Versuri în chingi de fier – recenzie

Teodora Gheorghe

Îmi era dor de un volum de poezie care să-mi străbată coridoarele inimii asemeni unui pelerin aflat într-un fermecător periplu solitar. M-am bucurat să mă simt înfiorată de frumusețea pe alocuri tulburătoare a versurilor lui Andrei Iorga, un poet care merită descoperit, însă nu analizat, ci mai degrabă trăit.
Volumul său de debut, „Versuri în chingi de fier”, m-a condus de-a lungul a opt anotimpuri ale firii, opt crâmpeie de viață desprinse din marea pânză a eternității și care, împreună, alcătuiesc povestea (de)săvârșirii unui volum de poezie. Andrei Iorga ne bate încet la ușa gândurilor, lansându-ne o invitație când subtilă, când onestă și fără menajamente învelite în lirism dulceag. Este o invitație curajoasă de a pătrunde dincolo de crusta banalității și a chingilor de fier ce încătușează sufletul contemporan, în carnea emoției. Poetul ne provoacă să ne suflecăm mânecile realității și să ne lăsăm buricele degetelor să cunoască atingerea clipelor ce se scurg cu o viteză copleșitoare. Ele ne scapă mereu din strânsoare, însă noi ne încăpățânăm să le ținem captive în frânturi de iluzii.
În primul anotimp al volumului, „Aer, Apă, Pământ, Foc”, tonul este unul aproape optimist, vioi, însă pe parcurs devine întrucâtva apăsător, prevestitor. M-am simțit ca într-o plimbare primăvăratică presărată cu stop-cadre ce surprind fotografic detalii din culisele unui spectacol ce ni se dezvăluie în picături de viață puse sub lupă. Natura este personajul principal al acestui capitol. Am admirat, întocmai ca un privitor invizibil, peisaje delicate printre care se strecoară inevitabil nostalgia dulce-amăruie a trecerii timpului: „Parfumul verii duse/ În cea de acum”; „Mii de inele/Logodne de o clipă”. Poezia „Zi rece de toamnă” m-a dus cu gândul la plumbul bacovian. Doar că aici plumbul nu atârnă funebru, e mai curând un suspin autumnal.
În decorul naturii fremătătoare, poetul își găsește refugiul (temporar) după ce-și lasă lanțurile pe pământ, luându-și zborul „ca-n șamanic descânt”. Reușește, oare, natura, să elibereze? Sau rămâne un simplu vis?… „Maniacul matinal”, o splendidă poezie în care aliterația își face loc în fiecare vers, pare să spulbere avântul optimist din debutul acestui anotimp: „Cerul de cerneală cerne cenușă/ Furioșii fulgi fug în fuioare”. Am regăsit și imagini de luptă în sânul naturii, ce oglindesc un tumult sufletesc impresionant. Se războiesc ziua și noaptea, furtuna și liniștea, clipa și destrămarea ei sub povara efemerității: „Norii se întunecă-n rană”, „Deasupra două ceruri înfruntându-se.”
Al doilea anotimp, „Selenare”, o aduce în prim-plan pe veșnica și frumoasa lună. O imagine care mi-a plăcut nespus este cea a astrului care curge pe dreptunghiul ferestrei. Infinitul lunii întâlnește finitul formei geometrice, sugerând o încercare suavă de a depăși închistarea condiției umane prin raportarea la aura aproape mitologică a lunii. Ea este jucăușă, misterioasă, seducătoare, dar și însângerată, chiar înfricoșătoare, ca un „sânge scurs din glie”.
Tonul volumului ia o întorsătură mai sumbră în „Urbane”, unde am întâlnit apăsarea orașului, o atmosferă înăbușitoare. „Simulacru” mi-a răsunat ca un ecou al „Acuarelei” lui Ion Minulescu, dar fără melancolia candidă. Culorile și trilurile evocă, în acest caz, încercarea oarecum derizorie a omului înghesuit între betoane de a mima fericirea. Buchetul biciclistului și ale sale culori vii contrastează cu ursuzul decor nocturn. Este un oraș al melcilor, ce parcă se mișcă înspre nicăieri, în asentimentul universului descris în următorul anotimp al versurilor lui Andrei Iorga, intitulat „Apăsare”.
Poetul se simte strivit, cocoșat, în timp ce avansează „spre un ideal monolit”. Îl amenință „capcana verticală”. Viața urbană se strânge peste el. Într-un colț al minții îmi răsare o întrebare: ne e teamă de moarte sau mai curând de eternitate? Un adânc sentiment de pustiire și lipsă a scopului traversează versurile acestui capitol. Autorul condamnă dependența de nimicnicia unei existențe lipsite de suflul bucuriei autentice, și care se alimentează din himere superificale. În mulțime omul se pierde, se confundă cu peisajul celorlalți. În solitudine, apăsarea se ivește și îl individualizează: „Și rămânem cu temeri și gând/ Să privim în noi, fiecare”.
Andrei Iorga ne lansează și câteva întrebări cu iz filozofic în „Reflecții”, cugetând la natura prieteniei, la detașarea omului de esența profundă a vieții sau la liberul arbitru. Se face o trecere delicată către cel mai friguros anotimp al acestei cărți, „Tatălui meu”, în care poetul rememorează trecerea în neființă a celui ce i-a dat viață.
În „Versuri alchimice” poetul este personal, direct, se confesează, scrijelește versuri pe scoarța nepăsării. Devine un soi de trubadur ce cântă doar pentru urechile îndeajuns de străvezii să-i cuprindă muzica diafană ca într-un receptacul magic, neatins de amenințarea ignoranței unei epoci desensibilizate. Dacă în primul capitol poetul se înalță deasupra chingilor sale, ajuns la acest anotimp liric, el realizează că nu mai poate zbura. Versurile îi părăsesc imaginația cu greu, abia înaintează prin noroiul vremurilor. El se teme de soarta poeților care nu sunt decât niște „cioburi de stele” prizoniere în „vase de lut”. Întrebările sale retorice dor pentru că ecoul lor posedă amploarea unui strigăt în pustiu. Va dăinui oare creația mea? Este întrebarea care bate la ușa fiecărui scriitor. În era selfie-urilor și a cărților electronice, cât de mult ne mai pot înălța aripile unui vers? Mai poate poezia alchimiza suflete?
„Memento mori” încheie volumul lui Andrei Iorga ilustrând totodată sfârșitul unui ciclu zi-noapte, viață-moarte. Poezia „Poem funerar” evocă într-o manieră elegantă, de-a dreptul picturală, furișarea insolită a morții în decorul vieții: „Luna răsare albă/În miezul zilei”.
Avem de-a face cu un volum de o sensibilitate aparte, în care fragilitatea este captivă în lanțurile micilor și marilor dezumanizări cotidiene. „Versuri în chingi de fier” este un volum de micropoeme, majoritatea lor tristihuri, dar nu lipsesc nici poemele clasice cu rimă, ceea ce a constituit o mare încântare pentru această cititoare. Tot mai puțini scriitori recurg în zilele noastre la muzicalitatea voită a versurilor, iar Andrei Iorga nu ezită să tragă un semnal de alarmă asupra acestui fenomen. Și bine că o face. Versurile sale mângâie, tresaltă, se încovoaie, alteori taie, spintecă și plâng. Însă mereu emoționează.

Despre autoare:

Teodora Gheorghe este scriitoare și traducătoare. A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine şi Masteratul de traducere a textului literar contemporan, din cadrul Universităţii Bucureşti. A publicat poezii, povestiri, recenzii, cronici de teatru şi de eveniment în mai multe reviste și publicații culturale şi are o pagină dedicată pe site-ul Institutului Cultural Român.
Ȋn 2012 a obținut premiul „Best Of” la secţiunea Poezie a concursului naţional de debut „Incubatorul de condeie”, urmat de apariţia primului său volum de poezie „Moartea era un iepure şchiop”, un an mai târziu, la editura Karth. Volumul a fost nominalizat la Premiile naţionale pentru poezie „Mircea Ivănescu”.
În 2018 a văzut lumina tiparului volumul său de proză scurtă „Întâmplări despre niciodată – 7 povești neobișnuite despre singurătate” (ed. Eikon).

Un gând despre “Versuri în chingi de fier – recenzie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s