Iliescu Mirela

speram ca bătăile inimii să nu înroșească rochia scurtă și-albastră

îți mărturiseam

directă ca un glonț ce voia să-ți  tulbure mintea, să-ți  împrăștie creierii ca pe firimituri ce duceau spre mine

îmi mărturiseai

iar eu alergam spre casă cu rochia mea roșie și inima în palme ca un glob nefiresc într-o zi de vară.

 

 

În fiecare dimineață îmi spăl fața cu apă rece și încerc să-i imprim moleculele vii in țesătura pielii.

Văd chipul asortat cu faianța albă și îmi spun că sunt aici.

Ce mirare.

M-am văzut în oglindă în fiecare zi dar am simțit mereu că e o rudă îndepărtată venită

să-mi spele chipul

cineva care arată ca mine, miroase ca mine îmi folosește cremele și pașii.

În tot timpul ăsta, rochiile mele foșnesc pe alt trup, chiar eu le dau jos de pe umerașe și îmbrac o păpușă.

Seara dezbrac aceeași păpușă, îi dezleg și gândurile, folosesc aceleași umerașe care miros a mine și-apoi încep să mă caut pe sub pat.

 

 

după fiecare iubire m-am descompus.

trupul a rămas mereu la mine ca într-un partaj nedrept din care câștigi  doar o valiză plină cu zdrențe.

atât.

mi-a rămas și golul din stomac pe care nu-l pot umple nici o viață mai târziu.

sufletul s-a împuținat de fiecare dată transformat într-o  piață pustie la sfârșitul unei zile.

o cutie goală, murdară, ruptă și aruncată pe tarabele împuțite.

bucăți din mine zac prin podurile caselor, în saci bine legați, de teamă să nu murdărească destine.

 

 

Totul e atât de politically correct.

Sângele care-mi pulsa ridicol de tare încât eram convinsă că-mi va săpa venele și-o să se vadă,

furia pe care o țin strâns legată în lesă de când era un pui, de când eu eram un pui, care-mi transformă stomacul și capul într-o mașină de spălat cu o mie două sute de rotații pe minut.

S-au domesticit toate ca niște biete oițe. Epiderma nu mai tremură la scâncetele lumii, nu se mai învinețeste, rămâne albă, perfectă ca o mănușă de catifea ce îmbracă tot.

Apoi lehamitea care ține de cald în vremurile astea, protectoare ca o mamă.

Sunt bine, cu ochii larg deschiși plutesc fără să cer mântuire nimănui.

Emoția, copilul meu drag, e pusă la colț pe coji de nucă.

N-o să mai îndrăznească!

Un aer gros plutește deasupra ca un caimac, mă ține sigilată, o matryoshka mică prinsă în burta celei mari.

 

 

Când ne-au sunat am știut că ne vom ciobi un pic. Văzusem în filme și tot din filme știam că ar trebui să ne frângem. În schimb am privit în oglindă silueta ta pregătită să mai care un pic. Mi-ai spus că nu e timp să te frângi tocmai acum, sunt toți ai tăi care se rup mult mai ușor iar tu ai grijă să faci noduri strânse printre ei.

M-am bucurat că n-am fost eu prima, n-aș fi putut să car atât, casa mea dinăuntru e din paie care își iau tălpășița la primul suflu. Atunci am știut că trebuie să am grijă de casa ta. Să-ți dau cât pot, cât știu și să mă frâng mai târziu

Ți-am mângâiat ușor spatele. Atât am știut să fac. Eram și eu obosită. O scuză. Fiecare avusese terenul lui minat. Fiecare cu bubele lui.

Când ne-am simțit încolțiti am stabilit să ne împărțim morții. Am crezut că înjumătățim durerea. Cât de naivi!

Doi ani mâncați de molii.

Doi ani trei cancere.

Am câștigat un pumn de teamă.

1-0 pentru mine.

 

 

ca și cum m-aș curăța cu apă și săpun, aș freca zdravăn toți porii îmbâcsiți cu tine până la epuizare

aș da jos toată pielea arsă de amprentele tale, o obsesie ca o cămașă de forță în care m-am înfășurat precum pasărea nătîngă cu trupul prins în laț

ar rămâne umerii goi și-atât de întrebători, umbre vlăguite de neputință.

mi-aș desface părul ca să par liberă

de toată povara atingerii imaginare

de toată muțenia dintre noi care crapă din când in când ca un ou pe asfalt, se prelinge prin toate colțurile memoriei, începe o joacă cretină din care nu ieșim niciodată vii.

limbile de foc atât de agile care scormonesc până la sânge și-apoi iarăși cenușa ca un covor peste timp.

jur că aș face toate astea dacă aș avea un dram de curaj.

 

Despre autoare:

Iliescu Mirela (n. 1982), absolventă a Facultăţii de Filosofie- Jurnalism.