puncte de vedere. Am contactat și Ambasada Franței din România pentru a mă ajuta în acest demers și țin să mulțumesc pe această cale acestei instituții pentru eforturile întreprinse pe lângă instituțiile abilitate din Franța (inclusiv Ministerul Apărării Naționale, muzee și alte instituții de profil din Franța) în vederea identificării lui Emile Rousselot pe frontul din Nordul Africii în Primul Război Mondial. Am citit cărți despre Franța secolului al XIX-lea, despre Napoleon al III-lea, cel care, în mod nesăbuit, a pierdut Alsacia și Lorena, cărți despre cele două provincii pierdute și nu numai, totul pentru a înțelege epoca respectivă.
Totuși, când am demarat acest proiect biografic dedicat profesorului Emile Roussselot m-am lovit de numeroase necunoscute, cum ar fi, spre exemplu, locul și data morții sale. La început, am crezut ca viața sa a luat sfârșit la Baia Mare, orașul în care a profesat și a locuit aproape 30 de ani. În acest sens eram ferm convins că a fost înmormântat într-unul din cimitirele din oraș, pe care am început să le vizitez. Cu răbdarea unui bătrân chinez am încercat să-i găsesc mormântul în cimitirul fost catolic, în cel reformat, în cel greco-catolic și cel ortodox. Deși m-am bucurat de întregul sprijin al administratorilor nu am reușit să găsesc vreo urmă a profesorului. Norocul mi-a surâs în momentul în care am abordat câteva persoane în vârstă din cimitirul românesc care își cinsteau morții din familie. Din vorbă în vorbă, am aflat că fuseseră elevii profesorului Rousselot. Limbile s-au dezlegat și amintirile i-au năpădit, încercând fiecare să facă eforturi de memorie pentru a mă ajuta în cercetarea mea. Ei au fost cei care mi-au spus că nu aveam nicio șansă să-l găsesc pe Rousselot la Baia Mare deoarece că acesta decedase… în Șomcuta Mare, o localitate mică, situată la circa 30 de km Sud de Baia Mare. Acolo s-ar fi retras profesorul în ultimii ani de viață si că acolo ar fi avut un adevărat cavou. Uimit de informația aflată și nerăbdător să văd dacă o pot confirma m-am deplasat chiar a doua zi la Șomcuta Mare. Nu cunoșteam localitatea, fapt pentru care, primul pas a fost, să identific biserica romano-catolică, unde tocmai se desfășura o slujbă. Chiar dacă preotul și enoriașii nu au putut să-mi furnizeze informații relevante, măcar m-au îndrumat spre vechiul cimitir al localității.
Acolo, l-am găsit imediat pe Emile Rousselot! Mormântul său, extrem de simplu, împrejmuit cu un gard din fier forjat, este situat în a doua jumătate a cimitirului, în linie dreaptă cu poarta de intrare, pe partea dreaptă. Un obelisc masiv din marmură gri marchează mormântul celui care a fost Emile Rousselot. Mormântul, curat, fusese vizitat chiar de curând pentru că avea așezată o mică coroană de flori și câteva lumânări, semn că cineva, încă mai aprindea candele în amintirea profesorului de franceză. Însă inscripția de pe piatra funerară, care trădează patriotismul și supărarea celui care nu a mai putut niciodată să-și revadă țara este cel mai emoționant: „Ici repose Emile Rousselot, proffeseur, decede a l’age de 72 ans, loin de sa patrie et son epouse Therese. Au revoir i espere que nous nous reverons au Ciel!”
Emile Rousselot a încetat din viață la 3 aprilie 1952, departe de patria sa. Era sărac, bolnav și uitat de lume. Soția sa, Tereza, i-a supraviețuit încă șase ani, decedând la 13 ianuarie 1958, de bătrânețe. Catolică practicantă, simțind că sfârșitul e aproape, Tereza a primit sfintele sacramente, înainte de a-și da ultima suflare. A fost înmormântată alături de soțul său.

 

 

 

 

Șomcuta Mare, la cumpăna dintre secole

Până în acest moment nu am reușit să găsesc o explicație care să lege viața și activitatea profesorului din Baia Mare de Șomcuta Mare. Emile a predat la Liceul Gheorghe Șincai până la sfârșitul anului 1947, după care dispare brusc din orice anale. Ce l-a putut determina să se refugieze tocmai la Șomcuta? Era deja pensionar, deci e foarte posibil să nu mai fi dorit să-și continue traiul la oraș și și-a planificat o retragere la țară, într-o localitate aflată la o distanță acceptabilă față de centru, care semăna izbitor cu satul său natal. Pe de altă parte, timpurile se schimbaseră, cu siguranță nu mai era bine văzut de reprezentanții noului regim, comunist. Este foarte posibil ca, odată cu schimbările politice din țară și viața lui Rousselot să fi suferit modificări crunte. Este posibil ca locuința sa din Baia Mare să fi fost confiscată, iar vechiului proprietar, profesorul de franceză, să i se fi stabilit un domiciliu forțat, departe de agitația orașului. Poate i-a fost tăiată și pensia pe care o merita după atâția ani de trudă, astfel că, aflat în imposibilitatea de a mai plăti dările după o locuință în mijlocul orașului, a trebuit să se reorineteze. Nu putem știi cu certitudine nimic. Nici nepoții săi din Franța, amintiți mai sus, nu au putut să lămurească modul în care Emile Rousselot a ajuns să locuiască la Șomcuta. Totuși, în baza unor scrisori, pe care încă le păstrează în familie, nepoții mi-au comunicat că Emile Rousselot și soția sa Tereza, trăiau într-o cruntă sărăcie, că nu mai aveau decât hainele de pe ei, pe care, pentru a putea ieși în societate, trebuiau să le întoarcă pe dos, ca să pară mai noi.
Faptul că mormântul era totuși îngrijit și că cineva încă se ostenea să le aprindă o lumânare și să le mai aducă câte o coroniță de flori m-a intrigat și am încercat să aflu mai multe detalii. Zvonurile, pe care am reușit să le aflu la Șomcuta, spuneau că profesorul și soția sa ar fi trăit la o familie, pe strada principală, descendenții acelora trăind undeva în județul Sălaj, ei fiind cei care mai aprindeau candele la mormântul patriotului francez. Povestea pare verosimilă, dar foarte greu de verificat.

Familia Rousselot din Franța

Viața familiei sale din Franța a continuat ca și până atunci. Rudele lui Emile continuă și azi să existe, grație fratelui său, Alphonse, care, după ce s-a căsătorit în anul 1910 (la nuntă participând și Emile) a reuși performanța de a avea o familie mare, formată din opt copii: Leopold (1911-1996), Marie (1912-1998), Odile (1914), Emile (1919-2002), Alexandre (1921-1991), Clotilde (1923-2012), Alphonse (1925-2013), Rose (1927-1996).
Fiecare din acești nepoți s-au căsătorit la rândul lor astfel că, în prezent, în zona localității Bourdounnay, dar și în întreaga țară, există foarte mulți descendenți, strănepoți din partea acestui frate. Alphonse, a fost întreaga sa viață agricultor și a trăit până la moarte în satul natal. Familia Rousselot continuă azi și prin descendenții din partea unui alt frate al lui Emile, Paul (1885-1918) din a cărui căsătorie au rezultat doi băieți Paul (1914-1967) și Joseph (1917- ?). Toate nepoatele și toți nepoții lui Emile Rousselot au murit. Dintre aceștia, ultimul a fost Alphonse, în februarie 2013. Din această generație, a rămas doar soția nepotului lui Emile. În următoarea generație, Emile a avut 26 de strănepoți și strănepoate, 20 de la Alphonse, 6 din partea lui Paul. În prezent, dintre aceștia, mai trăiesc 23, născuți între 1938-1963. La rândul lor, 10 dintre aceștia s-au născut la Bourdonnay. Toți membrii familiei Rousselot s-au născut în mediul rural și aproape toți încă trăiesc pe o rază de circa 100 km cu excepția unuia care este în sudul Franței, unul în Normandia și altul în Alsacia. Din partea lui Alphonse, fratele lui Emile, opt descendenți au avut o cariera în agricultură, trei au fost profesori (literatură, istorie și geografie) o farmacistă și doi secretari. De asemenea, un pediatru, un asistent maternal, un director de îngrijire medicală la domiciliu, un director de magazin, un brutar și un administrator de facultate.
Din partea lui Paul, nepotul lui Emile, care a fost el însuși profesor, se pare că descendenții au avut înclinații intelectuale sau tehnice, unii fiind profesori, alții ingineri aerospațiali sau chiar politicieni, Pierre Rousselot devenind chiar primar în Vandoeuvre între anii 1989-1995 și consilier general în aceeași localitate până în anul 2001. A murit în martie 2013 iar în iunie 2014, autoritățile locale au acordat numele său, în cadrul unei mici festivități, unui centru din localitatea unde a fost primar, în prezența familiei sale. În prezent, în micul sat Bourdonnay de doar 260 de locuitori, trăiește fratele doamnei Regine Goudot (n. 1950), cu care am corespondat, Jean-François ( n. 1952) împreună cu familia lui, fiul acestuia Michael împreună cu familia precum și un verișor al acestei doamne, Bernard (n. 1948), fiul lui Alexandre, fiul lui Alphonse, fratele lui Emile Rousselot. Uneori, în special la ocazii, vesele sau triste, membrii familiei, cei care încă mai pot veni acasă, se reunesc într-un fel de cămin cultural care o sală frumoasă. Majoritatea membrilor familiei Rousselot sunt pensionari și se implică în viața de familie sau în comunitate, corul bisericii sau diferite asociații etc.

Reprezentanții familiei Rousselot, generații vechi și noi
fotografie realizată în Bourdonnay la 1 iunie 2014

Notă

În vederea întocmirii acestui studiu biografic am consultat atât surse documentare inedite cât și materiale edite. Cele inedite au fost deja citate într-un articol anterior, intitulat Restitutio: Reprezentanți ai învățământului băimărean: Marta Iepure Fabian, Ioan Iepure, Dr. Gheorghe Hetcou, Emile Rousselot, Iosif Levandovschi, Aurel Coza și publicat în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 7/2014. În ceea ce privește sursele edite am consultat următoarele lucrări: Jules Duhem, La question d’ Alsace-Lorraine de 1871 a 1914, Paris, 1917; Maurice barres, Alsace-Lorraine, Paris, 1906; George Wharton Edwards, Alsace-Lorraine, 1918; Daniel Blumenthal, Alsace-Lorraine. A study of the relations of the two provinces to France and to Germany and a presentation of the just claims of the people, New York and London, 1917; Ernest Alfred Vizetely, The true story of Alsace-Lorraine, New York, 1918; Whitney Warren, The question of Alsace and Lorraine. Lecture given at Aeolian Hall New York, march 14, 1917; P. Vidal de la Blache, La France de l’Est, Paris, 1918; Maxime Leroy, A’Alsace-Lorraine, Porte de France, Porte d’Allemagne, Paris; Matilde Betham Edwards, Under the german ban in Alsacie and Lorraine, London; Maurice Barees, La Lorraine devastee, Paris, 1919; Charles Downer Hayen, Alsace-Lorraine under German rule, New York, 1917; Ruth Putman, Alsace and Lorraine from Caesar to Kaiser, 58 BC-1871 A.D, New York and London, 1915; Henri Galli, Gambetta et l’Alsace-Lorraine, Paris, 1911; Coleman Phillipson, Alsace-Lorreine. Past, present and future, London, 1918; Lucian Boia, Napoleon III cel neiubit, București, Editura Humanitas, 2008; Jaques Madaule, Istoria Franței, București, Editura Politică, nr. 1973; Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, Iași Institutul European, 1998; Jean Carpentier, Francois Lebrun, Istoria Franței, Iași, Institutul European, 2001; Nicolae A. Andrei, Istoria Învățământului din Craiova, Craiova, Editura Alma, 2005; Nicolae Andrei, Gheorghe Pârnuță, Istoria învățământului din Oltenia, Craiova, editura Scrisul Românesc, 1981; Aurel Socolan, Pamfil Bilțiu, Liceul Gheorghe Șincai, 75 de ani, Baia Mare, Editura Gutinul, 1994; Csoma Gheorghe, baia Mare 670 de ani, Baia mare, Editura Helvetica, 2000; Anuarul Liceului Gheorghe Șincai; Monitorul Oficial.
Aduc mulțumiri speciale autorităților franceze (ambasadă, ministerul apărării, primăria localității Bourdonnay) pentru ajutorul primit dar mai ales pentru modul elegant și prietenesc în care au făcut acest lucru, acordând întregul concurs în vederea identificării unor informații referitoare la Emile Rousselot sau familia sa. De asemenea, mulțumesc descendenților indirecți ai lui Emile Rousselot, cu care am corespondat și care, prin intermediul acestui demers au aflat mai multe informații despre unchiul pierdut, de care nu mai știau nimic de decenii.

Despre autor:

Robert Cristian Tökölyi (n. 1981) a studiat Istoria la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Babes-Bolyai Cluj Napoca, în perioada 2000-2004. A obținut titlul de doctor în Istorie, în anul 2013, în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” Cluj. Profesor de Istorie la Baia Mare, în perioada 2004-2007, în prezent, este funcționar public. Este preocupat de istorie contemporană, relații internaționale, biografie, probleme de gen. În general, cercetările sale au avut ca perioadă de referință, perioada interbelică dar nu numai și a publicat mai multe studii de istorie locală, atât pe plan local cât și în publicații de circulație națională. A publicat primul volum în anul 2012, la Baia Mare: „Alexiu Pokol. Viața și activitatea 1872-1935”, iar în anul 2019 a publicat teza de doctorat „Partidul și Femeia. O istorie a organizațiilor comuniste de femei din Nord-Vestul României 1945-1965”, la Cluj.