Cristian Ovidiu Dinică

Perpessicius s-a născut în familia lui Panait Ștefan și Elisabetei în Brăila la data de 21 Octombrie 1891. Asemeni unui cruciat cu zale, coif și lance, călare pe armăsarul alb pentru a cânta din penița subțire a liricii potrivită pentru un seducător sedus, cu imparțialitate și gust, „cu dragoste și entuziasm”, precum îl descrie Felix Aderca în „Oameni și idei”, a fost cavalerul literaturii române. Creșterea și formarea sa a cunoscut amprenta evoluției literaturii române sub multiplele ei curente în care a predominat apariția curentului simbolist, mai târziu avangardismul, dar și scoaterea de sub influența tradiționalismului promovat de N. Iorga care recunoștea doar meritul educativ al literaturii, negând evoluția stilistică a artei literare.

Liber de constrângeri și preconcepte, fără să lipsească de farmecul lor operele studiate, a știut să se apropie de de sufletul autorilor, să-i înțeleagă și să evidențieze fără agresiune, cu respectul cuvenit, fiecăruia în parte, opera sa. „Pe același drum, voi urmări cu egală plăcere o opera naturalistă, cât și una simbolistă, nefiind dintre aceia care zâmbesc de cum văd cartea de vizită…” (În tinda unei registraturi, 1923). El, conform lui Eugen Simion, este adevăratul exponent al impresionismului în critica românească, programul lui fiind liber de orice constrângere.

A fost elev al liceului Nicolae Bălcescu din Brăila, unde a îndeplinit și funcția de secretar general la societatea culturală Avântul, a elevilor din acest liceu. În perioada vacanțelor de vară petrecute la Agapia prin intermediul lui Titu Dinu, student a lui Ovid Densusianu, este introdus în lumea poeților simboliști. Disertația la absolvirea Bacalaureatului a dedicat-o lui Ion Minulescu și a fost bine primită.

În 1910 devine student al Facultății de Litere din București. În perioada studiilor universitare au loc „sacrele sale debuturi” sub zodia talentului. Publicistic, în 1911, cu schița „Omida – din lumea celor care se târăsc”, pe care o semnează cu pseudonimul Victor Pribeagu, în revista brăileană Flori de Câmp, primește botezul literar. Ca poet, în 1913, cu poezia „Reminiscență” în revista Versuri și Proză a lui I.M. Rașcu, semnând D. Pandrea prin anagramarea numelor părinților săi.

Absolvirea studiilor superioare în 1915 la Universitatea București, Facultatea de Filologie, îi deschide drumul spre Biblioteca Academiei, unde va colabora la realizarea catalogului lucrărilor conținute în bibliotecă. Vremurile prevestitoare de război îl găsesc la Școala de ofițeri de rezervă din Dealul Spirii unde obține gradul de sublocotenent. La revista Cronica, în 1915, condusă de Tudor Arghezi și Gala Galaction va folosi pentru prima dată pseudonimul Perpessicius pentru publicarea poeziei „Ad provincials, meum în Gretchen amorem spernentes” cu relatarea idilei petrecută în vremuri de cumpănă.

Tânăr aspirant la gloria literară va primi încurajarea și înțelegerea părintelui Gala Galaction care-i conduce aspirațiile spre domeniul aspru și tentant al literaturii. Părintele Gala Galaction a fost nașul său literar. Rigorile frontului îl găsesc combatant în sud, în Dobrogea, unde a fost rănit grav riscând să-și piardă mâna dreaptă și ca urmare este retras.

Perioada petrecută pe front va face obiectul primului său volum de versuri la care a început să lucreze în 1918 când realizează împreună cu Dragoș Protopopescu și Scarlat Struțeanu revista Letopiseți, unde au colaborat și nume sonore: Tudor Vianu, Ion Pillat, Ion Marin Sadoveanu, Camil Petrescu, Ion Minulescu, etc. Volumul, apărut în 1926, se numește „Inscripții pe un scut și o targă” și conține și două poezii dedicate amfitrionilor săi literari, T. Arghezi și Gala Galaction.

Din anul 1919 când își ia capacitatea ca profesor de limba și literatura română și până în 1922 este implicat în învățământul preuniversitar, profesând la diferite licee din țară, inclusiv în Brăila. În anul 1923 l-a secondat pe Emanoil Bucuța la organizarea și conceperea publicației Buletinul cărții și începe activitatea de cronicar literar la revista Spre ziuă a lui Felix Aderca. De această revistă își leagă debutul de cronicar literar și pornește cruciada bunului gust, refuzând în fața prostiei, obrăzniciei, șantajului să facă debușeuri. Numele său este echivalent cu calitatea, punând în discuție doar valoarea artistică a operei literare. Crezul său, menționat la rubrica „În tinda unei registraturii”, este: „Însărcinarea mea este în primul rând aceea a unui cronicar… Voi merge în pasul timpului și voi face ca rubrica aceasta să fie cel puțin sucursala unei vitrine literare. Nume și scrieri ce apar în geamul librarului se vor vedea trecând cât mai neîntârziat și-n acest galantar. Voi vorbi de fructul tiparului într-o ordine la voia întâmplării. Voi plivi însă orice judecată sectară (fără apartenența la vreun curent literar) și mă voi sili să comentez orice operă din orice zonă ar veni… Nu voi pretinde nici un certificat cu excepția unui buletin care să arate că opera e vaccinată cu un cât de relativ interes. Deci voi căuta întotdeauna să adaptez entuziasmului meu o cutie de rezonanță în care să vibreze emoția pe care o dă opera literară.”

Petre Pandrea îl consideră pe cronicar având structural vocația de Gnostic și cu siguranță nu greșea. Curiozitatea și dorința de cunoaștere a tuturor aspectelor literaturii contemporane cu Perpessicius i-au fost cronicarului trăsături principale pe care le-a promovat în toate gazetele la care a colaborat. De altfel, libertatea propriului cuget l-a ajutat și la conceperea lucrării „Antologia poeților de azi” la care a lucrat între ani 1924-1928, când, alături de Ion Pillat, poet conservator, va reda imaginea poeziei contemporane acelor ani în două volume incluzând exponenți ai tuturor curentelor literare.

La ziarul „Cuvântul” ajunge în 1927 pentru o activitate rodnică, unde, în intervalul a șapte ani, a susținut în foileton rubrica „Mențiuni critice”. Materialele prezentate aici fac obiectul a cinci volume, constituindu-se într-o amplă bibliografie a literaturii interbelice, autorul fiind cel mai fin cunoscător și analist al acestei perioade. Cu ocazia apariției în 1932 a celui de-al doilea volum de poezii „Itinerar sentimental”, G. Călinescu l-a considerat un autor intelectualist specificând: „puțini dintre cei care citesc vor fi știind că Perpessicius înseamnă cel deprins cu suferința, adică cel care printr-o reacțiune a spiritului, a subjugat strigătele durerii, ceea ce este însăși definiția ironiei și a stoicismului. Se ghicește o nefericire personală care cere o altă organizare a sufletului și un efort de consolidare prin contemplare.”

Autorul Itinerarului sentimental recurge la descrierea lumii în care, eul său călătorind, întâlnește cu emoție urmele evoluției atemporale, dar și urmele poeziei latine, dovedind erudiție. În poezia „Albumul danubian” din care redau un fragment:

O! cum gemeau prin vânt, plângând cu aspră voce,

Navarnica Lycorias și Phyllodoce

Cum alergau de colo—colo despletite

Prin valuri de furtună biciuite!

Spre ziuă însă crivățul le-a izbit

Și cu suflarea-i rece toate le-a-mpietrit…

urmele elegiei antice sunt prezente în evoluții aspre. În alte multe poezii, sentimentul coroziv al tristeții este redat prin încordare critică și comentariu livresc, dar nu umoristic:

Îți mulțumesc. O! Doamne că-n fine am o casă!

Că s-a sfârșit calvarul și pot să intru-n clasă

Cu-o față mai senină, cu zâmbetul amabil

Al omului ce are un domiciliu stabil…

Corectă este opinia poetului despre creație astfel: „Fila de hârtie e o celulă ferecată în care nimic nu se pierde, că într-o disecție, atentă, mergând din nerv în nerv până la stihul final. Important e să elimini tot ce e prea mult, tot ce distonează, tot ce nu se acordă, în timbru și-n registru, cu restul poeziei.”

Colaborarea cu radiodifuziunea a cunoscut două etape: prima este doar de câteva luni în 1929, la scurt timp după data de 01/11/1928 când s-a înființat postul național de radio, a doua, în perioada 1934-1938, când i s-a permis să-și etaleze aptitudinea de cronicar și critic, dând viață emisiunilor Viața Cărților și Cărți noi.

Reeditează opera literară a lui Mateiu I Caragiale, cu prefață, note și variante completând cu analize pertinente aspecte mai puțin cunoscute din viața și opera acestuia.

Odată cu schimbarea orientării politice ce deviază spre extrema dreaptă, Perpessicius își încetează colaborarea la ziarul Cuvântul în 1933 și începe o muncă de reconstituire și editare a operelor critice ale lui Eminescu, ediție programată să aibă 12 volume. Primele șase volume apar în timpul vieții sale cu mari dificultăți la Editura Fundației pentru Literatură și Artă Regele Carol al doilea. Întreaga editare a operei critice eminesciene a durat 59 de ani și a fost finalizată cu volumul al XVI-lea în 1998 la Editura Academiei Române, în colaborare cu Muzeul Literaturii Române sub coordonarea lui D. Vatamaniuc și Petru Creția. Referitor la abilitatea de a recupera opera eminesciană, întemeietorul ediției integrale recunoaște: „Fiecare vers abandonat sau șters dintr-o pagină de Eminescu e o rană sângerândă, ce întârzie să se cicatrizeze.”

Pentru meritele sale Perpessicius a primit Premiul Național pentru Literatură în 1940 și a devenit membru al Academiei Române în 1955. În scopul consolidării activității de recuperare a operelor literare a înființat în 1957 Muzeul Literaturii Române, sub tutela căruia a întemeiat și condus revista Manuscriptum. La vârsta de 75 ani este sărbătorit la nivel național. Ultimul său volum publicat a fost „Lecturi intermitente”, o paralelă a cronicarului cu observația criticului. O viață petrecută printre cărți și autori cu înțelepciunea intelectualului rafinat a cărei flacără încă arde. Cavalerul cărților, Perpessicius, a trecut pragul nemuririi în 29.03.1979.

Bibliografie:

Perpessicius  – Mențiuni Critice – ediție prefațată de Eugen Simion, Editura Albatros, 1976;

George Călinescu – Ulysse, Editura pentru Literatură, 1967;

Vasile Netea – Interviuri din literatura română, Editura Junimea, 1983;

George Călinescu – Istoria Literaturii Române de la Origini până în prezent, Editura Minerva, 1982;

Lucian Raicu – Practica scrisului și Experiența Lecturii,  Editura Cartea Românească, 1977;

Felix Aderca – Oameni și idei, Editura Dacia, 1983.

Despre autor:

Ovidiu Cristian Dinică (n. 1963) este absolvent al Facultății de Studii Economice din Craiova (1987). A debutat în 1977 în revista „Cutezătorii”, sub girul lui Ovidiu Zotta; în 1983 în volumul „Andra”, Mihai Stoian i-a publicat prima poezie.

Volume de autor:
– „Roșu Alternativ”, 2012;
– „Amintirile toamnei”, 2014;
– „Vitrina cu Vise”, 2018;
– „Nevoia de a fi Blând”, 2019.

Alte apariții editoriale: Antologia Societății Culturale Anton Pann, Antologia Asociației Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice, Galați, Antologia Editurii Singur, Antologia Poeților Vâlceni, Cultura Vâlceană, Povestea Vorbei, Nomen Artis, Boema, Oglinda Literară, Semnal, Negru pe Alb, Cronos, Convorbiri Literare, România Literară, Rotonda Valaha, Sintagme Literare, Cervantes, Oltart, Luceafărul din Vale, Povestea Vorbei, Taifas Literar.
Este prezent online în publicația electronică „Ecreator”, a poetului Ovidiu Roșianu, dar și pe „Cronopedia”, „Negru pe Alb”, „Însemne Culturale”, „Noduri și Semene”, „Agonia” și „Poeții Noștri”.
Este membru al „Ligii Scriitorilor din România” și al Societății Culturale „Anton Pann”. Din 2019 a devenit membru UZPR.

De asemenea, este cofondator al ziarului Clipa Literară, al Revistei Mirajul Oltului și al cenaclului cu același nume.