Blestemul

Partea a II-a

Ioana Ghelțu-Bîrjan

Anul 1094 era unul foarte secetos, iar pământul devenise tare asemenea pietrelor, ceea ce îi înspăimântă pe unii țărani. Însă, mai puternică decât seceta era amenințarea constantă din partea creștinilor care nu încetaseră lupta lor în numele lui Dumnezeu. Adversarii acestora, copii ai lui Allah, conduși în luptă de sultanul Melikșah reușiseră de fiecare dată să-i respingă pe europeni. Și încă de când Melikșah fusese numit conducător al Imperiul Selgiuc, exista tradiția ca în fiecare an, când acesta își aniversa ziua de naștere, să se organizeze și recrutarea noilor soldați ce urmau să slujească imperiul și pe conducătorul lui. În acel an, norocosul ce reușea să treacă de toate probele primea o răsplată numai de sultan știută și cinstea de a cina împreună cu acesta. Astfel, câțiva zeci de tineri pășiră încrezători pe câmpia unde urma să se desfășoare totul. Nimic nu-i înspăimânta pe băieți. Cu sufletul plin de credință în Allah și în sultanul Melikșah, erau gata să-și sacrifice viețile bucuroși, dacă asta le-ar fi fost poruncit. Unii emoționați, alții cu expresii aproape nemiloase, fiecare dintre ei ascultă cuvintele stăpânului lor și întrecerea începu…

Soarele apunea încet atunci când cornul de luptă anunță încetarea ultimei întreceri. Sultanul Melikșah zâmbi mulțumit. Stând alături de fiul său, Berkyaruk, privi spre cei care reușiseră să reziste până la final, însă o ultimă încercare urma să stabilească cine dintre acești tineri urma să fie oaspetele sultanului. La un semn al acestuia, unul dintre oamenii săi aduse în fața tinerilor calul sultanului. Porunca lui era una simplă, cine reușea să călărească armăsarul urma să câștige. Berkyaruk râse în sinea sa. Nici măcar el nu fusese în stare să călărească animalul tatălui său, deși încercase de nenumărate ori în decursul anilor. Calul nu se lăsase călărit de nimeni altcineva decât de Melikșah. Numai Allah putea ști ce urma să se întâmple. Astfel, rând pe rând, toți tinerii aceia curajoși îşi încercară iscusința și norocul, dar fiecare fu azvârlit din șa de animalul nervos, spre amuzamentul prințului Berkyaruk, iar când acesta credea că întrecerea se sfârșise, din mulțime răsună glasul ultimului băiat rămas.

– Sultanul meu, permiteți-mi să-mi încerc și eu norocul, chiar dacă sunt ultimul dintre acești soldați.

Privindu-l pe tânărul acela, prințul Berkyaruk râse cu putere de data aceasta. Băiatul nu era deloc impunător ca statură, mic de înălțime și slăbuț. Pe partea dreaptă, chipul îi era străbătut de o cicatrice ce începea de lângă ochi și cobora de-a lungul feței, pe obrazul fin până la bărbie, dar nici măcar aceasta nu reușea să-l urâțească prea mult, căci băiatul avea ceva plăcut în toată ființa lui, fiind și foarte tânăr. După ce primi aprobarea sultanului, băiatul se apropie încrezător de calul care se mișca neliniștit și-l încălecă dintr-o săritură. Simțind povara pe spatele său, animalul necheză nervos și se ridică pe piciorele dinapoi, însă nu reuși în niciun chip să doboare călărețul și în cele din urmă, animalul se liniști, lăsându-se condus de băiatul care izbucni la rândul său într-un râs cristalin, datorită reușitei lui. Astfel tânărul, numit Davud, câștigă acea întrecere, spre surprinderea sultanului Melikșah și a fiului său, primindu-și răsplata promisă. Davud se bucură nespus pentru reușita lui, însă nu cina aceea alături de stăpânul său îi umplu sufletul de bucurie, ci însăși faptul că acum făcea parte din armata sultanului și putea afla cu ușurință răspunsul unei întrebări pe care o avusese încă de când era foarte mic…

În zorii zilei următoare, noii recruți primiră porunca să se înfățișeze înaintea sultanului Melikșah. Acesta, însoțit de fiul său și toți acei soldați porniră spre moschee, pentru a se ruga împreună, așa cum sultanul obișnuia să facă în fiecare an cu noii săi soldați. Odată ajunși aici, bărbații se descălțară și intrară înăuntru unul câte unul, urmându-l îndeaproape pe sultan. Davud rămase afară. Inima lui bătea atât de tare, că avea impresia că îi va sparge pieptul. În cele din urmă, se descălță la rândul său, dar nu intră, ci îngenunche pe treptele de piatră, rugându-se înafara moscheii pentru ca Allah să-i ierte păcatul pe care îl comitea… Reîntorși la palat, Davud fu chemat înaintea sultanului Melikșah și se înfățișă, încercând să nu-și trădeze adevăratele emoții.

– Am promis că cel care va reuși să treacă și de ultima probă, va primi nu doar cinstea de a sta alături de mine la masă, ci și o altă răsplată. Iată deci Davud, de ce te-am chemat. Te-ai dovedit a fi un luptător și călăreț dintre cei mai iscusiți din câți mi-au fost dat să întâlnesc, mânuiești sabia aproape la fel de bine ca fiul meu, însă, nu te voi trimite pe câmpul de luptă, fiindcă imperiul are nevoie de protectori chiar și înăuntrul zidurilor acestui palat. De astăzi înainte, îți încredințez paza soției mele, Terken Hatun. Vei fi umbra ei oriunde se va afla.

– Mulțumesc sultanului meu pentru onoarea pe care mi-o oferă.

Și plecându-și chipul, Davud ieși din încăperea tronului și se îndreptă spre odaia soției stăpânului său…

***

Terken Hatun era neliniștită. De câteva nopți, coșmarul său revenise și nu-i dădea acesteia pace, obligând-o să trăiască din nou și din nou groaza aceea de demult când trezită, nu-și găsise copilul lângă ea, pierzându-l pentru totdeauna. Așa se întâmpla în fiecare an când se apropia acea zi nenorocită în care, în loc să sărbătorească aniversarea copilului, Terken îi vizita mormântul. Deși înfățișarea nu i se schimbase aproape deloc, Terken nu mai era aceeași. Chipul îi era mereu trist, nimeni nu o mai auzise râzând, iar zâmbetul îi dispăruse în clipa în care își îngropase şi fericirea alături de scutecul copilului ei. Nu mai suferea să-l vadă nici pe Berkyaruk, nu din cauză că l-ar fi urât, ci pentru că el îi amintea de copilul de care nu avusese parte. Însă acum încerca să se liniștească. Sultanul Melikșah o anunțase că cel care câștigase întrecerea urma să-i devină paznic și nu dorea sub niciun chip să fie invadată de emoții atunci când se va afla în fața soldatului. Încercă să-și imagineze chipul acestuia, însă nu reuși. Terken se întreba acum cum ar fi arătat copilul ei dacă ai fi trăit, însă ușa deschisă cu zgomot o smulse din gândurile sale. Băiatul păși cu încredere și își plecă fruntea, înainte de a vedea prea bine chipul femeii. După o clipă, care păru o eternitate pentru cei doi, Davud își îndreptă spatele, privind-o pe Terken Hatun drept în ochi.

Atunci când îl văzu pe tânărul soldat, Terken simți o căldură ciudată în piept. Cu mulți ani în urmă, după moartea copilului ei, inima femeii parcă se acoperise cu o platoșă de gheață pe care nici măcar Melikșah nu o putu topi. Dar acum, privindu-l pe cel care urma să o păzească, femeia avu impresia că inima i se încălzește, asemenea mâinilor când le apropia de foc. Băiatul, deși se purta serios și încerca să pară mai matur decât era, nu-și putea masca pe deplin fericirea, care într-un final îi smulse și lui Terken un zâmbet trist, primul după mulți ani de suferință. Tânărul simți la rândul lui ceva ce nu-și putu explica, de parcă niște legături nevăzute îl țineau să zăbovească lângă acea femeie. În cele din urmă, Davud părăsi încăperea, așezându-se în dreptul ușii și începându-și misiunea de paznic…

În primele zile de la venirea lui Davud la palat, Berkyaruk se arătă foarte nemulțumit. Se întreba întruna cum de acest băiat, atât de mic și slab reușise să călărească armăsarul sultanului Melikșah. Aproape că-l ura și nu ezita o clipă să-i adreseze vorbe jignitoare atunci când îl întâlnea singur. Aflând că un biet soldat îi supără fiul cu prezența lui, Zübeyde Hatun fu curioasă să-l întâlnească pe aceasta și astfel îl chemă pe Davud la ea. Acesta se înfățișă imediat, cunoscând un adevăr ascuns despre femeie, iar atunci când privirile lor se întâlniră, cele două perechi de ochi negri scânteiară. Zübeyde Hatun avu o senzație ciudată văzându-l pe băiat, de parcă îi era cunoscut de undeva. O amintire îndepărtată îi răsări atunci în minte, dar femeia o alungă imediat și, fără a rosti vreun cuvânt, îl trimise pe Davud înapoi la Terken Hatun.

Dar Berkyaruk nu-și putu stăpâni mânia prea mult și într-o zi îl provocă pe Davud la duel. Băiatul acceptă provocarea, scoase la rândul său sabia, iar lupta începu fără prea multe vorbe. Berkyaruk avea lovituri puternice, însă adversarul său, mai scund și mai rapid, reușea fără prea mult efort să se ferească de fiecare dată și să respingă atacurile. Săbiile lovite una de cealaltă răsunau puternic și nu dură mult până când fură auzite. Terken Hatun deschise ușa odăii sale și descoperi că Davud nu era acolo. Într-o altă parte, Zübeyde Hatun deja pornise spre locul unde avea loc duelul, hotărâtă să-i pedepsească pe cei care îndrăzneau să se lupte între ei. În tot acest timp, Davud reuși să-l dezarmeze pe Berkyaruk, îndreptând vârful sabiei spre pieptul adversarului. Dar într-o clipă de ezitare, Berkyaruk îi prinse arma și i-o aruncă, reîncepând lupta, de această dată cu mâinile goale. Nu se opriră nicio clipă, nici măcar atunci când cineva le strigă numele. Într-un final, cei doi fură despărțiți de cele două femei care acum îi țineau pe tineri departe unul de celălalt. Zübeyde își privi fiul cu asprime, însă inima ei de mamă îi potoli mânia atunci când observă tăietura de pe mâna lui Berkyaruk. Lui Terken îi era milă de Davud și zâmbindu-i acestuia, scoase o batistă și încet, îi șterse chipul și șuvița de sânge din dreptul nasului. Cele două femei se înțeleseră din priviri, iar băieții fură obligați să-și dea mâna și să jure că niciodată nu vor mai ridica arma unul asupra celuilalt. Cei doi făcură întocmai și de la acea întâmplare deveniră prieteni…

***

În acea zi, prințul Berkyaruk se hotărî să vâneze, însoțit de câțiva dintre căpitanii tatălui său. Dar văzându-i pe aceștia, Berkyaruk își dădu seama că uită să-l cheme și pe prietenul său, așa că se grăbi să îndrepte această greșeală. Îl găsi pe băiat în grădina palatului, alături de Terken Hatun. Văzându-i pe cei doi, Berkyaruk avu o senzație ciudată, asemenea mamei lui când îl văzu prima oară pe Davud, dar se liniști imediat și ceru permisiunea de a-l lua și pe tânăr la vânătoare. Terken Hatun încuviință tristă și imediat ce fu lăsată singură de cei doi tineri, intră în odaia ei, așezându-se lângă fereastră și privind afară, în timp ce lacrimile pe care nu le mai putu stăpâni îi scăldau deja obrajii palizi…

***

– Ar trebui să ne întoarcem, prințe. Nu am vânat nimic până acum, iar dacă sultanul Melikșah află că nu sunt lângă Terken Hatun, s-ar putea să sfârșesc în temniță.

– Sultanul nu va afla nimic, noi nu îi vom spune, iar Terken Hatun te va proteja. Ține mult la tine. Dar ai dreptate. Astăzi nu am avut noroc și s-a făcut deja târziu. Ne vom întoarce la palat.

Dar porunca lui Berkyaruk nu fu auzită doar de camarazii săi, ci și de un grup de cavaleri care așteptau ascunși clipa când vor ataca. Astfel păgânii începură lupta cu turcii, dorind cu orice preț să-l omoare pe fiul sultanului Melikșah și ar fi reușit, dacă Davud nu ar fi luptat umăr la umăr cu stăpânul său. O ultimă săgeată fu trasă, înainte ca ultimii supraviețuitori păgâni să fugă, însă aceasta nu-și atinse ținta dorită. Davud îl împinse cu toată puterea lui pe Berkyaruk, iar săgeata se opri în pieptul lui…

– Stăpâne, băiatul trăiește încă!

– Allah, salvează-l, căci îi sunt dator cu propria-mi viață!

Nu mai pierdură nicio clipă. Băiatul fu ridicat și dus degrabă înapoi la palat, în timp ce unul dintre cei prezenți plecă după doctorul curții. De la fereastra unde se afla, Terken Hatun privi cu groază cum Davud era adus de Berkyaruk și alți doi tineri. Femeia uită complet de tristețea sa și porni spre ei, în speranța că nu era prea târziu pentru băiat. Și în timp ce Zübeyde Hatun află de la fiul său cele întâmplate, sosi și vestea că doctorul nu fusese găsit nicăieri. Terken simți cum inima i se strânge. Trebuia să-l salveze pe băiat cu orice preț, dar poate că singură ar fi dat greș și de aceea trebui să ceară ajutorul singurei persoană pe care știa sigur că se poate baza, Zübeyde. Aceasta acceptă, mai mult pentru faptul că datorită lui Davud, fiul ei trăia.

Cele două femei intrară în camera rănitului în același timp și înainte ca celelalte femei care se ocupau de îngrijirea răniților să-și facă apariția, Terken și Zübeyde începură deja. Prima îi ștergea fruntea băiatului, încercând să-i domolească febra care pusese stăpânire pe trupul său, în timp ce, a doua îi descheia nasturii hainei. Când ultimul nasture fu deschis, Terken se întoarse o clipă cu spatele, luând o altă bucată de pânză curată și scufundând-o în apă rece. Ușa se deschise și câteva femei înaintau spre rănit, dar Zübeyde le strigă tare și răspicat să părăsească încăperea. Femeile se supuseră poruncii și plecară. Terken uită un moment de Davud și se apropie de Zübeyde, care încremeni cu ochii ațintiți spre băiat.

– Zübeyde Hatun, ce s-a întâmplat? De ce le-ai dat afară pe vindecătoare?

– Privește cu proprii ochi, Terken Hatun, cine este băiatul care te păzește…

Abia atunci Terken se întoarse spre Davud și nu-și putu stăpâni un strigăt de curiozitate amestecat cu spaimă.

– I-a salvat viața fiului tău, Zübeyde Hatun… Trebuie să facem și noi ceva…

– Voi face, de aceea le-am poruncit vindecătoarelor să plece. Numai noi două știm… Dar să nu mai pierdem timpul, căci viața îi atârnă de un fir de păr…

Davud fu salvat, iar secretul său ascuns de cele două femei care așteptau nerăbdătoare ca rănitul să se trezească pentru a le explica totul. Când băiatul își reveni și deschise ochii, doar Zübeyde era alături de el. Davud o privi o clipă speriat și încercă să se ridice, dar nu reuși. Femeia îl liniști și cu o voce blândă, încercă să-i smulgă tânărului mărturisirea adevărului. ,,Dacă acesta e sfârșitul, Allah, dă-mi puterea să rostesc adevărul și iartă-mă pentru tot’’. Și Davud îi povesti lui Zübeyde aproape tot adevărul. Aflând povestea, femeia părăsi încăperea, cu sufletul plin de mânie, amintindu-și câteva întâmplări din trecut pe care le credea uitate…

Imediat după plecarea lui Zübeyde, Terken apăru, zâmbindu-i tânărului. Davud se înspăimântă din nou, însă Terken nu-l întrebă nimic, ci doar îl ajută să se ridice puțin, pentru a-i schimba bandajul. Femeia descoperi astfel că tânărul avea pe spate un semn din naștere, ce reprezenta parcă o semilună. Terken termină cât putu de repede și abia avu timp să părăsească încăperea și să intre în odaia ei, căci izbucni în lacrimi, asemenea celor pe care le vărsase lângă mormântul copilului ei… La rândul lui, Davud plângea așa cum nu o mai făcuse niciodată. Se simțea părăsit, trădat de soarta aceea nenorocită care îl făcuse să piardă singurul obiect de preț pe care îl avea, un inel cu o piatră prețioasă, de culoare sângerie. Bănuind că acesta căzuse în timpul luptei cu europenii, băiatul își adună toată puterea și se ridică, făcând câțiva pași. Era hotărât să recupereze ceea ce-i aparținea, chiar dacă ar fi fost ultimul lucru pe care l-ar fi făcut și odată cu lăsarea nopții, băiatul ieși din palat și se îndreptă acolo un avusese loc lupta. Toată noaptea dură căutarea lui, dar Davud nu-și pierdu o clipă speranța, iar primele raze ale soarelui îi arătară și inelul. Privindu-l pentru câteva momente, de parcă l-ar fi văzut pentru prima oară, Davud își reaminti și lupta care avusese loc. Săgeata care îl rănise atinsese întâi piatra inelului pe care el îl ținea ascuns sub haină, purtându-l la gât, prins de un lanț subțire, înainte de a se înfige în pieptul lui. Deși știa că viața-i era acum în pericol, odată cu aflarea secretului său de către Zübeyde și Terken, Davud își dorea doar să afle cine era posesorul inelului care îl salvase, înainte de a-și încredința viața călăului. ,,Allah, ajută-mă pentru ultima oară, înainte să-ți dau socoteală pentru faptele mele’’…

În odaia ei, Zübeyde Hatun se plimba plină de mânie. Presimțea că ceva rău urma să se întâmple, dar gândurile sale erau îndreptate doar spre Davud. L-ar fi ucis într-o clipă, dacă i-ar fi ieșit în cale, dar faptul că el îl salvase pe fiul ei, o ținea locului. Dar nu putea ascunde adevărul prea mult timp. În cele din urmă toți urmau să afle și cu siguranță băiatul urma să moară. În ființa femeii, sentimentele se luptau pentru supremație. Pe de-o parte mânia, care o îndemna să sfârșească ceea ce bănuia că rămăsese neterminat cu mulți ani în urmă, iar pe de altă parte se gândea la fiul său care astăzi trăia și o striga ,,mamă’’, datorită lui Davud. Singura cale prin care putea îndrepta totul era să-l alunge pe Davud de la palat, salvându-i astfel viața și plătindu-și datoria față de el. Astfel, Zübeyde Hatun îl chemă la ea pe băiat, care se înfățișă imediat, reușind să se facă nevăzut față de ceilalți locuitori ai palatului și să-și ascundă chipul fără nicio cicatrice…

– Ar trebuie să poruncesc să fii închis pentru ceea ce am aflat, dar nu voi face asta, pentru că ar însemna că te condamn la moarte. I-ai salvat viața lui Berkyaruk, de aceea te răsplătesc cu aceeași monedă. Pleacă din palat, până când nu vei fi descoperit de altcineva care cu siguranță i-ar spune și sultanului Melikșah. Nu te mai întoarce niciodată!

Tânărul vru să rostească ceva, dar nu putu. Ochii i se umplură de lacrimi și ieși grăbit, fiind sigur că nu va putea afla niciodată adevărul care îl măcina dintotdeauna. Și fiindcă soarta îi oferea o altă șansă, Davud se hotărî să asculte porunca primită, nu înainte de a o mai vedea odată pe cea care îi încălzise și lui sufletul. Astfel, cu pașii săi ușori, Davud intră în odaia lui Terken Hatun și o găsi pe aceasta stând tristă lângă fereastră, dar de îndată ce privirile li se întâlniră, chipul lui Terken se însenină și îi vorbi băiatului cu blândețe.

– Am crezut că totul s-a sfârșit, că ai plecat pentru totdeauna, după ce ți-am aflat secretul. Însă ești aici și aș vrea să-mi povestești totul… te rog…

Dar nu era nevoie de nicio rugăminte. Davud avu încredere în stăpâna sa încă de când o văzuse prima oară și fără alte vorbe, începu să-i povestească acesteia viața lui…

– Terken Hatun, te-am mințit, dar am făcut-o pentru a putea intra în armata sultanului și a afla adevărul despre cine sunt. M-am născut în urmă cu 23 de ani, însă imediat după nașterea mea, cineva a primit porunca să mă omoare și poate că ar fi făcut-o, dacă nu ar fi găsit alături de mine și un inel de care nu m-am despărțit de atunci. Bănuind că nu sunt fiica unei simple slujnice, omul mi-a cruțat viața și asemenea celor din povești, a sacrificat un animal, sperând că astfel, găsind scutecul meu pătat de sânge, cei care îmi doreau moartea să nu ne mai caute, dar temându-se încă pentru noi, a părăsit aceste pământuri, crescându-mă departe, ca pe propria fiică. M-a botezat Hayat[1], căci în acea zi viața câștigase în înfruntarea ei cu moartea. Anul trecut, bătrânul a murit, iar eu am fost liberă să plec și să caut răspunsul întrebării care m-a frământat dintotdeauna, cine sunt cu adevărat și de ce ar fi trebuit să mor… Dar pentru a reuși, am pus la cale un plan, nebunesc ce-i drept și m-am deghizat în bărbat, chiar dacă știam că săvârșesc un păcat. Cicatricea de pe chipul meu era desenată cu vopsea adusă de negustori chinezi pentru a reuși să-mi ascund cât mai bine trăsăturile. Dar se pare că a venit timpul să plătesc pentru toate acestea. Îmi cer iertare pentru tot…

Terken își stăpânea cu greu lacrimile care încercau să apară. Nu-și luă o clipă ochii de la fata care stătea înaintea ei și care își plecă fața din cauza rușinii.

– Hayat… spune-mi, cine i-a poruncit celui care te-a crescut să fii ucisă?

– Terken Hatun, nu vreau ca din cauza mea să se întâmple ceva rău, dar nici nu pot să vă mai mint. Deși mi-a salvat viața acum, Zübeyde Hatun a vrut să mă omoare în trecut…

– Și inelul despre care mi-ai povestit…

Și fata îi întinse lui Terken inelul. Văzându-l, femeia nu-și mai putu stăpâni lacrimile. Inelul acela prețios îi fusese oferit ca dar în ziua nunții de sultanul Melikșah, iar ea avu grijă să i-l dăruiască fiicei sale în ziua când se născuse, fără ca nimeni să afle. Și mai era și semnul din naștere, de pe spatele fetei, același ca a lui Terken. Fără niciun alt cuvânt, femeia își îmbrățișă copilul, începând să povestească la rândul ei întâmplările de demult, până când tot adevărul ieși la suprafață, iar fata înțelese cine era femeia pe care o păzise până atunci. ,,Soarta’’, rostiră cele două într-un glas, înainte de a auzi câteva strigăte disperate ce veneau de afară…

Într-adevăr, soarta urma să le schimbe viețile tuturor. Dorind să se răzbune pe cei care aproape îi omorâseră prietenul, Berkyaruk, însoțit de sultanul Melikșah și un grup de soldați, porniră pe urmele cavalerilor, iar lupta fu cumplită. Turcii câștigară într-un final, însă cu plata unui preț prea valoros, prințul Berkyaruk fu rănit mortal în timp ce-și apăra tatăl. Simțind cum viața îl părăsește, prințul își rugă tatăl să-l ducă degrabă înapoi la palat. Nu putea muri împăcat, fără a vedea pentru ultima oară pe cea mai dragă ființă din viața lui…

Reîntorși la palat, gălăgia provocată ajunse întâi la urechile lui Terken și ale fiicei sale, cele două aflând primele de cele întâmplate. Terken uită complet de ura ei față de Zübeyde, atunci când Berkyaruk o rugă să-i aducă mama alături. Femeia făcu întocmai și intră grăbită în camera unde Zübeyde se ruga pentru a-și domoli sentimentul de neliniște care o cuprinsese.

– Zübeyde Hatun, vino degrabă, Berkyaruk este rănit și vrea să te vadă…

– Ce-ai spus? Fiul meu…

Dar nu mai putu rosti nimic. Femeia ieși în fugă, ajungând lângă fiul său care o striga continuu.

– Berkyaruk, fiule, sunt lângă tine, liniștește-te. Totul va fi bine…

– Adio, mamă, iartă-mă că nu am putut fi lângă tine mai multă vreme…

Și tânărul muri în brațele mamei sale. Zübeyde își privi fiul momente în șir, de parcă nu ar fi înțeles ce se întâmplase. Nimeni nu avu curajul să se apropie de ea, de teamă că aceasta își pierduse mințile, căci pur și simplu stătea acolo, asemenea unei statui, cu privirea înghețată, fără a vărsa o lacrimă. În cele din urmă, Terken se apropie plângând și își așeză blând mâna pe umărul lui Zübeyde.

– Allah să-i odihnească sufletul în pace, Zübeyde… L-am iubit ca pe copilul meu…

Abia atunci Zübeyde izbucni în lacrimi și țipă, împingând-o pe Terken de lângă ea. De parcă trăia din nou întâmplările trecutului, femeia văzu cu ochii minții un mormânt și pe Terken care plângea lângă acesta, blestemându-i pe cei care o despărțiseră de copilul ei și dorindu-le aceeași soartă, în timp ce o ploaie rece îi lovea nemilos trupul. Blestemul se împlinise în cele din urmă, în acea zi secetoasă…

***

Terken închise pentru o clipă ochii, fericită. Își amintea totul, de parcă se întorsese în trecut. Sărbătorea alături de tatăl ei victoria acestuia și a sultanului Melikșah împotriva păgânilor. Îl admiră pe acest bărbat care îi salvase tatăl și căminul, dar deodată, o bătrână o strigă, smulgând-o din gândurile sale și întrebând-o dacă ar dori să-i citească soarta în palmă. Râzând, Terken îi întinse veselă mâna, iar bătrâna o privi o clipă, apoi îi șopti la ureche: ,,Fata mea, tu te vei căsători din dragoste, vei avea un singur copil și să nu crezi că acesta e mort atunci când alții îți vor spune asta’’. Și avusese dreptate. În adâncul ființei ei, Terken nu crezuse niciodată că fiica ei murise cu ani în urmă. Deschise din nou ochii și își privi copilul care adormise cu capul pe genunchii ei. ,,Hayat, îngerul meu’’, repeta Terken în șoaptă în timp ce-și trecea mâna prin părul fiicei sale…

~Sfârșit~

[1]Hayat, viaţă, trad. din limba turcă;

Despre autoare:

Ioana Ghelțu-Bîrjan (n. 1997) este absolventă a Facultății de Drept și Științe Administrative, specializarea Drept, din cadrul Universității ,,Ovidius’’ din Constanța, iar în prezent urmează programul de Master ,,Științe penale’’ din cadrul Facultății de Drept și Științe Administrative, Universitatea ,,Ovidius’’. A publicat în revista Liceului Teoretic Decebal, cât și în diverse alte cărți, dintre care amintim AD INFINITUM III, ANTOLOGIE TEXTE CONTEMPORANE (editura Vox Authors, 2019). În prezent, a finalizat un prim roman, pe care dorește să îl publice în curând, lucrând, de asemenea, la alte două volume.

Un gând despre “Blestemul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s