George Cornilă

(din volumul Entropic, Ed. Crux Publishing, 2020)

Februarie

Nu sunt prea mulți călători iarna pe feribotul de șapte dimineața către Tallinn. În sezonul cald, mii de finlandezi merg să se distreze la sfârșit de săptămână în Estonia. Este mai ieftin, legislația privind alcoolul este mai permisivă, iar estoniencele, în special cele cu sânge rusesc, sunt considerate mai frumoase decât finlandezele. Pe o vreme ca aceasta însă, singurele vase care străbat Golful Finic sunt Ro-Pax-urile de tonaj mare, prevăzute cu patru motoare și spărgătoare de gheață. Însă nu atât gheața reprezintă un motiv de îngrijorare, cât vântul. În Helsinki bătea atât de tare încât te dădea jos din picioare și nu credeam că aveam să găsesc vreo navă care să se încumete să facă trecerea. Am avut însă noroc.
Poate părea straniu acum, însă pe atunci cea mai rapidă și ieftină modalitate de a ajunge din Paris în Tallinn implica un ocol prin Finlanda. Aveam ceva bani puși deoparte, însă dacă lucrurile s-ar fi așezat așa cum îmi doream, aș fi avut nevoie să trag de ei cât de mult cu putință. De cum am aterizat în Vantaa, n-am zăbovit o clipă. M-am suit în trenul care mă lăsa în Helsinki și apoi, din fața Gării Centrale, am luat un taxi către Portul de Vest. Nu mai era însă nicio cursă în ziua aceea și, ținând cont de vijelia năprasnică, nimeni nu-mi putea garanta că a doua zi aveam să pot pleca. Am petrecut o noapte mizerabilă într-un motel de lângă port, tremurând de frig și incapabil să adorm, deși băusem două sticluțe de brandy tăiat cu votcă. Vântul vuia înfiorător. M-am gândit la câte nopți lungi și geroase aș fi trebuit să îndur, eu, care îndrăgeam atât de mult căldura locurilor mele de obârșie și căruia până și Parisul i se părea prea rece. Aș fi făcut-o însă, îmi spuneam, aș fi făcut-o pentru ea, măcar pentru o vreme. Am întâmpinat zorii cu o recunoștință pe care nu o mai simțisem demult.
Îți imaginezi orașele nordice tot timpul sub zăpadă. Nu era însă fulg de nea în Helsinki. Cerul era alb ca laptele, iar apa clocotitoare, maronie, precum unul dintre acele fluvii tropicale mocirloase. Ca om din sudul însorit, am perceput acest lucru ca pe ceva bizar. Nu văzusem niciodată Mediterana altfel decât albastră. Pescăruși muți erau spulberați de pe cabestane la fiecare rafală de vânt. Am luat o plăcintă cu carne de ren de la o dugheană de pe faleză, apoi am rătăcit prin clădirea ciclopică a terminalului de plecări, cufundată în întuneric, până am zărit o luminiță la un ghișeu. Vești bune. Se găsea un căpitan de vas suficient de nebun încât să se încumete în larg. Era un bărbat care nu se potrivea nicidecum cu decorul modern al portului. Mătăhălos, cu o barbă roșcovană și o cicatrice sub ochiul drept, era un personaj pe care te-ai fi așteptat să-l găsești într-o baracă prăpădită din vreun sătuc pescăresc uitat de lume, dând pe gât pahar după pahar de rom. Mai mult, purta formidabilul nume de Thor Stromer.
Cei care eram la bordul Vetevanei, cea mai impunătoare dintre navele companiei BST, puțini, rătăceam pe coridoare, prin saloanele, cazinourile, cafenelele, restaurantele și sălile de mese, ca niște stafii într-un uriaș hotel părăsit. Ne salutam cu ecou când treceam unii pe lângă alții, suspicioși. Un lift se defectase pe puntea a doua, iar vocea înregistrată care anunța, cred, etajele și închiderea ușilor, se auzea, repetitiv, rece, robotic, în liniștea sinistră. La singura tejghea deschisă, am cerut o cafea și un lichior de mur pitic. Răsfoiam absent Adevăr și dreptate, cartea celebră a lui Tammsaare, al cărei prim volum îl găsisem tradus în franceză la buchiniștii de pe cheiurile Senei. Încercam să nu mă gândesc la Inga. Aveam la mine și un exemplar din Miezul nopții în Place Pigalle de Wiederlander, scriitor obscur despre care ea spunea că era un mare geniu, însă nu puteam nici s-o privesc fără să-mi amintesc vocea ei când îl citea cu voce tare, fumând, pe balcon.
Știam că nerăbdarea de a o revedea m-ar fi doborât. Nu-mi stătea în fire să fiu atât de agitat în privința unei alte persoane. Mă cunoșteam bine și știam că eram așa doar când în minte se înfiripa o nouă obsesie. Atunci, dintr-un om rece și calculat, deveneam un copil nerăbdător. N-o iubeam pe Inga. Doar mă obseda. Parcă o și vedeam, într-un cojocel scurt, o cămășuță de vară și ciorapi-pantalon, străbătând cu mersul ei săltat străduțele dosite din La Butte aux Cailles, ieșind încă râzând de la cinemateca din Trocadéro, unde tocmai văzuse un film cu Louis de Funès, oprindu-se vrăjită în fața muzicanților stradali din Menilmontant sau alăturându-se, deghizată în arlechină, procesiunii pestrițe, de Fête des Fous. O vedeam de parcă eu și nu altul i-aș fi stat alături, aș fi mers cu ea la braț, i-aș fi dat să guste din pâte à choux-ul meu și i-aș fi șters vârful nasului de frișcă.
Din când în când, îmi strecuram mâna în buzunar și pipăiam mănușa gri și fără degete pe care o țineam acolo și pe care o culesesem de pe jos mai devreme, mergând spre port. Într-una dintre serile reci, o văzusem pe Inga pe malul Senei purtând astfel de mănuși. Oricât de improbabil era, cumva știam că era a ei. Mi-o și închipuiam alergând să prindă feribotul, cât de dezamăgită fusese când descoperise c-o pierduse, cât de uluită avea să fie când aveam să i-o pun în față sau să i-o strecor pe mână.
Deodată, m-am trezit pe podea. Vasul se înclinase pe o parte, gata să se răstoarne. Dezmeticindu-mă, am zărit, prin geamul acoperit de stropi de apă, un far. Trecusem la doar câțiva metri de el. În chip straniu, m-am gândit mai puțin la coliziunea de care scăpasem la muchie, cât la paznicii de far de odinioară, care stăteau cu lunile, poate cu anii singuri pe mica lor insulă, pierzându-și mințile încetul cu încetul. Aș fi dus-o pe Inga într-un astfel de loc, să fim acolo doar noi doi. Nu credeam că fericirea clasică, a oamenilor obișnuiți, era de mine. Încă eram sub imperiul acestei fantezii când am amarat.
Am luat-o spre oraș, ghidându-mă după turla Bisericii Sf. Olaf. În scurt timp, am ajuns sub zidul castelului medieval. Am rătăcit o vreme pe străduțele pietruite, prin ploaia nemiloasă, pe lângă case vechi și colorate, cu mere atârnate la ferestre și ghivece cu levănțică sub pervazuri, am străbătut Piața Viru, lăsând în urmă vechiul hotel al KGB-ului și, într-un târziu, ud până la piele — mi-a părut rău la început că nu luasem cu mine o umbrelă, însă pe așa vânt, nu mi-ar fi folosit la nimic —, am ajuns la poalele colinei Tompeea. Mi-a sărit inima când, pe o pancartă atârnată deasupra unei uși duble, lângă un felinar închis într-o corăbioară din fier forjat, am văzut scris Kohvik Peegel. Ajunsesem.
Deși îmi dădeam seama că nu erau prea multe șanse să se întâmple așa, îmi închipuisem că aveam s-o găsesc acolo, ca-n filme, stând la o măsuță de la geam, sorbind din cafea și citind, așteptându-mă fără să știe. Cafeneaua era însă pustie. Am cerut un grog și am așteptat. Am așteptat până seara, când am fost rugat să plec. M-am cazat la un hotel ale cărui ferestre dădeau spre cafenea, știind că o cameră acolo mă costa de două ori mai mult decât una la periferie. N-am putut să adorm, așa că am luat la pas străduțele, trăgând nădejde că și ea, chinuită de insomnie, ar fi ieșit la o plimbare de seară, prin ploaia măruntă. În zadar m-am uitat pe sub fiecare umbrelă. N-am izbutit decât să creez câteva momente stânjenitoare. Am ațipit spre dimineață.
M-am trezit plin de speranță și am așteptat în fața cafenelei până când n-am mai putut suporta ploaia și am intrat. Am băut o cafea, apoi am ieșit din nou, să caut un magazin de unde să-mi iau țigări. N-am găsit Chevalier, de care fuma Camil, nici Blackbird, marca mea, și a trebuit să mă mulțumesc cu niște țigarete estoniene, scurte, tari și puturoase. Când am revenit, localul se umpluse. Mi-am făcut ochii roată prin încăpere. La o masă dintr-un colț, am văzut-o. Inima îmi bătea de-mi spărgea pieptul și, pentru o clipă, m-am simțit rușinat. Am tras aer în piept și mi-am croit drum spre ea, dând scaunele la o parte. M-am postat în fața ei și i-am lăsat mănușa pe masă.
— Camil! a strigat, sărindu-mi de gât.

Ianuarie

Nu era prima oară când vedeam pe cineva care părea să semene cu mine. Presupun că se întâmplă tuturor. Prin urmare, nu mi s-a părut ceva special când l-am văzut întâia dată pe Camil. Abia la câteva zile după ce s-a mutat în clădirea de pe Rue de la Tombe-Issoire, unde locuiam de vreo trei ani, am început să-l urmăresc și să devin tot mai fascinat de cât de mult aduceam unul cu altul. Eram, de fapt, din câte îmi puteam da seama, identici. În afară de tunsoare și de îmbrăcăminte, nu cred că exista nicio diferență vizibilă între noi.
Nu mă apropiam ușor de oameni și cu siguranță nu eram unul care să înceapă o discuție cu un străin, însă de el mă simțeam deja legat, de parcă ne-am fi cunoscut de mult sau de parcă eram frați. Mă hotărâsem să-i ies în întâmpinare și să-i propun să mergem undeva să vorbim, să ne comparăm viețile, când l-am văzut, de la bovindoul studioului meu, venind cu ea. O nimfă aurie coborâtă din basoreliefurile de pe pereții caselor din Montmartre. Inga. Am știut pe loc că n-avea să-mi fie indiferentă. Nu aveam cum să ghicesc până unde avea să mă împingă dorința de a o avea, deși fulgerarea care m-a străbătut în clipa în care am văzut-o întâia oară ar fi trebuit să fie un indiciu cât se poate de lămuritor. Știam cât de predispus eram la obsesii și cât de nechibzuit mă puteam purta atunci. De obicei o identificam repede, așa cum recunoști primele semne de gripă. Uneori, virusul obsesiei îmi subjuga corpul, slăbindu-mă și dându-mi febră, alteori boala mă acapara cu totul, precum sporii de Ophiocordyceps care luau în stăpânire acele furnici amazoniene.
Nu era nicidecum prima oară când mi se întâmpla. Uneori erau lucruri, alteori, locuri. Rar, erau oameni. Dacă ar fi să fac filosofie de două parale, aș zice că încă de puștan îmi dusesem viața împărțit între hedonism și un soi de nihilism bătrânesc, de parcă mă luptasem o viață și, în sfârșit, mă recunoșteam învins. Cred că încă din adolescență, încă dinainte să încerc să fac ceva cu viața mea, mă socotisem un ratat. Ca să ostoiesc această durere surdă cu care mă trezeam în fiecare zi, căutam să nu-mi refuz nimic. Viața trece pentru toți într-o continuă așteptare de vremuri mai bune și de momente potrivite, până-ți dai seama că vremurile bune s-au dus deja, la fel și clipa prielnică, și că viitorul e deja trecut. Astfel, m-am convins că-mi sunt dator să primesc ce mi se dă, când mi se dă, să mai cer și să mai iau. Nu vedeam vreun sens în existența mea sau a lumii, nu credeam în noblețea ființei umane, nici în mântuire. Tot ce conta era să reușesc cumva să-mi fac viața suportabilă. Mă bucuram cu fiecare zi care trecea, căci simțeam că mă apropiam de un binevenit sfârșit, pe care altfel nu mă simțeam în stare să-l grăbesc.
Obsesiile erau bune, căci îmi dădeau un scop. Îmi luau somnul și liniștea, însă mă anesteziau până într-acolo încât ajungeam să cred că viața ar fi meritat, totuși, trăită. Aș fi putut să profit de asemănarea dintre mine și Camil pentru a mă apropia de el și, implicit, de ea, însă, dacă la început nu am vrut să deranjez, pe măsură ce-i vedeam tot mai mult împreună, tot mai fericiți, reținerea era tot mai puternică. Cred că subconștientul meu începuse să facă planuri cu mult înaintea mea.
Unul dintre dezavantajele locuirii în clădirea de pe Rue de la Tombe-Issoire, faptul că pereții subțiri îngăduiau să se audă tot — de la știrile pe care le urmărea un vecin, la zgomotele implicate de folosirea toaletei, la certuri și gemete de amor — devenise deodată un lucru util. Cum Camil se mutase în apartamentul înghesuit de deasupra, auzeam tot, spre încântarea și mâhnirea mea. Iar dacă se întâmpla să lase fereastra deschisă, iar eu să ies pe balcon, era ca și cum aș fi fost în aceeași cameră cu ei. Ajungeau la urechile mele discuțiile lor, tachinările, planurile, intimitățile. Am început să-i urmăresc, ascuns în spatele ochelarilor și sub o căciulă cu clape, nebărbierit și înfofolit până sub bărbie, prin tot Parisul, din Petit-Montrouge până la căminele din Jussieu și din Cartierul Latin până la cafenelele din Saint-Germain-des-Prés. Cel mai des mergeau la un bistrou de pe Rue des Plantes, Le Miroir, unde-i însoțeam de la depărtare și mă așezam la două mese de ei. Și ascultam.
Inga era o fată zgomotoasă și expansivă, prin urmare multe detalii din viața lor nu erau secrete pentru mai nimeni dintre cei care ocupau măsuțele bistroului. Am aflat astfel că tânărul bărbat care-mi semăna era un student român, care primise o bursă la Sorbona. Acolo o întâlnise pe Inga. Ea era deja în al doilea an, însă se arăta îngrijorată în privința viitorului ei parizian. Banii abia dacă-i ajungeau să se descurce, iar eforturile pe care le depunea o dată la trei luni pentru prelungirea vizei i se păreau tot mai istovitoare. Inga provenea dintr-o familie de obârșie rusească, stabilită în Estonia după anexarea sovietică din 1940, ceea ce însemna că, după proclamarea independenței în ’91, părinții ei nu primiseră din oficiu cetățenie estoniană. Chiar mai mult, cum tatăl ei era filorus, acesta se împotrivise testării de limbă necesare pentru obținerea statului de cetățean și interzisese atât soției sale, cât și fiicei să aplice pentru aceasta. Ca să fie și mai limpede, tatăl ei se împotrivise la un moment dat ca ea să se vadă cu un băiat pentru că bunicul acestuia fusese „un nenorocit de omakaitse-ist” (i).
Capul familiei îi părăsise cu ani în urmă — ea credea că plecase înapoi în Rusia —, însă mama ei îi respecta în continuare dorința. Având doar pașaportul gri de non-cetățean, Inga se zbătuse luni de zile să obțină dreptul de a studia în Franța și de a putea să-și reînnoiască viza de ședere. Mai spunea că mama ei era foarte bolnavă și că n-ar fi vrut s-o supere și mai tare aplicând pentru cetățenie. Se gândea chiar să se întoarcă în Estonia, fapt care, recunosc, mă îngrijora întru câtva. Adeseori îi povestea lui Camil despre Tallinn, iar eu, trăgând cu urechea, ajunsesem să cunosc orașul atât de bine încât mi se părea că trăisem cândva acolo. Inga amintise de multe ori de o cafenea de la poalele colinei Toompea, care se numea Peegel, ceea ce însemna același lucru ca „miroir” și că i-ar fi plăcut să-l ducă acolo. În gândurile mele mă substituiam lui. Visam cu ochii deschiși să-i iau locul, să trăiesc toate câte trăia el cu Inga. Să mă plimb cu ea prin Tuileries, să mâncăm croque-monsieurs și să bem vin pe malul Senei, să dansăm ca apucați într-o boîte de nuit din Pigalle și să facem dragoste în fiecare noapte.
Îl studiasem temeinic, începusem să-i imit mersul și manierismele, iar când nu-i urmăream ca un détective privé amator, ieșeam în oraș îmbrăcat cum se îmbrăca el — într-o zi chiar m-a condus, fără să vrea, tocmai la magazinul de haine unde-și făcea cumpărăturile —, m-am tuns și am încetat să mai port ochelari. Când am intrat prima oară în butic, vânzătorul a crezut că voiam să returnez un articol și nu mică i-a fost mirarea când m-a văzut cumpărând întocmai hainele pe care credea că le mai cumpărasem o dată: un palton taupe, un cardigan bej, niște pantaloni cafenii și un fular bourbon.
Pe la sfârșitul lui ianuarie, într-o zi nefiresc de caldă și de luminoasă, numai bună pentru o plimbare, însă în care alesesem să rămân în casă, auzindu-i discutând pe balcon, am întrevăzut marea mea șansă. Camil i-a zis că trebuia să plece. Spunea ceva de un viticultor din Bergerac, care acceptase să se vadă cu el, ceea ce mie mi se părea cu adevărat straniu. Însă poate că nu înțelesesem bine. Franceza lui Camil nu era excelentă. Urma astfel să ia trenul de seară, încât dimineață să fie în Dordogne.
— Nu vreau să pleci, i-a spus ea, alintându-se.
— Oh, mon chou, lipsesc doar două zile. Iar tu poți să rămâi aici, să mă aștepți. N-are rost să mai bați drumul până la cămin. Și când mă întorc, îți aduc ceva frumos.
— Promiți?
— Sur mon honneur.
După ce l-am văzut ieșind, am așteptat o oră, apoi m-am îmbrăcat cu paltonul cel nou, mi-am pus cardiganul și o cămașă albă — cum îl văzusem deseori purtând și speram că o făcuse și acum — și mi-am înfășurat la gât fularul bourbon. Aveam în casă o sticlă nedesfăcută de Chimère, așa că am luat-o cu mine.
În fața ușii, am tras adânc aer în piept de mai multe ori, ca să-mi liniștesc tremuratul. Am ciocănit cu gândul de a-i spune că mă răzgândisem și că aș fi preferat să rămân cu ea. N-a fost însă nevoie să zic nimic. De cum a deschis, mi-a sărit de gât impetuoasă și a început să mă sărute cu patimă. Am făcut dragoste înnebuniți, aproape în întregime îmbrăcați, ceea ce pentru mine era cum nu se putea mai potrivit, căci nu știam dacă și gol semănam întru totul cu Camil sau dacă ea ar fi putut sesiza vreo eventuală deosebire, vreo aluniță, vreun semn din naștere, vreo vânătaie, vreun detaliu anatomic semnificativ. Reușisem s-o am. Rămânea de văzut dacă reușeam s-o păstrez.
Restul serii l-am petrecut sorbind dintr-un pahar de eau-de-vie și urmărind-o cum se plimba prin cameră doar într-un furou, fumând țigarete Rochelle și vorbind despre Rousseau și Sartre, despre Jacques Chirac și Lennart Meri, și despre misiuni umanitare în Africa. Eu n-am spus prea multe, căci mă temeam că vocea mea suna diferit de cea a lui Camil. Câteva vorbe au fost însă destul ca să mă complimenteze, zicându-mi că franceza mi se îmbunătățise simțitor. Mi-a cântat Deux cœurs la ceteră și mi-a spus că o învățase în Corsica, unde trebuia neapărat să mergem împreună în vara care urma. Am adormit apoi îmbrățișați.
Când s-a trezit, eu plecasem deja. Mă gândisem că n-avea să găsească decât fularul meu bourbon. Pusesem cele două pahare din care băusem pe balcon, sperând că avea să uite de ele. Tot acolo lăsasem să-mi scape pe jos și o țigară din pachetul meu de Blackbird, întrucât știam că rivalul meu fuma țigări Chevalier. Nu simțeam remușcare pentru ceea ce făceam. La urma urmei, el o întâlnise înaintea mea doar din întâmplare. Nu erau sortiți să fie împreună, nu erau suflete pereche, erau doi oameni care dăduseră unul peste altul în haosul lucrurilor, așa cum se întâmplă la toate speciile. Iar dacă ea se putuse îndrăgosti de el, putea cu siguranță să se îndrăgostească și de mine.
În seara celei de-a doua zile, după ce Camil s-a întors, i-am auzit certându-se, iar spre miezul nopții am văzut-o fugind în jos, spre Porte d’Orléans. Îmi imaginam cum intrase nefericitul, purtând propriul fular, nebănuitor și cu un cadou prăpădit în mână, cum ea-l întrebase de ce plecase în zori, cum nici unul nu mai înțelegea nimic, cum se bănuiau unul pe altul de minciună și nebunie, cum el găsise apoi pe balcon cele două pahare și țigara străină. Îl auzisem strigându-i că o lăsase o noapte singură și că deja îi găsise înlocuitor și cum o numise o putain. Știam că avea să-mi fie greu s-o recâștig, însă exultam.
Dimineață, l-am văzut coborând la telefonul public prins în peretele de pe Rue Paul Fort al clădirii de vizavi. Stradela, pietruită, era pustie la acea oră, așa că l-am auzit limpede. Își cerea iertare că plecase așa cum o făcuse cu o zi înainte și propusese o întâlnire la Le Miroir în acea seară. Ar fi putut să vorbească cu Inga și să fi încurcat zilele, însă eram sigur că nu era ea la capătul celălalt al firului. Nu am putut decât să mă bucur și să mă întreb ce om în toate mințile ar fi putut fi infidel unei femei ca aceea.
M-am gândit să merg chiar mai departe și să fac cumva să-i transmit Ingăi ora și locul, să-l prindă în fapt, însă am renunțat la idee. Mi-aș fi adus un deserviciu. Nu trebuia să mai fac nimic, doar să aștept câteva zile, apoi să mă duc la ea, să-i cad în genunchi și să-i cer să mă primească înapoi. Între timp, aș fi încercat să-mi găsesc o locuință într-o altă parte a Parisului. Ne-am fi văzut doar ziua și n-am mai fi petrecut nicio noapte împreună până când n-aveam să reușesc acest lucru. Nu mă lega nimic de locul acela. L-aș fi putut părăsi într-o clipită.
După o săptămână, ciufulit și neras, încât să pară că am suferit, am pornit spre Jussieu. Încercam să mă orientez prin campus, cu intenția de a mă da drept Camil pentru a pătrunde în cămin.
— Camille? am auzit o voce feminină.
M-am întors spre aleea din dreapta mea, nevenindu-mi să cred ce noroc mă lovise. Nu era însă Inga. O fetișcană brunetă și minionă venea spre mine cu pași repezi.
— Da… am bâiguit.
— Ce mai faci? Nu știu dacă-ți mai amintești de mine, sunt Héloïse, colega Ingăi, ne-am cunoscut în acea seară la…
— Ah, da, Héloïse, sigur. Cum mai ești?
— Bine, foarte bine. Urmează să…
— Splendid! Știi dacă Inga este…
— Of, nu știi, nu? m-a privit cu empatie. Bietul de tine, nu ți-a spus…
— Ce să-mi spună?
— Că pleacă. A plecat de acum două, ba nu, trei zile. În Tallinn. Starea de sănătate a mamei ei s-a înrăutățit. Nu se știe câte zile mai are. A trebuit să plece la ea, îți dai seama.
— Ah, da, știam că…
— A zis că nu crede că se mai întoarce.
— Nu crede că se mai întoarce…
— Vrei să bem o cafea, să-ți mai liniștești gândurile? Știu un loc chiar pe…
— Nu, îți mulțumesc, Héloïse, poate altădată. Acum am bagaje de făcut.

Martie

A urmat o perioadă care ar fi făcut fericit pe oricine. Până și eu m-am bănuit că, în sfârșit, aflasem ce însemna acest lucru. Nu doar că mă iertase — îl iertase pe Camil —, dar s-a purtat cu mine mai frumos decât se purtase cineva vreodată. Am convenit mai mult tacit să nu mai vorbim niciodată despre strania întâmplare pariziană în care părusem amândoi că ne pierdusem mințile, ce fusese, fusese, tant pis. Mama ei murise, însă Inga privea acest lucru mai degrabă ca pe izbăvire de chinuri decât ca pe o tragedie. Îi lăsase un apartament într-o clădire fermecătoare de pe strada Pikk, aproape de Piața Primăriei, și ceva bani. „Viața merge înainte”, îmi tot spunea. Și așa era. Curgea lin, mai lin decât cursese vreodată. După agitația Parisului, traiul domol din Tallinn mi se părea încântător. Începeam să mă împac și cu mâncarea estonă. Inga gătea aproape în fiecare zi, de la mulgipuder (ii), salată rusească și blinii la specialități franțuzești, ba a pregătit chiar o tavă de semla (iii), în amintirea pâte à choux-urilor noastre pariziene.
Făceam dragoste în fiecare zi și plimbări lungi, dintr-o parte în alta a orașului. Mâncam sandvișuri cu șprot prăjit în port și beam lichior de salmiakk (iv) și limonadă fermentată cu clei de mesteacăn, mergeam la Operă, ne căutam de muncă, citeam presa francofonă, iar Inga învăța în fiecare seară pentru examenul de cetățenie. Stăteam în pat cu orele, goi, fumând, filosofând și recitând din Apollinaire și Baudelaire. După două săptămâni, mă obișnuisem atât de mult cu tihna de acolo, încât mă gândeam că nici măcar eu n-aș fi reușit să stric atâta fericire. Mă temeam însă de un lucru mai mult decât de a fi descoperit: pe Inga o văzusem mereu elegantă și cumva inabordabilă, o femeie puternică și miserioasă pe străzile Parisului la amurg, pe când acum stătea aplecată asupra plitei cu gaz, într-un capot de casă, o gospodină învârtind în mâncare, înconjurată de aburi. Deocamdată îmi plăcea s-o văd așa, mi se părea drăgălașă când se scuza că dăduse în foc supa sau arsese prăjiturile cu lemn dulce, însă simțeam că așa aveam să mă satur repede de ea, după cum se întâmplă multor bărbați odată ce au îmblânzit sălbăticiunea din cea pentru care au luptat.
Într-o zi, după ce nu m-a lăsat să intru în bucătărie întreaga dimineață, mândră de ea cum nu se putea mai mult, mi-a pus în față o farfurie cu niște rulouri de varză murată.
— Ce-s astea? am întrebat.
— Of, știu că nu sunt chiar ca acelea cu care erai tu obișnuit. Am încercat pe cât posibil să adaptez o rețetă finlandeză de kaalikääryleet. Știu cât de mult îți plac les sarmale și cât de dor îți era. Hai, gustă?
Au fost groaznice. M-am forțat să le mănânc, mimând încântarea, doar ca să n-o jignesc.
— Întocmai ca acelea de acasă! am exclamat, abia abținându-mă să nu vărs.
— Oh, sunt atât de bucuroasă! O să-ți mai fac. O să-ți fac în fiecare zi, dacă vrei.
— Dar farmecul lor este tocmai acela că se mănâncă rar, am încercat eu. Dacă le-aș avea în fiecare zi, m-aș sătura de ele într-o săptămână. De Crăciun și de Jaanipäev ar fi mai mult decât suficient.
Pe când scotoceam prin debara după niște scule, pentru a face niște reparații prin casă, am văzut pe un raft, lângă mănușa pe care o adusesem din Helsinki — se dovedise că nu era a ei, însă hotărâse s-o păstreze, ca amintire, așa cum păstra și jucăriile rusești din plastic galben pe care le avusese în copilărie —, o fotografie alb-negru a unui bărbat uriaș, cu plete și o barbă sălbatică, îmbrăcat în blănuri, lângă o sanie trasă de câini. Arăta precum Freuchen, exploratorul danez. Am întrebat-o dacă era cumva tatăl ei. A scuturat din cap. Era unchiul Arvo. Un veritabil personaj de roman, acest misterios unchi. Când era tânăr, se prăbușise cu elicopterul în Svalbard și supraviețuise o lună întreagă cu somon și grăsime de focă, ucisese un urs polar folosindu-se doar de schiurile lui din lemn de hicori și, deși mai avea doar șapte degete la mâini (și vreo șase la picioare), tot era cel mai puternic bărbat din câți cunoscuse. Și făcea cea mai bună pontikka (v), după o rețetă din vremea Prohibiției. Iar în Svalbard se găsea o colină, Arvo Høyde, numită după el.
— Așa că dacă nu te porți frumos cu mine, s-a încruntat în glumă, îl chem pe unchiul Arvo.
Am petrecut restul zilei vorbind despre mituri și obiceiuri sámi, iar ea mi-a promis că-l voi cunoaște cândva pe uriașul îmblănit și că vom merge împreună în Laponia, să vedem aurora boreală așa cum din oraș nu se vedea niciodată. Acum cred că a inventat întreaga poveste și că nici măcar nu știa cine era bărbatul din fotografie.
Citeam Le Figaro într-o dimineață la Peegel, când am dat peste o știre aparent banală. Fusese identificată o femeie pescuită la începutul săptămânii din Sena, la Port au Foin. Era o fată cu cetățenie estoniană, care studia în Paris. Din fotografia din dreapta, îmi zâmbea Inga. Am tras adânc aer în piept. Aș fi putut să mă prefac că nu citisem știrea. Totul ar fi putut să rămână la fel. Ce nevoie aveam să aflu adevărul, cu atât mai mult cu cât eu însumi eram o minciună? Am cerut un rom, însă n-am mai așteptat să-mi fie adus.
Când am intrat în apartament, am găsit-o stând la masa din bucătărie, citind din Wiederlander. I-am împins ziarul în față.
— Cine ești, de fapt? am întrebat-o.
A citit știrea. M-a sfredelit câteva clipe cu privirea, apoi, fără să spună o vorbă, s-a ridicat. S-a întors nu după mult cu un teanc de scrisori legate cu sfoară. Erau de la Camil. Am trecut repede prin ele. În mai toate, îi spunea că-i părea rău și că ar fi dat orice s-o revadă. Ultima era datată cu doar câteva zile în urmă și avea timbru francez. O anunța că avea să ajungă în Tallinn vinerea următoare. Mi-a urmărit reacția cu o curiozitate felină, apoi, zâmbind și cuprinzându-mi chipul între palme, m-a întrebat la rândul ei:
— Cine ești tu?

București, ianuarie 2020
Tallinn, februarie 2020

(i)  Omakaitse, miliția antisovietică estoniană.
(ii) Mâncare tradițională estonă, preparată din cartofi pasați, orz și ceapă.
(iii) Produs de patiserie preparat, în general, în luna februarie în majoritatea țărilor din nordul Europei.
(iv) Lemn dulce cu salmiac.
(v)  Votcă artizanală.

Despre autor:

GEORGE CORNILĂ (n. 1986) este prozator, publicist și traducător. Este autorul romanelor Cu dinții strânși (2007), Miezul nopții în Cartierul Felinarelor Stinse (2013; 2014), Regele lupilor (trilogie, 2014-2016), Expurgo (2018; 2019) și Diluvium (2019), al culegerilor de proză scurtă Arlequine (2018) și Entropic (2020), precum și al volumului de povești pentru copii Toxi Foxy (2018).
Este prezent cu texte în antologiile Ficțiuni centenare (2018), Cele mai frumoase povestiri SF & fantasy ale anului 2017 (2018), Antologia prozei române polițiste și de mistere (2018), Antologia scriitorilor vrânceni (2018), Focșaniul din povestea mea (2019), Galaxy 42: Collected Stories și Collected Stories 2 (2020). A tradus nuvelele scriitorului american Robert E. Howard cuprinse în volumele Conan Barbarul: Phoenix pe o sabie. Turnul elefantului (2018) și Sonya cea Roșie: În umbra vulturului (2020).
A colaborat cu publicații culturale precum Luceafărul de dimineață, Convorbiri Literare, Viața Românească, Plumb, Observator Cultural, Salonul Literar, Pro Saeculum, Spații Culturale, Contact Internațional, Revista de Suspans, Fantastica, Vulturul, Gazeta SF, EgoPHobia, ZIN, Galaxia 42, UtopIQa, Doc.Eu și Aphelion (SUA).
A primit Premiul Miorița (2008), Premiul Vrancea Literară (2013; 2016) și Marele Premiu „Ion Hobana” (2019), fiind de asemenea nominalizat la Premiul COLIN (2017), Premiul AntareSFest (2018; 2020), Premiul RomCon (2019) și propus pentru Chrysalis Award – Eurocon – Belfast (2019) și Rosetta Awards (2021).