Odiseea Africană. Povestea cutezătorului David Livingstone (1813-1873)

Robert C. Tökölyi

Motto:
Când au venit albii, ei aveau evanghelia, iar noi pământul;
acum, noi avem evanghelia, iar ei pământul.

proverb african

16 februarie 1844 avea să devină una dintre acele zile ce nu poate fi uitată vreodată. O zi bine întipărită în memoria lui David Livingstone, pentru că a fost ziua în care aproape că a fost omorât de un leu, în inima Africii, acolo unde se stabilise de vreo trei ani ca misionar creștin și explorator științific. Aflat în mijlocul poporului bacweinilor, în 1843, aceștia s-au stabilit în frumoasa vale Mabotsa. Chemat de băștinașii africani în mijlocul cărora trăia, să-i ajute să prindă sau să ucidă leii care le devoraseră vitele, Livingstone s-a avântat în această treabă, deși era singurul cu armă de foc. Identificând locul în care se aflau leii, băștinașii și misionarul au încercat să-i încercuiască, fără succes însă, pentru că una dintre sălbăticiuni a sărit dincolo de lanțul uman și l-a atacat pe Livingstone, care tocmai își reîncărca arma. L-a apucat cu dinții de umăr și l-a scuturat atât de violent încât omul și-a pierdut orice urmă de împotrivire, zdrobindu-i oasele și lăsându-l invalid pe viață: „fiara mă apucă de umăr și amândoi ne rostogolirăm la vale. Leul răgea la urechea mea și mă scutura, așa cum scutură foxterierul un șobolan. Scuturătura m-a făcut să încremenesc; mă cuprinsese un fel de toropeală și nu simțeam nici durere, nici teamă, deși eram perfect conștient de tot ce se petrece. O stare asemănătoare o au bolnavii anesteziați cu cloroform; ei văd toată operația, dar nu simt bisturiul chirurgului. Probabil că toate animalele care cad pradă carnivorelor trec prin aceeași stare… .” Unii dintre băștinașii care au sărit în ajutorul omului alb au fost la rândul lor răniți de bestia fioroasă, în cele din urmă, aceasta fiind ucisă și apoi incinerată.
Livingstone ar fi vrut să facă povestea uitată, să o treacă sub tăcere și să o păstreze pentru vremurile când ar fi stat liniștit și ar fi putut să o povestească copiilor și nepoților, de fiecare dată altfel, mult mai spectaculos, așa cum fac bătrânii pentru a-și impresiona auditoriul. Dar s-a conformat cerinței publicului și a relatat-o, ba chiar mai mult, a consemnat-o în prima lui lucrare autobiografică.

***

David Livingstone, cunoscutul explorator al Africii, s-a născut într-o localitate mică, de factură muncitorească, din sudul Scoției, în apropiere de Glasgow, în familia lui Neil Alexander (1788-1856) și al Mariei Agnes Hunter (1782-1865). Familia era săracă, iar tatăl, negustor de ceai, asigura supraviețuirea familiei, dar nu și un trai decent. Neil Livingstone era, în schimb, un om educat și pios, îndrăgostit de cărți și lectură, care activa și ca învățător la o școală duminicală. Era pasionat de teologie, de călătorii și citea foarte multe cărți în legătură cu aceste subiecte, cel mai mult, fiind atras de acele lucrări care îmbinau cele două ramuri: cărțile despre călătorii ale unor misionari. Era, de asemenea, un mare susținător al abstinenței totale de la consumul băuturilor alcoolice, militând cu hotărâre în această direcție.
Neil Livingstone era cel ce-al doilea născut al unui tată cu același nume, Neil Livingstone (1746-1825), scoțian, originar din Insula Mull. Căsătorit cu Mary Morison (1752-1825) în anul 1774, cuplul a avut 7 feciori și 4 fete: John (n. 1777), Neil Alexander (n. 1778), Duncan (1778), Charles (1779), Donald (1780), William (1786), James (1794), Mary (1776-1821), Margaret (1783-1863), Catherine (1785-1879) și Agnes (1796). Cei mai mulți, dacă nu chiar toți bărbații familiei au servit în armata britanică, în timpul războaielor napoleoniene: Charles, se pare, a murit în 1814 în Spania, Duncan în 1815 la Waterloo. John, William și Neil Alexander au supraviețuit și și-au constituit propriile familii. James ar fi supraviețuit și ar fi emigrat în SUA unde a și decedat în 1845, iar Donald ar fi emigrat în Canada. Dintre surori, cu excepția lui Catherine care, după căsătorie, ar fi emigrat în Canada, restul au trăit și murit în Scoția și Anglia.
Neil Alexander Livingstone, al doilea fiu al lui Neil și Mary, a cunoscut-o pe Mary Agnes Hunter (1785-1865), o fată dintr-o familie la fel de simplă ca a lui. Era fiica lui David Hunter (1755-1834) a lui Janet Mary Moffat (1758-1798) și, după moda timpului, avea numeroși frați și surori. Cei doi s-au căsătorit la 2 decembrie 1810 în Blantyre, lângă Glasgow, cuplul având 5 fii și 2 fiice, dintre care au supraviețuit doar John (1811-1899), David (1813-1873), Charles (1821-1873) și Agnes (1823-1895). Informații mai multe avem despre primul născut, John, despre fratele său mai mic, David, erou al acestui medalion biografic și despre Charles, mezinul familiei.

normal_john-livingstone-sr

În ceea ce-l privește pe John William Livingstone, acesta s-a născut la Glasgow. După o copilărie grea datorată situației dificile a familiei, s-a căsătorit în 1835 cu Sarah Mackenzie (1815-1881), iar trei ani mai târziu, cei doi au emigrat în Canada unde John a fost croitor dar și mic om de afaceri. A reușit să-și construiască o viață destul de frumoasă, spre sfârșitul căreia a călătorit foarte mult, bucurându-se de bătrânețe și timp liber. A avut o familie numeroasă, formată din 10 copii. S-a stins din viață în anul 1899, la 88 de ani, fiind înmormântat în Canada.

charles-gow-rev-charles-livingstone
Cel mai mic dintre frați, Charles s-a dovedit a fi personajul negativ într-una dintre expedițiile lui David Livingstone cauzând o scădere a popularității acestuia în tagma geografilor. Născut în anul 1821, în 1840 a părăsit Scoția pentru a studia în Statele Unite ale Americii, în Ohio, la un colegiu teologic. De aici s-a mutat la Union Theological College din New York, unde a absolvit în 1850, devenind pastor-reverend. În 1852 s-a căsătorit cu Harriett Cemantha Ingraham (1825-1900) în statul Massachusetts și au avut trei copii, două fete și un băiat. În anul 1857, întorcându-se temporar în Anglia, s-a reîntâlnit cu fratele său mai mare, care l-a convins să-l urmeze în expediția pe care o organiza pe cursul fluviului Zambezi. Charles a acceptat și a renunțat la meseria sa de pastor precum și la familia sa, pe care a mai revăzut-o, doar sporadic. Decizia lui David de a-l lua și pe fratele său în expediție a fost una nefastă, Charles dovedindu-se un zbir scelerat care-l scotea din minți până și pe David, fapt care știrbea reputația acestuia din urmă, ceilalți cercetători devenind cârcotași și dizidenți.

CharlesOlder

Întorși din această expediție eșuată, David și Charles au scris împreună o carte despre aceasta încercând să se justifice, dar cartea nu s-a ridicat niciodată la nivelul celei dintâi scrise doar de David. În orice caz, Charles a fost numit consul britanic în Africa de Vest, reușind în cei aproape 10 ani să devină antipatic tuturor datorită comportamentului său abuziv. A fost revocat din funcție în anul 1873 și pe drumul de întoarcere acasă, a decedat, la 28 octombrie 1873, fără să fi aflat vreodată de moartea fratelui său, petrecută cu câteva luni înainte.

Photograph of Shuttle Cottages, Blantyre, 1870-1950

David Livingstone s-a născut la 19 martie 1813 în localitatea Blantyre. Aici se stabilise familia sa încă de când bunicul său Neil, nu mai răzbise cu viața de fermier. Pentru că localitatea Blantyre era una muncitorească, majoritatea locuitorilor fiind, fie mineri, fie angajații unei fabrici de bumbac, toți membrii familiei au ajuns, în timp, să facă parte din clasa muncitoare, fără să reușească vreodată să-și depășească condiția. De fapt, în momentul nașterii lui David, familia era atât de săracă, încât membrii săi trebuiau să împartă o singură încăpere ce le servea drept locuință. Mai mult decât atât, băieții John, David și chiar și Charles, au fost dați la muncă, la filatura din sat, încă de la vârste fragede. În ciuda condițiilor de muncă foarte grele și profund nesănătoase, copiii familiei Livingstone au trăit într-un mediu familial plăcut, tatăl, Neil, fiind cel care i-a ajutat pe băieți să deprindă scrisul și cititul, le-a deschis apetitul pentru lectură, în timp ce mama, Agnes, le-a stimulat imaginația, fiind o foarte iscusită povestitoare.

BAL6041

David Livingstone nu a avut copilărie, în sensul pe care îl înțelegem azi. Muncea de la 10 ani, între 12 și 14 ore zilnic, după un program infernal ce începea dimineață la 6 și se termina seara la 6 sau 8. După încheierea programului de serviciu nu avea timp de odihnă, pentru că își făcea temele și se pregătea pentru școală, până târziu în noapte. Așa a învățat primele noțiuni de limba latină, în care s-a perfecționat mai târziu, având astfel acces la opera marilor clasici. De asemenea, s-a arătat interesat, în special, de botanică, zoologie și geografie, puținele clipe în care putea să fie liber, preferând să le petreacă în natură. Duminica, singura zi liberă din săptămână, era ziua preferată de David. Era veșnic în mijlocul naturii, completându-și ierbarul și insectarul, adunând pietre interesante, iar seara, contempla constelațiile cerești, visând, probabil, la o cale de a pleca din acel mediu deloc ofertant.
În paralel cu preocupările sale, tatăl Neil l-a „îndrumat” înspre lectura de factură teologică și misionară, pe care David o refuza, fiind totuși obligat să parcurgă cărțile respective, chiar prin bătăi. Aceste încercări ale tatălui său, de a-l transforma într-un om al bisericii, care ascultă de vocea Domnului, este posibil să-l fi influențat pe viitorul explorator, făcându-l să refuze „civilizarea” altora cu forța, metodă aplicată de foarte mulți misionari în acele timpuri.
În orice caz, pe parcursul devenirii sale, David Livingstone, a încercat să găsească o cale de mijloc între visul tatălui său de a-l vedea preot sau om al bisericii și dorința proprie de a fi un om de știință. A economisit bani din salariul pe care-l primea la fabrică pentru a-și putea plăti studiile universitare. Încercând să-l împace pe tatăl său care, până la urmă, voia doar să-l îndrume cât mai bine în viață, s-a înscris, în anul 1836 la Universitatea din Glasgow studiind teologie și limba greacă. Pentru a se putea întreține la facultate, vara venea acasă și continua să lucreze în fabrica de bumbac, iar toamna își plătea cheltuielile de student, cu banii astfel obținuți. Tot aici a început să urmeze și cursuri de medicină, anatomie, pe care le-a urmat în perioada 1 noiembrie 1836 până la 25 aprilie 1837, fapt dovedit de diploma pe care a obținut-o la finalizarea cursului.

x-default

Diploma de absolvire din 1837

Pentru a se perfecționa în această știință care-l atrăgea peste măsură, David a trebuit să învețe mai aprofundat limba latină, fiind ajutat în acest sens de un tânăr din vecini care cunoștea, ceva mai bine, această limbă. Având la bază cursurile urmate la Glasgow, în anul 1838, David a fost primit în London Missionary Society, o organizație neguvernamentală sprijinită de biserică, care l-a susținut din punct de vedere financiar pentru a-și continua studiile, pregătindu-l deopotrivă pentru munca de misionariat. Astfel, a fost trimis pentru pregătire la Chipping Ongar în Essex iar din ianuarie 1840 a fost mutat într-un internat pentru misionari în Aldersgate, Londra. A urmat cursuri medicale la British and Foreign Medical School și a făcut practică la Dispensarul de pe strada Aldesgate, la Spitalul Chasing Cross și la Spitalul Moorfields.
În urma studiilor efectuate, pe parcursul celor patru ani, la Glasgow și Londra, la 16 noiembrie 1840, David Livingstone, a devenit licențiat al Faculty of Physicians and Surgeons of Glasgow, act care îi permitea să practice medicina. Câteva săptămâni mai târziu, David Livingstone era îmbarcat pe un vas, cu destinația Africa.

***

download

Trei bărbați și-au pus amprenta asupra destinului lui David Livingstone. Primul a fost tatăl său, interesat și fascinat de activitatea de misionariat încă din tinerețe, pasiune pe care a încercat, uneori chiar prin forță, să o transmită și fiului său, David. Prin 1834, când David încă era acasă, obținuse un exemplar al cărții misionarului Karl Gützlaff (1803-1851) care activase în China, Journal of three voyages along the coast of China in 1831, 1832 and 1833. Autorul acestei cărți a fost al doilea om care l-a influențat în viață. Karl Gützlaff s-a născut la 8 iulie 803 în nord-vestul Poloniei, în Pomerania, orașul Pyritz, azi Pyrzyce. În copilărie a fost ucenicul unui șelar din Stettin (azi Szczecin), port la Marea Baltică. Ulterior, a reușit să-și continue studiile la Institutul Pedagogic din Halle iar mai târziu, la Berlin. Spirit aventurier, a intrat în contact cu Societatea Misionară din Olanda, care l-a trimis în 1826 în Java pentru a învăța chineza. A părăsit societatea doi ani mai târziu și a început o intensă activitate de misionariat creștin în Singapore, Bangkok, Macao, Hong Kong. A funcționat și ca interpret, traducător al Bibliei, colaborând cu numeroși alți misionari. De la sfârșitul anilor ’30 deja renunțase la misionariat devenind un funcționar îndestulat cu funcții și venituri consistente. La sfârșitul anilor ‘40 a fost implicat într-un scandal legat de vânzarea ilicită de Biblii, iar când a fost făcută publică implicarea sa în această fraudă, cariera lui a luat sfârșit. A murit în 1851, la Kong Kong, după o viață de peripeții și trei căsătorii cu femei misionare. Ulterior morții sale a fost considerat părintele misionarismului în China, influențând generații de tineri, ca David Livingstone.
Citind cartea mai sus menționată, tânărul David Livingstone a devenit interesat de o carieră în misionariat reușind oarecum să-l împace și pe tatăl său. Cu aceste gânduri a aderat la Societatea Misionară din Londra care i-a sponsorizat studiile. Era pregătit să plece în China, să calce pe urmele lui Gützlaff, dar destinul i-a fost potrivnic. Tocmai când David era student în an terminal, a izbucnit Primul Război al Opiului (1839-1842) planurile fiind date peste cap. Societatea Misionară Londoneză i-a propus Indiile de Vest, dar a refuzat această variantă.

Robert-Moffat-oil-painting-William-Scott-National-1842
Din fericire, la Londra, îl cunoscuse pe Robert Moffat (1795-1883), al treilea personaj care-i va influența alegerile. Născut la 21 decembrie 1795 într-o familie simplă din Ormiston, Scoția, Robert Moffat s-a confruntat încă de tânăr cu lipsa locurilor de muncă, fiind obligat să lucreze ca grădinar și fermier. La un moment dat, a intrat în contact cu Societatea Misionară Londoneză oferindu-și serviciile pentru a deveni misionar. În septembrie 1816 a fost trimis în Africa de Sud, la Cape Town de unde va începe o intensă activitate de misionariat care se va întinde în peste cinci decenii. În 1820, Moffat a părăsit Cape Town pătrunzând adânc în continentul african unde a depus o muncă asiduă în vederea civilizării triburilor întâlnite în calea sa, în condiții deosebit de grele, cu perioade alternative de foamete și sete. Robert Moffat a fost nevoit în demersul său să se sprijine doar pe propriile-i puteri și pe cele ale soției sale, învățând să facă de toate: grădinar, fermier, constructor, tâmplar, fierar. Rezultatele muncii sale de pionierat au fost prezentate în fața Societății Geografice Regale (Royal Geographical Society) în perioada în care se afla în Anglia, 1839-1843, tocmai perioada în care David Livingstone l-a cunoscut și a rămas fascinat de ideea de a deveni misionar în Africa. În aceeași perioadă, 1842, și-a publicat lucrarea Missionary Laours and Scenes in South Africa. Pe parcursul carierei sale, a tradus Biblia și alte lucrări religioase în limbile localnicilor africani.

0195
Căsătorit cu Mary Smith (1795-1871), născută în Anglia, în apropiere de Manchester, la 27 decembrie 1819, în Cape Town, cuplul a avut 10 copii. Cine ar fi crezut că, una dintre fetele lor, Mary, va deveni, mai târziu, soția lui David Livingstone? Cuplul a revenit în patrie în 1870 ca urmare a deteriorării stării de sănătate a soției, care a și decedat la scurt timp după aceea. În ultimii 13 ani de viată, Robert Moffat a susținut numeroase conferințe prin Anglia despre munca sa în speranța atragerii spre acest gen de activitate a tineretului. A fost primit de două ori de către regina Victoria la solicitările personale ale acesteia și a fost recompensat cu titluri onorifice din partea unor universități britanice. A decedat la 9 august 1883 în Anglia și a fost înmormântat într-un cimitir londonez.
David Livingstone l-a întâlnit pe Robert Moffat când primul era în an terminal la medicină și se afla la o răscruce în viața sa, neputându-și urma visul de a deveni misionar în China. Moffat i-a vorbit despre Africa provocările sale arătând că era nevoie de câți mai mulți temerari întrucât existau încă numeroase tărâmuri necunoscute europenilor. David Livingstone a simțit că este vorba despre o oportunitate foarte bună de a îmbina misionariatul cu știința explorării și, fără să stea pe gânduri, la nici o lună de la absolvirea facultății, s-a îmbarcat pe un vas cu destinația Africa.

***

Ziua dinaintea plecării și-a petrecut-o cu familia. Au vorbit, s-au rugat împreună, apoi tatăl, l-a condus până în port, de unde, David, trebuia să se îmbarce spre Liverpool. Tatăl și fiul, stând față în față, pentru ultima oară, și-au luat rămas bun, fără să se mai întâlnească vreodată. Era 17 noiembrie 1840. Câteva zile mai târziu, David a fost sfințit ca preot misionar, iar la 8 decembrie era îmbarcat pe vasul „George” care-l ducea în Africa. Traseul era prevăzut cu escală în America de Sud, la Rio de Janeiro. Impresionat, avea să scrie că „este cel mai frumos loc pe care l–am văzut vreodată. Aici este un singur misionar protestant. Când se vor revărsa zorile divine peste acest mare continent?.” Trei luni mai târziu, zărea țărmurile Africii de Sud. Din nou, impresionat, Livingstone scria: „Sunt priveliști minunate. Nisipul este alb ca zăpada. Pădurile au un aspect straniu cu arbori pe care nu i-am mai văzut. Păsări nenumărate zboară în deplină libertate și flori nespus de frumoase împodobesc pământul.” Ajuns în apropiere de Capul Bunei Speranțe, Livingstone debarcă la Algoa Bay unde rămâne timp de o lună, după care pornește spre Kuruman, reședința familiei Moffat și cel mai îndepărtat punct de misionariat al Societății Misionare Londoneze. Descriind momentul debutului carierei sale de misionar, Livingstone este modest „în 1840 m-am îmbarcat pe o corabie ce pleca în Africa și după trei luni de navigație am ajuns la Capetown, de unde, după o scurtă ședere, am plecat mai departe. După ce am ocolit golful Algoa, am pătruns în interiorul țării, unde timp de șaisprezece ani, din 1840 până în 1856, am desfășurat o activitate neobosită și neretribuită de misionar și medic.”
Fără a intra în detalii referitoare la expedițiile doctorului Livingstone întrucât s-a scris mult pe această temă și există numeroși experți în domeniu, voi trasa, totuși, câteva linii generale care să sintetizeze viața și activitatea acestui personaj fabulos, pe parcursul celor 33 de ani, petrecuți în Africa. Cele trei decenii de explorări și misionariat pot fi împărțite în mai multe etape de evoluție. Astfel, în perioada 1841-1852, Livingstone s-a stabilit în mijlocul unor comunități băștinașe, trăind cu ele și analizându-le viața, obiceiurile, credințele etc. S-a căsătorit în 1845 cu fiica lui Moffat, punând astfel bazele unei familii frumoase, dar care s-a zbătut în greutăți. A făcut și muncă de misionar, dar rezultatele acesteia au fost net inferioare celei de explorator. S-a simțit atras, în special, de poporul Bakwena, aflat sub conducerea regelui Sechele, care va deveni unul dintre cazurile de succes ale lui Livingstone, reușind să-l determine să accepte creștinismul. Din sânul acestui popor, Livingstone a făcut incursiuni spre Nord, atât pentru a-și îmbunătăți cunoștințele de limbă, cât și pentru a descoperi alte locuri potrivite pentru a întemeia avanposturi misionare. Aflând din poveștile băștinașilor de existența unui lac interior, undeva, mai în Nord și, pentru a intra în contact și cu alte triburi, Livingstone s-a avântat într-un demers foarte riscant, care ar fi putut să-i fie fatal: traversarea deșertului Kalahari, expediție întreprinsă în anul 1849, împreună cu un alt misionar, William Cotton Oswell (1818-1893) și finalizată atât cu traversarea deșertului cât și cu descoperirea lacului Ngami: „la 1 august 1849 am coborât spre partea lată a lacului Ngami. Eram cei dintâi europeni care admiram minunatul tablou oferit de oglinda lucioasă a acestui lac.”
Livingstone era convins că putea să identifice o rută, o deschidere în cadrul continentului care ar fi putut conecta Africa de lumea exterioară. Aflând că tot în Nord, se găsea un fluviu mare, Zambezi, Livingstone a pornit din nou la drum pentru a încerca să demonstreze că acest fluviu era puntea de legătură cu restul continentului. Însoțit de același Oswell, Livingstone a ajuns la fluviul Zambezi în vara anului 1851: „la sfârșitul lunii iunie 1851 eforturile noastre au fost răsplătite din plin, descoperind în centrul continentului fluviul Zambezi. Descoperirea avea o importanță colosală, fiindcă până atunci absolut nimeni nu știa că Zambezi trece prin Africa centrală. Toate hărțile portugheze situau izvoarele lui mult mai la răsărit de locul unde ne aflam noi. Oswell mi-a spus că nici în India nu văzuse un fluviu atât de frumos.”
Perioada 1852-1856 a fost foarte bogată pentru Livingstone. Pentru a se putea dedica în întregime explorărilor, dar și de frica burilor, care-i prădaseră toate bunurile, și-a trimis familia în Anglia, iar el s-a concentrat în întregime pe cercetarea fluviului Zambezi și a regiunii adiacente acestuia: „întrucât n-aveam nicio speranță că burii mă vor lăsa la Colobeng să mă consacru în liniște luminării și instruirii băștinașilor, am hotărât să-mi scutesc familia de riscurile pe care le comportă viața în aceste ținuturi insalubre, bântuite de malarie, și să trimit în Anglia, iar eu să mă reîntorc singur ca să caut o regiune sănătoasă, care au putea să devină un centru de civilizație și să încerc să descopăr o cale de acces din interiorul țării spre coasta de răsărit sau spre coasta de apus a continentului.”
Expediția era, în mod paradoxal, susținută de către un rege local, Sekeletu, fiul lui Sebituane, conducătorul poporului Makololo. Acesta a fost cel care i-a pus la dispoziție oameni, fildeș și alimente pentru ca scoțianul să cerceteze zona de vest a continentului African în încercarea de a stabili o rută acceptabilă între coasta de vest și centrul acestuia. În luna mai 1854 a ajuns pe coasta de vest la Luanda, Angola, bolnav și slăbit: „la Luanda am ajuns cu desăvârșire bolnav. Nu voi uita imensa satisfacție cu care, după șase luni de dormit pe pământul gol, m-am întins într-un pat confortabil. Nădăjduiam că mărinimoasa ospitalitate a domnului Gabriel mă va ajuta să-mi refac repede forțele, însă boala, pricinuită de umezeală și implicit de frigul îndurat în tot timpul călătoriei, nu voia cu nici un chip să cedeze și acum, deși mă odihneam, mă chinuia mai puternic ca înainte.” Încăpățânat și profund nemulțumit de acest traseu, Livingstone, s-a avântat într-o nouă expediție, de această dată, spre coasta de Est a continentului, prin aceasta fiind primul european și cercetător care a traversat întreaga Africă, de la Vest la Est. Beneficiind, în continuare, de sprijinul logistic al unor lideri locali, în această expediție, Livingstone a descoperit o cascadă maiestuoasă pe care a numit-o Victoria, în cinstea reginei Marii Britanii: „am hotărât să vizitez, a doua zi cataracta Victoria, căreia băștinașii îi spun Mosi-oa-Tunia sau Șongve, după un nume mai vechi. Despre Mosi-oa-Tunia mi s-a vorbit de multe ori, chiar din clipa sosirii mele în această țară. Una dintre primele întrebări pe care mi le-a pus Sebituane a fost: În țara ta există aburi care bubuie? Băștinașii nu se apropie prea mult de cataractă și nu încearcă s-o cerceteze, mărginindu-se să o privească de la distanță, cu un fel de spaimă amestecată cu venerație. Numele i l-au dat după trîmbele de vapori ce se înalță deasupra cataractei: Mosi-oa-Tunia, adică „aici aburii fac zgomot”. Mai înainte cataracta se numea Șongve. N-am putut stabili semnificația acestui cuvânt, dar el seamănă cu cuvântul oală, așa că s-ar putea să însemne „ceaunul care fierbe”. Am decis să-i dau nume englezesc, cataracta fiind astfel singurul loc botezat de mine în Africa.”
De asemenea, până în martie 1856, Livingstone a reușit să ajungă pe coasta de est la Quelimane, în actualul Mozambic, localitate situată pe țărmul Oceanului Indian.

***

Încununat de glorie, David Livingstone s-a întors acasă în Anglia, către sfârșitul anului 1856, după 16 ani de cercetări și explorări neobosite. Primit cu onoruri, ca un mare erou, Livingstone a devenit starul de necontestat al epocii. Rezultatele cercetărilor sale au fost prezentate în fața Societății Regale de Geografie, care l-a premiat și decorat. De asemenea, Livingstone, s-a văzut presat să-și scrie și publice memoriile, întrucât moda timpului presupunea și acest lucru, mai mulți misionari publicându-și deja astfel de cărți. Oricum, în Anglia, acest gen literar era foarte îndrăgit și considerat accesibil publicului larg.

b8eaeaba1545b452c2424efcab408942--the-victoria-queen-victoria

full86017

În vederea publicării acestei cărți de memorii care să cuprindă cei 16 ani petrecuți în Africa, Livingstone a semnat un contract cu John Murray, specialist în literatura de călătorie. Colaborarea avea să se dovedească fructuoasă, editorul promițându-i exploratorului mari sume de bani prin publicarea acestei cărți. Primul tiraj al cărții „Călătorii și cercetări în Africa de Sud” s-a epuizat chiar înainte de lansarea cărții, în noiembrie 1857, fiind nevoie de unul nou pentru a suplimenta cererea pieței. Textul, hibrid prin faptul că îmbina stilul misionar, cu jurnalul de călătorie cu o lucrare științifică, a prins foarte bine la public, iar sumele încasate din vânzări l-au transformat pe Livingstone, pentru prima oară în viața lui, într-un om bogat. Cartea s-a bucurat de un foarte mare succes și datorită faptului că Livingstone denunța, public, negoțul cu sclavi: „sunt sincer recunoscător soartei că nu m-am născut într-o țară de sclavi. Cine n-a văzut cu ochii lui, cu greu își poate imagina ce influență nefastă are sistemul sclavajului chiar și asupra stăpânilor de sclavi, care n-ar fi mai răi decât alți oameni dacă n-ar avea ciudata deficiență de a nu raționa cât de înjositor și de imoral să nu răsplătești munca și serviciile prestate în favoarea ta. Acestor indivizi li se pare la fel de firesc să trăiască din înșelăciuni, pe cât de natural li se pare tuturor celorlalți oameni să trăiască prin munca și după posibilitățile lor. ”
Devenind o celebritate atât de aclamată, a fost chemat să susțină prelegeri publice despre experiența sa în Africa, iar universitățile din țară i-au decernat premii și titluri academice onorifice.
După doar 15 luni petrecute în Marea Britanie, Livingstone s-a întors în Africa, în martie 1858, de această dată, în calitate oficială de reprezentant al țării sale, fiind fericitul posesor al titlului diplomatic de consul britanic. S-a bucurat de importante finanțări ale proiectului său de explorare, scopul misiunii fiind acela de a identifica modalități prin care britanicii puteau începe comerț cu populațiile din regiunea Zambezi. Livingstone conducea acum o echipă de 6 europeni care trebuiau să ajungă la Delta Zambezi, de acolo la înălțimile Bakoka, unde echipa urma să cartografieze și să înregistreze toate resursele naturale ale regiunii.
Expediția s-a dovedit un eșec, chiar de la început. Livingstone nu era un lider în adevăratul sens la cuvântului și nu a știut să-i facă pe colegii săi exploratori să lucreze împreună. Drept urmare, între ei au izbucnit fricțiuni și conflicte, unii părăsind expediția. La toate acestea, se adăuga și firea capricioasă a doctorului. Investigând regiunea fluviului Zambezi, Livingstone a fost cuprins de dezamăgire și eșec, nereușind să găsească o cale prin care să pătrundă cât mai adânc în inima Africii, din cauza imposibilității navigării pe fluviu. Din acest motiv, a cerut și i s-a permis de către autoritățile britanice să extindă durata expediției cu încă doi ani care ar fi permis studierea unei zone mai vaste în jurul Râului Shire, a râului Rovuma și a lacului Nyassa de la întretăierea actualelor state Malawi, Mozambic și Tanzania. Din nou, înaintarea era dificilă. Apele erau uneori prea joase ca să poată naviga. Apoi, exploratorii se confruntau și cu alte mari probleme: bolile care-i încetineau, negustorii de sclavi și veșnicele conflicte dintre triburi care creau un climat nesigur pentru europeni, Livingstone fiind nevoit să lase lucrurile neterminate, ceea ce-l enerva cumplit. Spre exemplu, ajungând la Lacul Nyassa, s-a apucat să-l cartografieze și să cerceteze flora și fauna regiunii, dar nu a putut să facă acest lucru în întregime, situația dificilă împiedicându-l să ajungă la capătul nordic al acestuia. În sprijinul său au fost trimise două misiuni expediționare în cursul anului 1861 și 1862. Ambele au eșuat în a-l contacta, majoritatea exploratorilor fiind uciși pe drum de bolile tipice regiunii. Însuși Charles Mackenzie, primul episcop al Africii, a murit în primul demers de acest fel. Povestea tragică a acestei expediții nu ar fi fost completă dacă nu l-ar fi atins și pe David Livngstone la nivel personal. În 1862, soția sa, Mary, a decis să i se alăture în Africa. La scurt timp după ce a ajuns pe continent, Mary s-a îmbolnăvit și a decedat, la 27 aprilie 1862, fiind înmormântată pe pământ african.
După încă un an și 3 luni de la această dramă personală, în iulie 1863, expediția lui Livingstone a fost anulată, exploratorii fiind chemați în patrie. Între timp, doctorul, care își cumpărase un mic vapor, pe care l-a numit „Lady Nyassa”, și-a luat o mică vacanță, navigând singur prin Oceanul Indian, ajungând în India, la Bombay. De aici s-a îmbarcat spre Marea Britanie, unde prestigiul său, deși încă mare, fusese știrbit de rezultatele mediocre ale ultimei sale aventuri. Cu toate acestea, din punct de vedere geografic, etnografic, botanic rezultatele au fost peste așteptări, atlasele și exemplarele aduse în țară îmbogățind colecțiile marilor muzee și universități britanice.

fx1

liv_012005_0001-crop-article

Timpul petrecut în Anglia, între 1864 și 1865 a fost folosit de Livingstone pentru a-și reface renumele și pentru a-și justifica propriile-i fapte. În acest sens a scris, împreună cu fratele său, Charles, o nouă carte despre expediția de pe cursul fluviului Zambezi „A narrative of an Expedition to the Zambesi”, în 1865, în care își povestea partea lui de adevăr și răspundea criticilor aduse.
În perioada petrecută în Anglia, Livingstone a avut discuții cu președintele Societății Regale de Geografie, Roderick Murchison, care l-a însărcinat să pună la cale o nouă expediție prin care să cerceteze bazinul hidrografic din Africa Centrală, situat între Lacul Nyassa și Lacul Tanganika. Scopul final al expediției ar fi fost descoperirea izvoarelor Nilului, o temă care frământa lumea științifică britanică, de ceva timp, fără să fi fost înregistrate mari descoperiri în această direcție. Înaintea lui Livingstone, Richard Francis Burton, John Henning Speke și Samuel Baker se pronunțaseră asupra originii fluviului Nil, lansând ca ipoteze lacul Albert sau lacul Victoria. Pe lângă acest aspect, Livingstone, considerându-se în continuare un misionar, credea că este datoria sa de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu pe aceste meleaguri, să răspândească, după puterile sale, creștinismul, să-i învețe pe băștinași ce înseamnă civilizația și să încerce să stabilească relații comerciale cu aceștia și bineînțeles, să condamne și chiar să oprească comerțul cu sclavi.
Autoritățile britanice i-au lăsat în continuare titlul de consul, dar acesta și-a pierdut mult din consistență, fiind mai degrabă un titlu onorific, neremunerat. De fapt, autoritățile și-au limitat și participația financiară la aceste expediții, de această dată Livingstone primind doar 500 de lire. Diferența a strâns-o un prieten din facultate, care i-a mai acordat 1000 de lire. În orice caz, lui Livingstone i s-a dat de înțeles că sprijinul, de care avea nevoie și la care spera din partea țării sale, va fi mult mai mic.
S-a întors în Africa în ianuarie 1866, de această dată singur, fără alți colegi exploratori europeni. Și-a recrutat singur ajutoarele, infanteriști (șipai) din Bombay, India, și hamali din Zanzibar. Cea din urmă expediție a lui Livingstone avea să dureze 7 ani și să se desfășoare pe un teritoriu imens, din Africa Centrală, unde azi s-au format statele Mozambic, Tanzania, Zambia și Republica Democrată Congo. A fost o expediție plină de încercări, temerarul scoțian confruntându-se cu lipsa medicamentelor, a instrumentelor de orientare, cu problemele generate de războaiele locale precum și cu problema aprovizionării cu alimente din Zanzibar. Pe parcursul cercetărilor sale, David Livingstone a învățat foarte multe lucruri despre bazinul hidrografic al Africii Centrale enunțând părerea potrivit căreia exista posibilitatea ca Nilul să fie conectat la trei surse de apă, care-l alimentau. Pentru a demonstra acest lucru s-a concentrat asupra fluviului Lualaba, actualmente situat în Estul Republicii Congo, despre care credea că alimentează Nilul. În acest sens, în iulie 1869, Livingstone și-a stabilit tabăra la Udjidji, un sat, punct comercial pe lângă lacul Tanganika. Demonstrația sa a eșuat și s-a dovedit eronată, în realitate, fluviul Lualaba alimentând un alt fluviu, Congo.

Explorations-David-Livingstone
În martie 1871, Livingstone a ajuns în satul Nyangwe de pe malul râului Lualaba. Împiedicat de vreme și de lipsa bărcilor cu care să treacă râul, a trebuit să poposească aici, pentru o vreme mai îndelungată. Prin acest sat treceau numeroase caravane arabe și nu numai ale celor care făceau comerț cu sclavi. Aici, Livingstone, a trăit, probabil cel mai traumatizant moment al vieții sale, în iunie 1871, când a asistat la masacrarea locuitorilor satului respectiv de către acești neguțători de sclavi, arabi. Au fost ucise atunci, potrivit estimărilor sale, circa 300-400 de persoane, majoritatea femei și copii. A descris, pe larg, evenimentul în jurnalul său, apărut postum, detaliile acestui masacru îngrozind o lume întreagă. Înspăimântat de această crimă colectivă la care asistase, Livingstone s-a retras să se recupereze în satul Udjidji, unde îl așteptau alte vești proaste: toate proviziile sale au fost distruse, fapt care îi îngreuna foarte mult misiunea, cu atât mai mult cu cât era și foarte bolnav și slăbit.

***

În timp ce doctorul Livingstone explora Africa încercând să stabilească care este izvorul fluviului Nil, acasă, în Anglia, circulau tot felul de zvonuri care produceau neliniște, atât în mediile academice, cât și în rândul poporului. Acest lucru s-a datorat faptului că, Livingstone a decis să exploreze singur, fără a avea ajutoare europene, ceea ce l-a izolat de restul lumii, contactele sale cu exteriorul, fiind aproape inexistente. La 7 martie 1867, ziarul Times anunța, pe un ton grav, presupusa moarte tragică a exploratorului Livingstone. În articol erau prezentate detaliile legate de această veste: câțiva dintre soldații șepai, care-l însoțiseră pe Livingstone în expediția sa, au ajuns la 5 decembrie 1867 în Zanzibar, declarând în fata sultanului local și în fața viceconsulului britanic John Kirk faptul că, la vest de Nyassa, între sfârșitul lunii iulie și începutul lunii septembrie, expediționarii fuseseră atacați de niște băștinași, iar în încleștarea ce a urmat, doctorul Livingstone, împreună cu jumătate din oamenii săi, fuseseră uciși. Supraviețuirea celorlalți s-a datorat faptului că rămăseseră în spatele grupului și nu fuseseră observați. Toți, au declarat că Livingstone fusese atacat din spate și lovit în ceafă cu un topor. În aceeași seară, toți cei rămași în viață, au ajutat la înmormântarea exploratorului. Multe detalii nu se potriveau și, parcă fiecare, avea o versiune proprie asupra evenimentelor, ceea ce a trezit suspiciunea viceconsulului Kirk, care fusese botanistul expediției lui Livingstone în Zambezi și a consulului Seward în Zanzibar, un medic din Edinburgh, care se împrietenise cu Livingstone în Zanzibar, care i-au supus pe supraviețuitori unui interogatoriu mai dur, cu întrebări încrucișate. Din nou, fiecare a relatat propria-i variantă și, din nou, multe detalii nu s-au potrivit. Dar povestea, în sine, respecta același fir epic, prin urmare, cei doi, au concluzionat că era posibil ca Livingstone să fi decedat. Ajungând la această concluzie, Seward a comunicat știrea decesului marelui explorator către Foreign Office, iar Kirk către Societatea Regală Geografică. Scrisorile au fost trimise în preajma sărbătorilor de iarnă 1866 și au ajuns la destinație două luni mai târziu, iar la 7 martie ziarul Times făcea publică grozava știre.
Citind articolul din ziar, tânărul Edward Daniel Young (1831-1896), militar, fost participant, în calitate de pilot, la expediția lui Livingstone în Zambezi, era mai mult decât convins, că povestea morții lui Livingstone, avea ceva necurat în ea. Era convins, de asemenea, că povestea era fabricată și că oamenii care o lansaseră, acei șepai indieni care lucraseră pentru Livingstone, ascundea ceva ce nu doreau ca lumea să știe. Fapt pentru care, a considerat că este de datoria sa să afle adevărul organizând o expediție de căutare a doctorului Livingstone. Însă nu avea banii necesari și nici prieteni sus-puși care să-l ajute, prin urmare, riscând, i-a scris președintelui Societății Geografice Regale, sir Roderick Murchison (1792-1871) următoarea scrisoare:
„ Domnule,
Aflând cu tristețe informația despre decesul doctorului Livingstone, vă rog să-mi iertați îndrăzneala de a vă scrie pe această temă. În primul rând, trebuie să vă informez că am servit timp de doi ani în expediția din Zambezi a doctorului Livingstone, aflându-mă la comanda vasului Pioneer, la ordinele Domniei Sale, perioadă în care i-am cunoscut bine pe cei din Johanna, dintre care 12 persoane făceau parte din echipajul vasului Pioneer. Și, domnule, pot cu toată răspunderea să vă spun că, tot timpul și în toate împrejurările, nu se putea pune nicio bază în ei, mai ales în privința adevărului, dincolo de faptul că erau mari hoți.
De aceea, am motive serioase să sper că povestea lor în privința morții doctorului se va dovedi doar o născocire, mai ales că nu au adus nimic din ceea ce i-a aparținut, pentru că știau bine valoarea cărților sau hârtiilor sale etc, pe când cei din tribul Mazitu, nu.
Am onoarea de a fi, domnule, supusul dumneavoastră servitor”

show-photo

Roderick Murchison era prieten cu Livingstone. Era nobil, foarte inteligent, un geolog de marcă, arogant. Avusese o viață palpitantă, în tinerețe participând el însuși la expediții. În 1830 fondase Societatea Engleză de Geografie, care ulterior a fost acceptată de stat, devenind Societatea Regală de Geografie, ceea ce permitea acestei organizații să organizeze expediții de cercetare oriunde în lume. Când l-a cunoscut pe Livingstone, i-a plăcut la acesta determinarea și modul în care se împleteau în persoana sa misionarul, călătorul și omul de știință. Văzându-l cutezător, l-a susținut de la început. Apoi, în 1856 i-a organizat primirea grandioasă în patrie, a făcut totul ca Livingstone să devină starul epocii sale, având totuși grijă ca roadele muncii acestuia să și le însușească prin intermediul Societății Regale de Geografie. L-a sprijinit și în următoarele demersuri, el fiind cel care i-a făcut rost de finanțări de la stat pentru expediția pe Zambezi. Cineva care-i cunoștea pe amândoi și a putut observa relația dintre aceștia a putut concluziona că aceasta semăna foarte bine nu cu relația dintre doi prieteni, aflați pe picior de egalitate, ci mai mult cu cea dintre un șef și un subaltern, Livingstone fiind cel care făcea toată munca grea, iar Murchison, cel care culegea roadele. La momentul așa-zisei dispariții a lui Livingstone, Murchison parcă nu era prea interesat să-l caute, atitudine care poate fi observată și în anii următori. Oficial și public, nu putea să refuze eventualele idei de expediții pentru căutarea lui Livingstone dar, efectiv, de făcut ceva concret, nu prea făcea.
În orice caz, după ce a citit scrisoarea lui Young, Murchison a trimis-o ziarului Times, apoi l-a chemat la Londra și, când a văzut entuziasmul și determinarea acestui tânăr militar de a organiza o expediție de căutare, nu a putut să refuze susținerea acestei idei. Drept urmare, a făcut totul pentru ca expediția să primească de la stat finanțările necesare. În luna mai 1867, Young a fost numit în fruntea expediției, iar guvernul a aprobat un buget de zece ori mai mare decât era necesar bunei desfășurări a expediției. Young nu a fost cheltuitor dar și-a dotat expediția cu un vaporaș, cu carena de oțel, care putea fi dezasamblat în totalitate și cărat de hamali pe uscat. Vasul a fost numit „Search”. Apoi, Young a apelat la cei mai buni prieteni ai săi pentru a forma echipa: John Reid, Henry Faulkner și Patrick Buckley, toți militari cu experiență. Prin această mișcare inteligentă, Young asigura un element foarte important în organizarea unei astfel de expediții temerare: camaraderia celorlalți tovarăși. Aflând din presă de pregătirea unei expediții de căutare a lui Livingstone, poporul englez și-a pus întreaga speranță în Young. Așteptările erau foarte mari în raport cu posibilitățile de localizare a unui singur om în Africa, om care nu mai fusese văzut în viață de peste un an de zile.
La 10 iunie, Young și membrii expediției sale au navigat din Portmouth la bordul vasului Celt. În iulie, deja erau în Africa, lansaseră la apă vaporașul Search și se pregăteau să navigheze către delta fluviului Zambezi. Dacă totul avea să decurgă conform planului, la 2 decembrie 1867, Young și oamenii săi urmau să fie preluați de un vas britanic și aduși în patrie. Farmecul expediției a dispărut imediat, de îndată ce oamenii s-au confruntat cu problemele reale din teritoriu: țânțarii, apele pline de neprevăzut ale fluviului, alternarea felului de deplasare, când pe apă, când pe jos, prin mlaștini și teren solid, contactul cu triburile băștinașilor. Marea grijă a lui Young a fost să nu piardă piese din vaporașul lui, fără de care, acesta nu mai putea fi folosit. A primit întăriri din partea triburilor prietene, care l-au ajutat să care aceste piese până acolo unde era nevoie, uneori în condiții destul de grele, impuse de faptul că triburile dușmane, a căror victimă se presupunea că ar fi fost Livingstone, îi urmăreau și le supravegheau mișcările. Când expediția s-a apropiat de lacul Nyassa, Young a descoperit și primele indicii despre Livingstone, băștinașii spunându-i că acesta trecuse pe acolo în urmă cu ceva timp, iar dintr-un sat cumpărase unele lucruri, lăsând în schimb obiecte personale, care acum au fost recuperate de Young. Într-un alt sat expediționarii au fost informați că Livingstone chiar murise dar, în alt loc, băștinașii au infirmat aceste zvonuri și i-au primit cu brațele deschise pe Young și oamenii săi. Aici a descoperit că Livingstone nu explorase partea de nord a lacului Nyassa așa cum declaraseră soldații indienii ajunși în Zanzibar, ci partea de sud, de unde s-a retras tocmai pentru că nu mai putea avansa din cauza triburilor dușmănoase. Culegând toate informațiile pe care băștinașii le-au putut furniza, și punându-le cap la cap, Young a fost convins că Livingstone era încă în viață, dar că nu se cunoștea poziția exactă a acestuia. Young s-a mulțumit doar cu atât. Deși contractul său cu Societatea Regală de Geografie îi permitea să continue expediția până la contactarea lui Livingstone, Young a decis să se întoarcă în patrie, considerând suficiente informațiile obținute, în baza cărora putea deduce faptul că Livingstone trăia. Astfel, la 2 octombrie vasul Search a fost dezasamblat iar la 2 decembrie, conform planului, el și oamenii săi, au întâlnit echipajul vaporului HMS Racoon, la gura de vărsare a fluviului Zambezi, 15 zile mai târziu erau la Cape Town, la 19 decembrie se îmbarcau din nou pe vasul Celt, iar la 27 ianuarie 1868 erau acasă, în Anglia, întocmind rapoarte despre desfășurarea expediției. Young și tovarășii lor au fost tratați ca niște eroi, iar ulterior, Young a scris chiar și o carte despre această expediție. Cei care au studiat expediția sa consideră că a fost una fără cusur, condusă impecabil: nu au existat răniți sau decedați în urma ei, au fost identificate dovezi și informații care induceau ideea că Livingstone trăia dar nu putea să fie localizat, iar mincinoșii care i-au decretat moartea în Zanzibar, au fost condamnați la închisoare.
Din acest moment, autoritățile britanice au renunțat să-l mai caute pe Livingstone, convinse că acesta avea un plan bine stabilit și că în cele din urmă va apărea. Totuși, inițiative și idei cu privire la căutarea lui au fost emise și în anii care au urmat. Zvonurile despre moartea și reapariția doctorului Livingstone erau publicate în ziarul Times, cel puțin de câteva ori pe săptămână, iar Murchison era nevoit să publice dezmințiri peste dezmințiri. Epuizase orice posibilitate de a veni în ajutorul lui Livingstone, cu atât mai mult cu cât, după raportul lui Young, guvernul britanic nu mai era dispus să finanțeze alte expediții de căutare. Societatea Regală de Geografie a încercat în câteva rânduri să-i trimită provizii și bani lui Livingstone, pe parcursul anilor 1868 și 1869, dar toate au eșuat lamentabil, fie din cauza bolilor care i-au măcinat pe hamalii respectivi, fie din cauza furturilor la care au recurs chiar oamenii tocmiți să le ducă lui Livingstone. În noiembrie 1869 apăruse un semn de viață din partea lui Livingstone, o scrisoare datată mai 1869, în care anunța că urma să traverseze o regiune dominată de triburi canibale, ceea ce suna foarte promițător.
În contextul morții deosebit de tragice a exploratoarei Alexandrine Tinne, la vârsta de doar 33 de ani în Africa, mai multe voci avizate au cerut organizarea unor expediții de recuperare a doctorului Livingstone. Isabel Burton, soția consulului din Damasc, Richard Burton, o femeie deosebit de inteligentă și peste măsură de respectată în mediile academice a cerut organizarea unei astfel de expediții, ideea sa pierzându-se în eter datorită nepăsării autorităților britanice și a Societății Regale de Geografie, a cărui președinte era tot același Murchison, care, parcă juca un rol dublu. Un alt explorator britanic de marcă, sir Samuel White Baker, aflat și el în Africa în acei ani, și-a oferit serviciile în vederea localizării lui Livingstone, în septembrie 1869, când, într-o scrisoare adresată aceluiași Murchison îi explica acestuia că nu avea niciun rost trimiterea din Marea Britanie a unui nou grup expediționar, atâta timp cât el se afla deja acolo și în câteva luni putea să ajungă la Livingstone. Oferta lui a rămas fără răspuns din partea Societății Regale de Geografie. În schimb, apelul Isabelei Burton nu a rămas fără răspuns, multi tineri exploratori entuziaști trimițând Societății CV-uri, sperând să fie selectați pentru a se alătura expediției. Toți au fost respinși de către Societatea Regală de Geografie.

Alexandrine_Tinne_gefotografeerd_door_Robert_Jefferson_Bingham

Alexandrine Tinne

BURTON(1879)_Isabel_Burton

Isabela Burton

Sir-Baker

Samuel White Baker

În 1870, ziarul Times continua să publice materiale despre Livingstone, inclusiv declarația unui militar britanic care jura că văzuse când Livingstone a fost omorât și devorat de canibalii din Congo. Știrea a fost dezmințită de oficialitățile britanice din Africa. Totuși, viața și activitatea lui Livingstone continuau să prezinte mult interes pentru poporul englez, fapt pentru care, guvernul britanic nu putea să renunțe în totalitate la cauza lui Livingstone, pentru a nu provoca neliniști în sânul populației. În acest sens, în 7 mai 1870, problema Livingstone era punctul 10 din cele 13 puncte de pe ordinea de zi a ședinței guvernului britanic. În urma unor discuții aprinse, s-a acceptat totuși să aprobe o sumă pentru a asigura provizii lui Livingstone. Este de prisos să mai spun că proviziile și suma respectivă nu au mai ajuns niciodată la Livingstone, fiind deturnate pe drum, tocmai de cei care trebuiau să i le ducă.

Portrait_of_James_Gordon_Bennett,_Jr.

În acest context al neputinței britanicilor de a afla mai multe, de a-l contacta și de a-l repatria pe Livingstone, au intrat în scenă două personaje interesante: patronul ziarului The New York Herald, James Gordon Bennett Jr. (1841-1918) și tânărul jurnalist Henry Morton Stanley (1841-1904), care vor intra în cărțile de istorie drept salvatorii lui David Livingstone. Ziarul menționat fusese înființat în 1835 de către James Gordon Bennett Sr. (1795-1872) și devenise cel mai citit ziar din oraș datorită faptului că, dincolo de știrile serioase, prezenta și știri senzaționale, curiozități, care aveau foarte mare priză la public. Fiul patronului a fost cooptat la conducerea ziarului în 1867. Acesta era un tip petrecăreț, uneori bețiv, un exhibiționist și scandalagiu, orgolios și cheltuitor, o „beizadea”, în cel mai curat sens al acestui cuvânt. Totuși, dincolo de defectele sale personale, Bennett Jr. manifesta un foarte mare interes pentru lumea presei, iar din momentul în care a fost cooptat la conducerea lui The New York Herald și-a dat întreg interesul pentru a-l transforma în cel mai mare ziar, să-i extindă notorietatea și audiența și dincolo de New York și să revoluționeze lumea știrilor prin introducerea conceptului de „exclusivitate” jurnalistică. Inovator, a făcut totul pentru a moderniza redacția și felul transmiterii știrilor din orice colț al lumii. Cheltuia oricât pentru ca reporterii săi să fie primii la fața locului și astfel, ziarul a devenit un adevărat coșmar pentru alte ziare concurente. În raporturile sale cu angajații, Bennett Jr. era un tiran care concedia pe orice avea el chef, oricând, și, de multe ori, din motive stupide.

800px-Portrait_of_Discoverer_of_Livingstone_(4671166)
De cealaltă parte, Henry Morton Stanley, un galez devenit american, bastard traumatizat și abuzat prin casele de copii prin care trecuse, era un aventurier care nu-și găsise un rost în viață cu adevărat, încercând tot felul de meserii și când nu-i mai conveneau, pleca fără să mai privească în spate. Avea un singur talent înnăscut: scria foarte bine și o singură dorință mai arzătoare: să devină jurnalist și să scrie pentru un ziar important din S.U.A. Era, de asemenea, un bun organizator și nu avea scrupule în atingerea obiectivelor propuse. Fusese, printre altele, și militar în Războiul Civil și știa foarte bine să mânuiască armele de foc, fiind un țintaș grozav. Era și el un cutezător, în felul lui, dar până să se implice în povestea lui Livingstone, nu se remarcase prin nimic. Visul lui de a scrie pentru un ziar important s-a împlinit în anul 1867 când a devenit corespondent al ziarului New York Herald , impresionându-și șefii și cititorii cu materialele sale transmise din Abisinia. De fapt, James Gordon Bennett Jr. nici nu ar fi vrut să-l angajeze, dar Henry Stanley, obraznic, a reușit să se impună. Născuți în același an, la distanță de patru luni, dar în medii total diferite, Bennett Jr. și Stanley, aveau totuși multe în comun, iar aventura și senzaționalul erau doar două dintre lucrurile care-i uneau.
Prima știre despre așa-zisa dispariție a lui Livingstone a apărut, pe tărâm american, la 9 aprilie 1868, tocmai în New York Herald. Când zvonurile spuneau că Livingstone avea să apară de undeva din Africa, în preajma anului nou, ziarul american l-a trimis pe Stanley într-o misiune secretă pentru a imortaliza momentul, în cazul în care avea să se întâmple. Ajuns în Africa, Stanley s-a stabilit într-o localitate de unde putea ajunge ușor în orice direcție din care ar fi apărut Livingstone. Faptul că acesta trăia era foarte clar pentru toată lumea, mai ales că, de când au fost lansate primele zvonuri despre „moartea sa”, au apărut niște scrisori ale lui Livingstone, de dată mai recentă. Ce nu înțelegeau oamenii de știință și exploratorii era cum era posibil ca după 3-4 ani să nu fi contactat sub nicio formă lumea exterioară? Tiparul, modul în care Livingstone procedase în toate expedițiile sale anterioare, acum nu era respectat iar acest lucru stârnea multe controverse. În trecut, Livingstone lăsa urme peste tot, mergea la piață, în locuri mai aglomerate, contacta misionari sau avanposturi ale civilizației etc. Drept urmare, întreaga lume era acum cu ochii pe această poveste și încerca să deslușească misterul din jurul acestui personaj. Ajuns, la cumpăna dintre ani, în Aden, Stanley a așteptat cuminte să apară Livingstone, până la începutul lunii februarie, iar când era evident că exploratorul nu avea să se facă văzut, și-a anunțat șefii de la ziar și a fost retras de acolo, fiind trimis în Spania, să observe și să scrie despre războiul civil care tocmai se derula.
Timpul a trecut și, în fața neputinței britanicilor de a-l găsi pe Livingstone, tânărul Bennett, în vârstă de nici 30 de ani, a decis că era momentul ca ziarul său să exploateze acest subiect, la maxim. Nu dorea doar să reproducă aceleași știri, disponibile tuturor. În legătură cu Livingstone, avea nevoie de exclusivitate, fapt pentru care a creat el însuși un scenariu care avea să se transforme în „povestea secolului”.
În toamna anului 1869, Bennett se afla la Paris. Ziarul său trecea prin clipe grele fiind implicat într-un scandal politic, despre care patronul nu știa cum se va sfârși. De aceea, când a apărut o nouă știre despre Livingstone, publicată la 11 octombrie de către Times, potrivit căreia niște arabi întorși la Zanzibar au declarat că, în interiorul continentului african, au întâlnit un alb care staționa într-un sat numit Udjidji. Convins că de această dată pusese mâna pe o știre pe care putea să o exploateze pentru a distrage atenția de la scandalul politic respectiv, i-a trimis reporterului său din Spania, Henry Stanley, o misivă scurtă, chemându-l în capitala Franței pentru a discuta ceva foarte urgent. Îngrijorat că s-ar putea să fie vorba despre cariera lui și că probabil șefii lui erau nemulțumiți de munca sa din Spania, Stanley s-a prezentat la Paris, la 27 octombrie, fiind primit de patron în camera lui de hotel. Scena a fost pentru prima oară reprodusă de însuși Stanley în cărțile sale. Ulterior, toți cei care s-au ocupat de viața și activitatea lui Livingstone și, implicit, a lui Stanley au reprodus-o, arătând cum a început „povestea secolului”. O reproduc și eu aici pentru a arăta cum funcționau cei doi protagoniști și cum puteau să se înțeleagă, în vorbe puține și propoziții simple asupra unui demers care avea să uimească lumea. Astfel, după ce Stanley a pătruns în camera de hotel a lui Bennett și după un scurt schimb de replici, Bennett l-a întrebat:
„ – Unde crezi că se află acum Livingstone?
– Habar nu am, ca să vă spun drept, domnule.
– Crezi că trăiește?
– Poate că da, poate că nu, i-am răspuns.
– Ei bine, eu unul sunt de părere că trăiește, că poate fi găsit și am de gând să te trimit în căutarea lui.
– Cum! Am exclamat, credeți cu adevărat că-l pot găsi pe doctorul Livingstone? Vă gândiți să plec chiar în Africa centrală?
-Da, mi-am pus în gând să pleci să-l regăsești, indiferent unde ai afla că este, să aduci toate veștile posibile privitoare la soarta lui și, cine știe…rosti el, apăsat și gânditor, poate că bătrânul călător se află la strâmtoare! Ia cu dumneata tot ce-i va putea fi de folos! Firește, te vei călăuzi după planurile dumitale personale; fă cum socoți mai bine, dar găsește-l pe Livingstone! […]
– Ați chibzuit serios, domnule, la cheltuiala pe care probabil că v-o cere acest mic voiaj?
– Cât o să coste? întrebă fără ocoluri domnul Bennett.
– Burton și Speke au cheltuit pentru călătoria lor în Africa centrală cam între 3000 și 5000 de lire sterline și mi-e cam teamă că o să-mi trebuiască pe puțin 2500 lire sterline.
– Prea bine, să-ți spun ce vei face. Vei scoate acum de la bancă 1000 de lire; când le vei isprăvi o să scoți încă o mie, pe urmă a treia și după ce o vei cheltui, altă mie, și așa mai departe, dar găsește-l pe Livingstone!
Surprins, dar nu nedumerit de asemenea ordin, căci știam că, o dată ce domnul Bennett a luat o hotărâre, nu-i lucru ușor să-l abați de la ea, am crezut totuși, fiind vorba de un proiect atât de uriaș, că nu cântărise îndeajuns, pe toate fețele, acest proiect costisitor și că trebuie să-l îndemn să-i măsoare temeinic urmările.
– Umblă zvonul, am urmărit eu, că dacă tatăl dumneavoastră ar muri, ați vinde ziarul Herald și v-ați retrage din afaceri.
– Cei care au susținut un astfel de lucru se înșală; în tot New York-ul nu se găsesc destul bani ca să cumpere cineva Herald-ul. Tatăl meu a pus pe picioare un mare ziar; eu vreau să-l fac și mai mare. Intenționez să fie un ziar de noutăți în toată puterea cuvântului. Vreau să ajungă să tipărească în orice domeniu, tot ce poate interesa publicul, și asta cu orice preț.
– În cazul acesta, nu mai am nimic de spus. Trebuie să plec direct în căutarea doctorului Livingstone?
– Nu! Vreau să asiști mai întâi la inaugurarea Canalului de Suez. De acolo, o să navighezi în sus pe Nil, fiindcă am auzit că Baker are de gând să plece în Egiptul de Sus; informează-te cât mai pe larg asupra expediției sale! Urcând fluviul spre izvoare, să descrii tot ce este mai interesant pentru turiști și să ne alcătuiești un ghid, unul practic, pentru Egiptul de Jos, să spui tot ce merită să fie văzut și în ce chip se poate vizita. După asta ar fi mai nimerit să te duci la Ierusalim; aud că acolo căpitanul Warren face descoperiri importante. Pe urmă vei pleca la Constantinopol, unde te vei pune la curent asupra neînțelegerilor existente între kediv și sultan. După aceea, ia să ne gândim puțin. Mda, ai putea foarte bine să dai o raită prin Crimeea, să vizitezi câmpurile de bătălie din ținut, să străbați de-a curmezișul Caucazul, până la Marea Caspică; se spune că o expediție rusă se pregătește de plecare la Khiva. De-acolo te poți îndrepta spre India, traversând Persia; vei putea să trimiți o corespondență interesantă din Persepolis. În drum o să treci prin Bagdad; scrie-ne ceva despre calea ferată din Valea Eufratului. Pe urmă, când vei ajunge în India, îmbarcă-te pe un vapor, ca să dai de urma lui Livingstone. Până atunci vei afla, probabil, că este în drum spre Zanzibar; în caz contrar, du-te în interiorul continentului și caută-l până ce dai de dânsul. Dacă e viu, informează-te asupra descoperirilor lui. În sfârșit, dacă a murit între timp, adu-ne dovezi sigure asupra morții lui. Asta e tot. Și acum, noapte bună, și Domnul să te aibă în pază!
– Noapte bună, domnule! Voi face tot ce stă în puterea unei făpturi omenești, am adăugat, și Dumnezeu să-mi însoțească pașii în misiunea pe care o am de îndeplinit.”
Pentru patronul ziarului New York Herald, chestiunea Livingstone era doar un alt subiect de pe urma căruia putea face mulți bani și putea capta atenția unui număr mare de cititori, interesați de astfel de probleme. Faptul că, pentru Bennett, Livingstone era doar un caz, reiese și din discuția pe care a avut-o cu Stanley, căruia i-a subliniat clar că, până să se ocupe de viața și activitatea lui Livingstone, el trebuia să acopere o sumedenie de alte subiecte, care puteau să fie la fel de interesante și profitabile ca subiectul Livingstone.
Henry Stanley s-a pus în slujba acestei idei și s-a dedicat, trup și suflet, misiunii de găsire/salvare a exploratorului David Livingstone. Între momentul conversației din 27 octombrie 1869 și demararea expediției în Africa a trecut 1 an. Abia la sfârșitul anului 1870, după ce a colindat întreaga lume în căutare de subiecte, potrivit indicațiilor șefului său, a ajuns în Zanzibar unde s-a ocupat de organizarea expediției, în cele mai mici detalii, dovedindu-se un foarte priceput organizator, dar și un lider autoritar și explorator îndrăzneț. A strâns toate informațiile disponibile despre Livingstone, obținute de la arabii din Zanzibar, s-a documentat temeinic cu hărțile în față a citit tot ce se putea citi despre regiunile prin care urma să treacă. În cele din urmă, după această planificare minuțioasă, corpul expediționar Stanley a părăsit Zanzibarul la 5 februarie 1871 pentru a pătrunde în interiorul continentului african. 236 de zile a durat expediția lui Stanley. În buna tradiție a exploratorilor secolului ai XIX-lea, și el a ținut un jurnal, în care, cu foarte multă minuțiozitate, a notat tot: sentimente și trăiri, probleme organizatorice, conflicte, greutățile traseului, probleme legate de climă, comportamentul băștinașilor. Deși a notat tot ce vedea, Stanley nu era interesat deloc de munții și văile prin care trecea, de fauna și flora întâlnite în cale. El avea o singură țintă, găsirea lui Livingstone, drept urmare totul cădea în plan secund: „am jurat, și-mi voi ține jurământul, am jurat că orice s-ar întâmpla, să nu mă las îndepărtat de la acțiunea mea, am jurat să-mi urmez cercetările până ce îl voi găsi pe Livingstone; am jurat să nu mă întorc decât aducând o mărturie incontestabilă că trăiește sau o dovadă că a încetat din viață. Nimeni pe lume nu mă va opri, doar moartea ar putea; ba nu, nici chiar moartea, căci nu voi muri, nu vreau, nu pot să mor!

mmqpnwfqkwy

stanley 1

Stanley nu era condus, în demersul său temerar, de sentimente umanitare sau de camaraderie. Pur și simplu, Stanley se temea de eșec, voia să fie apreciat, recunoscut, să-și ducă misiunea încredințată la bun sfârșit. În timpul expediției, Stanley s-a comportat ca un șef extrem de autoritar, în ciuda faptului că nu avea decât 30 de ani, pentru care nu contau greutățile întâmpinate, bolile cu care se confruntau oamenii săi. Nu avea scrupule, considerând că i se poate permite orice atâta vreme cât expediția continua. Acolo unde a fost necesar s-a folosit de minciună, de forță, înșelătorie, chiar de gloanțe pentru a-și croi drum înainte. Doar motivându-se pe sine în acest fel, a reușit să depășească triburile ostile, clima infectă, bolile care l-au lovit și pe el, insectele și animalele periculoase. Nu are niciun sens să recapitulez toți pașii făcuți de expediția lui Henry Stanley, s-au scris foarte multe cărți și studii de specialitate în legătură cu acest aspect, el însuși publicându-și memoriile, încă din timpul vieții, care abundă în detalii de toate felurile. Ceea ce este important e faptul că, datorită orgoliului său imens, spiritului său cutezător și talentului organizatoric, la 10 noiembrie 1871, a ajuns în satul Udjidji, unde locuia doctorul Livingstone, pe care l-a găsit în viață, relativ bine, din punct de vedere al sănătății, cu un moral destul de bun, pentru o persoană care a suferit foarte mult, fizic, în ultimii ani.

***

Pentru restul lumii, dr. David Livingstone era pierdut, cel mai sigur mort, ziceau pesimiștii. Gurile rele îl acuzau chiar de faptul că și-ar fi înscenat propria dispariție pentru a nu putea fi contactat. Nimeni, însă, nu-și imaginase prin câte greutăți trecuse acest personaj și cum, ultima lui expediție științifică s-a transformat într-un fel de prizonierat, din care, pur și simplu, misionarul scoțian, nu a mai putut ieși. La început, în 4 aprilie 1866, când a părăsit Zanzibarul și s-a aventurat în interiorul continentului african, era entuziasmat că pleca într-o nouă călătorie:
„acum, când sunt pe punctul să încep o nouă călătorie în Africa, sunt vesel. Efectul unei călătorii asupra unui bărbat cu inima curată este că mintea devine mai sigură pe sine: este mai încrezătoare în resursele sale-crește prezența de spirit. În curând, trupul este bine legat; mușchii membrelor se întăresc și par să nu aibă grăsime. Fața se bronzează și nu există indigestie. Africa este ținutul cel mai potrivit pentru pofta de mâncare, și doar când cineva mănâncă din priviri măduva osoasă sau picioarele-elefantului indigestia devine posibilă. Fără îndoială că este nevoie de multă trudă și că este posibil să apară oboseala, despre care călătorii originari din zone cu climă temperată abia dacă au o vagă idee. Dar sudoarea de pe fruntea cuiva nu mai este un blestem când faci lucrarea Domnului. Este un tonifiant pentru organism și, de fapt, o binecuvântare. Nimeni nu poate aprecia cu adevărat încântarea odihnei până când nu a simțit caznele cele mai grele.”
Aventura sa nici nu începuse bine că deja se confrunta cu probleme. El, era bine din punct de vedere al sănătății, dar relația sa cu hamalii și sipaii scârțâia. Aceștia, erau indisciplinați, ceea ce-l aducea în pragul depresiei foarte des. Mai mult decât atât, îl furau continuu, deși știau cât de prețioase sunt proviziile lui, care de multe ori foloseau ca monedă de schimb în interacțiunea cu băștinașii. A încercat, o vreme, să treacă cu vederea actele de indisciplină și sabotaj, concentrându-se pe explorat, dar situația devenea tot mai frustrantă. În scurt timp însă a renunțat la ei, iar acesta este momentul în care, pentru a se răzbuna, când au ajuns în Zanzibar, în preajma Crăciunului, hamalii și șepaii au declarat că Livingstone murise.
Rămas doar cu o mână de oameni alături, în preajma Anului Nou scria „am îndurat vremuri cumplit de grele. Nu m-aș plânge, dacă nu m-ar roade foamea mai multe zile și dacă nu ni s-ar vedea oasele, de parcă sunt gata să străpungă pielea.” Aproape toate animalele pe care le aveau au murit la începutul anului 1867, nu se găsea nicăieri vânat, iar Livingstone devenise atât de slab încât cureaua sa de la pantaloni nu mai avea găuri unde să se strângă „mă simt înfometat întruna și mă gândesc la mâncăruri mai bune, când ar trebui să dorm.” La 20 ianuarie 1867, Livingstone a primit o grea lovitură când, în mijlocul unei păduri foarte dese, doi dintre hamalii rămași au decis să-l părăsească, prin dezertare. Au decis, totodată, să-l jefuiască, furând tot ce puteau căra. Momentul a avut un impact devastator asupra exploratorului: „ne-au lăsat în pădure, iar o ploaie grea s-a abătut asupra noastră, care a șters toate urmele pașilor lor. Pentru ca pierderea să fie și mai exasperantă, au luat ceea ce ne trebuia cel mai mult-cutia cu medicamente, pe care au aruncat-o ceva mai departe, după ce au cercetat prada. Pădurea era atât de deasă și de înaltă în acel loc, încât nu exista nicio șansă să-i vedem pe fugari, care au luat toată vesela, o cutie mare cu praf de pușcă, făina cumpărată scump, uneltele, două puști și o geantă de muniții. Dar cufărul cu medicamente era pierderea cea mai grea dintre toate. Mă simțeam de parcă acum primisem pedeapsa cu moartea.”
Întorcându-și ochii către Dumnezeu, Livingstone a încercat să treacă peste acest moment dificil „este greu să spun Facă-se voia Ta, dar voi încerca”, dar era măcinat de pierderea cutiei cu medicamente. Continuându-și drumul, Livingstone a fost supus unor noi încercări: trecând prin păduri și mlaștini, apăreau lipitorile, care i se lipeau de corp, după câteva zile lăsându-i corpul desfigurat. De foame, a mâncat șobolani. A mers prin ploi torențiale, totul transformându-se într-o mocirlă groasă, greu de străbătut.
Situația grea în care se afla l-a transformat într-un schelet ambulant, plin de răni, incapabil să mai continue. De aceea, ori de câte ori, în calea sa apărea vreo caravană de negustori arabi de sclavi, accepta orice ajutor numai ca să supraviețuiască, în ciuda disprețului pe care li-l purta pentru ocupația lor. În februarie 1867 s-a îmbolnăvit de reumatism, în lunile următoare a avut stări febrile și halucinații. La 1 aprilie, după ce își revenise puțin, a scris în jurnalul său descriind starea care-l încercase: „am avut o stare de leșin ce demonstrează puterea febrei în absența medicamentelor. Mă trezeam poticnindu-mă în fața colibei mele, incapabil să intru. Am încercat să mă ridic de spate, ținându-mă de cei doi stâlpi de la intrare, dar când era aproape în picioare, le-am dat drumul și am căzut cu fața în sus, lovindu-mă cu capul de o cutie. Băieții au văzut starea neajutorată în care mă aflam și au agățat o pătură la intrarea în colibă, pentru ca niciun străin să nu vadă neputința mea. S-au scurs câteva ore până când am reușit să recunosc locul în care mă aflam.”
Văzând că traiul lor era mai bun pe lângă arabii din caravane, majoritatea hamalilor rămași lângă Livingstone, l-au părăsit, la 13 aprlilie 1868 mai având doar 5-6 oameni alături.
Exploratorul a continuat să se degradeze fizic: de foame rodea, până la cocean, șiuleți necopți de porumb. Dantura i s-a degradat atât de tare, încât dinții au început să se miște și apoi i-au căzut. Suferea de dizenterie cronică, iar părul, altădată șaten, încărunțise. Dintr-un om bărbat foarte pedant, întotdeauna îngrijit și cu o igienă corespunzătoare, acum avea barbă stufoasă. Degradarea fizică și psihică erau evidente iar primul conștient de această schimbare era chiar Livingstone, care, adesea avea stări depresive, gândindu-se la moarte și familie. În iunie 1868, trecând e lângă un mormânt, în pădure, scria: „am ajuns la un mormânt în pădure. Era un dâmb mic, rotunjit, de parcă ocupantul locuia în el, după cum le e obiceiul băștinașilor. Deasupra lui era presărată făină și puse mărgele albastre mari, de sticlă. O cărare mică arăta că avea vizitatori. Acesta este genul de mormânt pe care l-aș prefera. Să șed în liniștea deplină a pădurii, astfel încât nimeni să nu-mi tulbure vreodată somnul.” Indiferent câte scrisori a încercat să trimită prin intermediul caravanelor negustorilor arabi de sclavi, niciuna nu a ajuns la destinație. Arabii le-au făcut dispărute, de frică ca nu cumva exploratorul să le divulge pozițiile, numele și activitatea.
La 3 ianuarie 1869, Livingstone a făcut pneumonie și era atât de slăbit încât a trebuit cărat cu o litieră. Nu putea să stea în poziție verticală, iar singura mâncare ce o putea ingera era o fiertură de ovăz: „nu pot merge. Pneumonia plămânului stâng. Tușesc toată ziua și toată noaptea: flegme cu gust de rugină de fier și slăbiciune nenorocită și chinuitoare. Gândurile zboară prin minte cu mare repeziciune și vioiciune, în grupuri de câte două sau trei. Dacă mă uit la orice bucată de lemn, scoarța pare acoperită cu siluetele și chipurile oamenilor și rămâne așa, deși îmi întorc privirea pentru ca apoi să mi-o arunc în același loc, din nou. Mă văd zăcând mort în drum spre Udjidji.” Era atât de slăbit încât trebuia cărat cu un cadru „sunt transportat timp de 4 ore în fiecare zi. Apoi dorm într-o râpă adâncă. Transportul este foarte dureros, poziția cu capul în jos și picioarele în sus, alternează cu alta, picioarele în jos și capul în sus. Săltat în sus, în jos și în laterale- să schimb umerii presupune o întoarcere de pe o parte pe alta a cadrului. Soarele bate vertical, arzând fiecare părticică a corpului expusă la razele sale, și încerc să îmi acopăr fața și capul, așa cum pot, cu câteva frunze, dar este extrem de obositor din cauza stării de slăbiciune.” Câteva săptămâni mai târziu, la 25 februarie 1869, corpul său era plin de niște coșuri mari, din care scotea larve care se hrăneau cu carnea lui. Mai suferea și de o infecție bacteriană la picioare care declanșa ulcerul tropical, o boală care ataca oasele.
Unul din marile șocuri ale acestei expediții l-a trăit la 14 martie când, așa bolnav cum era, a ajuns la Udjidji, localitatea în care stabilise de la început că va juca rolul unui depozit de provizii pentru el. Bucuros că a ajuns, în sfârșit, acolo și că datorită acestor provizii își va reveni, Livingstone a suferit un șoc când a aflat că fusese prădat, fiind furate toate produsele sale, mai ales pânzeturile și medicamentele. Ajuns aproape ca un cerșetor, Livingstone se afla la mila exclusivă a arabilor negustori de sclavi, care i-au găsit un loc unde să se odihnească, l-au hrănit și i-au tratat rănile de piele. Până în iunie era recuperat, deja mânca mai bine și era pregătit să plece din nou la drum. A părăsit Udjidji la 12 iulie 1869, alăturându-se unei alte caravane.
În perioada următoare s-a dedicat cercetărilor, căutării izvorului Nilului. Dar în vara anului 1871, un alt eveniment avea să-l traumatizeze peste măsură: masacrul din piața localității Nyangwe, din 15 iulie 1871. Lui Livingstone îi plăcea să stea în piață să observe oamenii, tradițiile comerciale etc. Odată, a văzut un om ce avea pe umăr 10 mandibule umane, și când a fost întrebat a povestit tuturor cum i-a omorât și i-a mâncat pe sărmanii ghinioniști. Livingstone nu era și nu se simțea în pericol în astfel de piețe, centre ale comerțului. Dar în acea zi, un grup de arabi negustori au deschis focul asupra populației, cei care nu au fost uciși de gloanțe, murind înecați în râul Lualaba. Totul a devenit roșu, de la sângele vărsat, atât de multe cadavre erau. Spre seară, când totul s-a terminat, erau vreo 400 de morți, iar Livingstone nota în jurnal: „în timp ce scriu, aud de pe malul stâng vaietele puternice ale celor masacrați acolo, fără să știe despre soarta numeroșilor lor prieteni care acum sunt înghițiți de apele fluviului Lualaba. Of, vie Împărăția Ta! Nimeni nu va ști vreodată cu exactitate pierderile suferite în această dimineață luminoasă și înăbușitoare. Mi-a dat impresia că am ajuns în iad.” După masacru, a încercat să acorde, acolo unde a putut, primul ajutor, iar căpeteniile locale au fost foarte impresionate de gestul lui, cu atât mai mult cu cât, la început, credeau că era împreună cu arabii. I-ar fi propus chiar să rămână printre ei dar „le-am spus că eram atât de rușinat de compania în care fusesem găsit, încât de-abia puteam să-i privesc în ochi pe băștinașii Manyuema.” Stresul suferit în ziua aceea a dus la înrăutățirea stării sale de sănătate. Crizele de dizenterie au revenit, a avut sângerări puternice, nu a mai putut mânca, temporar, și-a pierdut și vederea. Picioarele i s-au umflat, nu mai putea umbla, iar la 8 octombrie 1871, era aproape terminat, la Udjidji, unde nota simplu: „am ajuns un schelet.” Disperat și simțindu-se prizonier într-un loc străin din care nu putea nicicum să contacteze lumea civilizată, acum mai spera doar să fie găsit și salvat: „m-am hotărât să aștept până când oamenii vin de pe coastă. Dar ca să aștept ca un cerșetor- la asta nu mă gândisem niciodată, iar acum mă simțeam jalnic.”

***

Henry Stanley a avut, în viața sa, două întâlniri memorabile, care au devenit, cu adevărat, istorice. Prima este cea descrisă mai sus, cu patronul ziarului New York Herald, în octombrie 1869. A doua, a avut loc în Africa, în localitatea Udjidji, la 10 noiembrie 1871, unde Stanley l-a întâlnit pe Livingstone. Întâlnirea, reprodusă de toți cei care s-au ocupat de viața și activitatea celor doi, merită să fie amintită și aici, încă o dată, așa cum a fost ea consemnată de Stanley când și-a scris memoriile, pentru a rememora acest eveniment cu adevărat spectaculos, descris, în cuvinte atât de puține și simple: „pe măsură de ce mă apropiam cu pași lenți de dânsul, remarcasem paloarea și aerul lui istovit și trudit. Avea favoriți și mustață cărunte, purta un pantalon cenușiu de tweed, un veston roșu și o caschetă albăstruie, cu un galon de aur, căruia i se ofilise strălucirea. Aș fi vrut să alerg la el; dar prezența gloatei mă făcea laș. Aș fi vrut să-l îmbrățișez; nu știam însă cum voi fi primit. Am făcut deci ceea ce-mi inspirau lașitatea și falsul orgoliu; m-am apropiat cu pas hotărât și, scoțându-mi pălăria, i-am spus:
– Doctorul Livingstone, după câte îmi închipui?
– Da, răspunse dânsul, scoțându-și cascheta, cu un surâs binevoitor, cordial.
Ne-am acoperit la loc capetele și ne-am strâns cu putere mâinile.
– Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să vă întâlnesc, doctore, am rostit apoi, cu glas tare.
– Sunt fericit că mă aflu aici, zise dânsul, pentru a vă ura bun venit. ”

stanley

2

După ce au făcut cunoștință, cei doi au intrat în coliba doctorului unde Stanley i-a înmânat scrisori din țară, de la rude, prieteni și colaboratori și au desfăcut o sticlă de șampanie, păstrată special de către Stanley, în eventualitatea unui astfel de eveniment. Stanley a trăit alături de Livingstone de la 10 noiembrie 1871 până la 14 martie 1872, timp în care l-a observat, analizat pe bătrânul misionar, lăsând mărturie generațiilor viitoare un portret uman foarte amănunțit al acestuia, care merită redat în prezentul material întrucât vine în completarea a tot ce s-a scris despre el până acum: „doctorul Livingstone este un om de vreo șaizeci de ani, deși, după ce se întremase complet, arăta mai degrabă ca un bărbat care nu a trecut de cinzeci de ani. Părul lui mai are încă o nuanță șatenă, dar este vârstat ici și colo de câte o șuviță căruntă, pe la tâmple; favoriții și mustățile sale sunt încărunțite de tot. Se bărbierește zilnic. Ochii lui, căprui, păstrează o strălucire remarcabilă. Are o privire ageră și pătrunzătoare, ca un uliu. Doar dantura lui trădează slăbiciunea vârstei, călătoria grea și anevoioasă prin Luanda a făcut prăpăd. Statura lui, care de curând a căpătat un aspect îndesat, e cu puțin peste medie; este doar ușor încovoiat la umeri. Când merge, are un pas ferm dar greoi, ca al unui om prea muncit sau vlăguit. Este deprins să poarte o șapcă de ofițer de marină, cu un cozoroc semicircular, după care a fost identificat de-a lungul și de-a latul Africii. Când l-am întâlnit prima oară, în îmbrăcămintea lui se vedeau urme de cârpeli și de reparații, dar era de o curățenie scrupulos păstrată. […] Sub acel aparent aer de uzură, se ascundea un nețărmurit izvor de bună dispoziție și un umor nesecat; rama aceea tocită încadra un suflet tânăr și nespus de exuberant.”
Stanley mărturisește că a rămas uimit de cultura acestui om și de capacitatea acestuia de memorare, fiind capabil să recite versuri din toți marii poeți britanici, fără a avea cărți la îndemână, în Africa. De asemenea, Stanley a observat și analizat latura mistică și evlavioasă a personalității doctorului Livingstone, ajungând la concluzia că acesta nu era un credincios la nivel teoretic, credința lui fiind bazată pe multă practică și că, din acest punct de vedere, Livingstone era statornic, deschis și sincer: „nu este o atitudine demonstrativă, nici zgomotoasă, ci se manifestă într-un mod liniștit, concret și este întotdeauna în acțiune. Nu este agresiv, aspect care uneori devine stânjenitor, dacă nu chiar penibil. La el religia își evidențiază cele mai frumoase trăsături: îi cârmuiește conduita, nu numai față de slujitorii lui, ci și față de băștinași, de mahomedanii bigoți și de toate persoanele care vin în contact cu dânsul. Fără această înclinare, Livingstone, cu temperamentul lui năvalnic, cu entuziasmul și moralul lui ridicat, cu curajul lui, ar fi devenit cu siguranță un companion insuportabil și un stăpân aspru. Religia l-a îmblânzit și a făcut din el un gentleman creștin: ceea ce era neșlefuit și năvalnic a fost rafinat și domolit; religia a făcut dintr-însul omul cel mai sociabil și stăpânul cel mai indulgent-un om în a cărui societate este o plăcere să te găsești.”
Livingstone era un bărbat fin, înnobilat cu trăsături morale și de comportament extraordinare: „la Livingstone am văzut multe trăsături amabile. Niciodată nu uită să fie gentil; niciodată nu-l părăsește optimismul. Nici un fel de neliniști, nicio tulburare a minții, nici îndelungata absență de-acasă și prelungita despărțire de neamurile lui, nimic nu-l poate face să plângă.” Referitor la acest aspect, al dorului de casă și familie, Livingstone i-ar fi mărturisit lui Stanley că „aș ține tare mult să mă duc acasă și să-mi mai revăd copiii, dar nu mă rabdă inima să abandonez sarcina ce mi-am luat, când lucrarea este aproape dusă la capăt. Îmi mai trebuie doar șase-șapte luni ca să identific adevăratul izvor, descoperit de mine, cu brațul Nilului Alb, cercetat de petherick, sau cu lacul Albert N’Yanza al domnului Samuel Baker, numit de băștinași „Chowambe”. De ce să mă duc acasă înainte ca misiunea mea să fie îndeplinită, și astfel să fiu silit să mă mai întorc aici o dată ca să fac ceea ce pot realiza foarte bine chiar în lunile următoare?” Pentru Stanley, Livingstone era o combinație de „eroism spontan, inflexibilitate tipică romanului, fermitate care nu dă îndărăt de la niciun efort a anglo-saxonilor- niciodată nu și-a părăsit munca, cu toate că inima lui duce dorul căminului; niciodată nu a renunțat la vreuna din obligațiile ce-i reveneau.” De asemenea, Livingstone era susceptibil iar una dintre cele mai frumoasă trăsătură a sa era dragostea față de adevăr. Acest portret uman al exploratorului Livingstone se închide cu una dintre concluziile lui Stanley: „nu garantez că ar fi un înger, dar se apropie de stadiul angelic, atât cât îi este posibil unei ființe omenești.”
Imediat după întâlnirea celor doi, în cursul lunii noiembrie 1871, dorind să-și arate recunoștința față de patronul lui Stanley, Livingstone a trimis lui Bennett o scrisoare lungă de mulțumire, explicându-i totodată americanului ce se întâmplase cu el și lăudându-l pe Stanley pentru dârzenia de care a dat dovadă: „în general, îți vine cam greu să scrii unei persoane pe care n-ai văzut-o în viața ta – ai cumva, senzația că te-ai adresa unei idei abstracte – dar prezența reprezentantului domniei-voastre, dl. H.M. Stanley, în această regiune îndepărtată, înlătură impresia de ciudățenie pe care aș fi simțit-o altminteri, și scriindu-vă ca să vă mulțumesc pentru nespusa amabilitate care v-a îndemnat să-l trimiteți aici, mă simt absolut în largul meu.[…] Ei bine, când lunecasem pe pragul cel mai de jos, ajunseră până la urechile mele vagi zvonuri despre apariția unui vizitator englez. Mă socoteam la fel cu omul care a coborât de la Ierusalim spre Ierihon, dar nici un preot, nici un levit sau samaritean nu se putea ivi în drumul meu. Totuși, samariteanul cel bun era la doi pași, la dispoziția mea, și unul din oamenii mei a venit alergând de-i sfârâiau călcâiele și, stăpânit de o mare ațâțare, a apucat să gâfâie: Vine un englez! Îl și văd! și a tulit-o în întâmpinarea lui. Un drapel american, cel dintâi văzut pe aceste meleaguri, fluturând în fruntea caravanei, mi-a indicat naționalitatea străinului.
Am o fire rece și neexpansivă, întocmai ca reputația făcută în mod obișnuit nouă insularilor; dar bunătatea dumneavoastră m-a îndemnat să mă înfior de emoție, până în adâncul sufletului. Era, într-adevăr, o atitudine copleșitoare, și în inima mea mi-am spus: Fie ca binecuvântările cele mai bogate să se pogoare, din mărinimia celui Preaînalt, asupra domniei voastre și a celor care vă sunt dragi.
Închei mulțumindu-vă din nou, cât se poate de cordial, pentru marea dumneavoastră generozitate, și sunt al domniei voastre, plin de recunoștință, David Livingstone.”
Între cei doi s-a creat o legătură puternică. Stanley s-a atașat ca de un tată, în timp ce Livingstone avea nevoie de tânărul american pentru a-și continua explorările. În timpul petrecut împreună, Stanley l-a observat și a învățat foarte multe, având grijă ca, mai bătrânului său prieten, să nu-i lipsească nimic. Oferindu-i mai multe mese zilnice, doctorul Livingstone s-a întremat și, recăpătându-și forțele a decis să pornească din nou la drum pentru a explora capătul nordic al lacului Tanganika, invitându-l și pe Stanley să i se alăture. Expediția a durat până la începutul anului 1872, după care, reîntorși în baza lor, cei doi s-au despărțit.

3

Încercând să-l ademenească acasă, Livingstone a refuzat pretextând că nu-și încheiase misiunea: „- Dar familia dumitale, doctore, desigur că ar vrea atât de mult să te vadă! Lasă-mă să te ademenesc ca să vii cu mine acasă. Îți promit să-ți asigur transportul pe fiecare palmă de teren, de aici până la coasta oceanului. Vei avea cel mai bun măgar de călărie care se poate găsi în Unyanyembe. Nu vei trebui decât să faci aluzie la dorințele dumitale, și îți vor fi îndată satisfăcute. Da-le încolo de izvoare ale Nilului, te rog, haide, vino în patrie și odihnește-te! Pe urmă, după un an de odihnă, cu sănătatea restabilită, te poți întoarce ca să isprăvești tot ce ai de făcut.
– Nu, într-adevăr, aș ține tare mult să-mi văd familia. Scrisorile copiilor mei mă înduioșează nespus, dar trebuie să nu mă întorc în patrie; trebuie să-mi duc la capăt misiunea. Numai lipsa proviziilor m-a reținut. Aș fi încheiat descoperirea cursului Nilului cu acest episod, trasându-i albia până la joncțiunea ei fie cu lacul indicat de Baker, fie cu brațul Nilului identificat de Petherick. Dacă mi-aș fi continuat ruta încă o lună, aș fi putut spune: Munca mea este terminată.”
Despărțirea a avut loc la 14 martie 1872, la Tabora, când cei doi și-au luat rămas-bun. Amândoi erau afectați iar lui Stanley îi venea să plângă deși a încercat să se țină tare. La ieșirea din localitate, Livingstone l-a însoțit pe tânărul său amic o porțiune din drumul de întoarcere, iar la despărțirea definitivă, doctorul l-a rugat pe Stanley să revină cândva în Africa și să-i continue munca. De asemenea, i-a încredințat acestuia jurnalele și toate însemnările sale științifice precum și un pachet de scrisori adresate celor dragi. A doua zi, Stanley i-a trimis doctorului o ultimă scrisoare:
„Dragul meu doctor.
Am plecat de lângă dumneavoastră prea repede. Sunt în întregime conștient de aceasta, pentru că sunt atât de deprimat… Scriindu-vă, nu o fac în numele unei idei acum, ci al întruchipării unei prietenii cordiale, a tot ce este nobil și drept, al bunului-simț, a tot ceea ce este practic și corect. Deși nu sunt fizic alături de dumneavoastră, trebuie să vă gândiți la mine în fiecare zi, până când sosește caravana. Deși nu sunteți înaintea ochilor mei, vizibil, mă voi gândi constant la dumneavoastră, până când cea mai neînsemnată dintre dorințele dumneavoastră va fi îndeplinită. Astfel, legătura aducerii aminte nu va fi ruptă.”

***

harta

După plecarea lui Stanley, Livingstone a rămas la Tabora până în august 1872. Nu ducea lipsă de nimic, grație mărinimiei lui Stanley care i-a procurat provizii îndestulătoare. Apoi, în august a decis să pornească într-o nouă expediție, pentru a explora punctul cel mai sudic al lacului Tanganika. În ianuarie 1873 deja nu se simțea bine. Era anotimpul ploios, același care îi făcea probleme lui Livingstone de când a pășit prima oară pe continentul african. Din nou, lupta cu dizenteria și hemoragiile. Nu prea mai putea umbla, fiind cărat în spate de slujitorii lui devotați.

616x510
În martie, când caravana lui a ajuns într-un loc ferit, starea de sănătate a lui Livingstone s-a îndreptat, dar numai temporar. În schimb, a fost nevoit să doarmă în locuri pline de păianjeni veninoși și furnici carnivore. Livingstone se confrunta acum cu un ansamblu de boli, moartea sa fiind iminentă: anemie, malarie, dizenterie, paraziți tropicali. Specialiștii care i-au cercetat simptomele sunt de părere că avea și un cheag mare de sânge în abdomen și cea mai mică mișcare îi provoca o durere insuportabilă, aproape de leșin: „sunt palid, lipsit de sânge și slăbit din cauza sângerării excesive. O arteră produce un șuvoi bogat și îmi ia toată puterea. Of, cât de mult tânjesc să îmi permită Atotputernicul să-mi termin treaba.”

Susi_and_Chuma,_Africa,_ca.1870-ca.1900_(imp-cswc-GB-237-CSWC47-LS16-055)
La 29 aprilie 1873 a ajuns în satul unei căpetenii, Chitambo, care i-a permis să rămână împreună cu oamenii săi, până își va putea continua drumul. Dar la 1 mai 1873 Livingstone a decedat, cândva între miezul nopții și ora 4 dimineață, când a fost găsit de slujitorii săi devotați Chuma și Susi. Potrivit mărturiei celor doi, Livingstone era în genunchi, ca și cum s-ar fi rugat. Aplecat în față, părea că a adormit în timpul rugăciunii.

susi

James Chuma

cache_54077685

Abdullah Susi

cache_76831618

David_Livingstone-_the_story_of_one_who_followed_Christ_(1882)_(14761204231)

Odiseea africană a lui David Livingstone nu s-a încheiat odată cu moartea sa fizică. Chiar și mort, el avea să mai străbată, pentru ultima oară, continentul negru. Slujitorii săi fideli nu l-au îngropat acolo unde a murit ci i-au mumificat trupul iar organele interne și inima au fost îngropate la baza unui copac masiv, în mod simbolic acest gest însemnând că nu va părăsi niciodată Africa, pe care a iubit-o atât de mult. Trupul a fost mumificat prin uscare la soare și, după ce a fost învelit strâns în fâșii de pânză, la două săptămâni de la moartea lui, Chuma și Susi au început o expediție de traversare a Africii, în sens invers, pentru a-l reda pe Livingstone patriei sale natale. În luna noiembrie 1873 au ajuns din nou la Tabora unde s-au întâlnit cu rămășițele unei expediții britanice trimise pentru a-l găsi pe bătrânul misionar. Printre cei care luat parte la aceasta a fost și nepotul lui Livingstone, Robert Moffat, care a și decedat de malarie, căutându-și unchiul.
În februarie 1874 au ajuns în Zanzibar unde au adus la cunoștința oficialităților britanice ultimele vești, iar rămășițele pământești împreună cu cărțile și documentele personale ale lui Livingstone au fost preluate de un vas de război. La 16 aprilie 1874, după 8 ani și 18 zile, David Livingstone s-a întors acasă, în Anglia, rămășițele sale pământești fiind întâmpinate cu salve de tun și muzică funebră. Cu un tren, a fost transportat la Londra unde mai mulți doctori au examinat trupul exploratorului, pe care l-au recunoscut, mai degrabă, după urmele colților leului din umărul stâng decât după figură.

wain

21761909_524338354573694_639877395318927282_n

Unul dintre slujitorii credincioși ai lui Livingstone, lângă sicriul acestuia

Illustrations from Review of Livingstone's Last Journals,Illustr

La 17 aprilie, trupul a fost expus în Camera Hărților din cadrul Societății Regale de Geografie iar la 18 aprilie a fost înmormântat la Westminster Abbey, în urma unei procesiuni la care au participat rude și prieteni, colaboratori, curioși și însăși regina Victoria, împreună cu prințul de Wales. Slujba a fost discretă iar sicriul lui Livingstone a fost purtat pe umeri de colegi exploratori, toți implicați în explorarea Africii, prin care și Henry Stanley, aflat la acel moment, în Anglia.

The Life and Labours of David Livingstone, The Graphic, 25 April

Mormântul lui David Livingstone este așezat chiar lângă cel al lui Winston Churchill iar pe piatra sa funerară stă scris: „purtat de mâinile unor prieteni loiali peste mări și țări, aici se odihnește David Livingstone, misionar, călător, filantrop, născut în 19 martie 1918, la Blantyre, Larkshire. A murit în 1 mai 1873, în satul lui Chitambo, Ulala. Timp de 30 de ani, și-a petrecut viața într-un efort neobosit de a evanghelia rasele băștinașe, de a aboli devastatorul comerț cu sclavi din Africa centrală, unde a scris ultimele sale cuvinte: Tot ce pot să mai adaug în singurătatea mea este: fie ca binecuvântarea Cerului să pogoare asupra fiecăruia, american, englez sau turc, care va ajuta la vindecarea acestei răni deschise a lumii.”

***

Oricât de scrupulos a fost în demersul său științific de explorare a Africii, David Livingstone nu a avut aceeași atitudine și față de viața personală și de familie. A fost căsătorit cu Mary Moffat, fiica misionarului Robert Moffat, cel care îl convinsese pe Livingstone să se aventureze în Africa.

fig5

unnamed

Mary s-a născut la 12 aprilie 1821 în Africa de Sud și a petrecut ce-a mai mare parte a copilăriei acolo, la Kuruman, unde familia misionarului locuia. Apoi, între 1839 și 1842, când familia s-a înapoiat în patrie, Mary a urmat cursuri pentru a deveni învățătoare, meserie pe care o va practica după reîntoarcerea în Africa. Acolo l-a cunoscut pe tânărul medic misionar David Livingstone iar la 9 ianuarie 1845 s-au căsătorit. Inițial, David Livingstone a trăit alături de socrii dar în scurt timp tânăra pereche și-a stabilit alte planuri. Mary era o femeie vânjoasă, dar blândă și bună la suflet și și-a asumat imediat rolul de soție misionară, fiind stâlpul de bază al soțului său, învățând să facă de toate în condițiile cele mai vitrege: „un fierar băștinaș m-a învățat să forjez fierul și cu timpul m-am perfecționat în această meserie, ca și în dulgherie și grădinărit-domeniu unde mi-au de mare folos sfaturile primite de la mister Moffat- devenind un om iscusit în mai toate meseriile; la rândul ei, soția mea se pricepea să facă lumânări, săpun și să coase îmbrăcăminte, astfel că aveam aproape toate cele necesare bunăstării unei familii de misionari în Africa centrală, unde se cere ca soțul să se priceapă la toate pe lângă gospodărie, iar soția să aibă aceleași însușiri în interiorul casei.”
Viața familiei Livingstone nu era deloc ușoară pe acest tărâm nesigur și necunoscut: „deoarece n-aveam de unde să cumpărăm toate cele trebuincioase pentru a ne instala ca lumea, am fost nevoiți să confecționăm singuri, din materia brută, obiectele și lucrurile necesare. Dacă ai nevoie de cărămidă ca să-ți clădești o casă, ești nevoit să te duci în pădure, să dobori câțiva copaci, să-i tai în scânduri și să faci din ele tipare de cărămizi; materialul lemnos pentru cercevele și uși crește de asemenea în pădure; iar dacă vrei ca băștinașii să te respecte, trebuie să-ți construiești o casă de dimensiuni respectabile, ceea ce implica mari eforturi fizice. Băștinașii nu-ți pot fi de mare ajutor, fiindcă deși muncesc cu multă plăcere dacă sunt plătiți, ei au particularitate ciudată: nu sunt în stare să construiască clădiri cu pereți drepți. La toate cele trei case mari construite de mine în diferite perioade, am fost nevoit să pun cu mâna mea fiece cărămidă sau bârnă, ori de câte ori ele trebuiau așezate în unghi drept. Soția mea măcina singură grâul și cocea pâinea; pentru aceasta puneam să se sape o gaură mare într-un mușuroi de termite și înăuntrul ei improvizam un cuptor, astupând gaura cu o piatră ce ținea loc de ușă. Uneori aprindeam pe loc drept un foc mare și când pământul se încingea bine puneam aluatul pe o tigăiță cu mâner scurt, sau de-a dreptul în cenușa fierbinte; acopeream apoi aluatul cu o oală întoarsă sau un alt vas de metal, îngrămădeam de jur împrejur cenușa, iar deasupra vasului aprindeam un foc mic. Mulțumită acestui procedeu de coacere, din aluatul frământat cu o cantitate mică de maia (păstrată de la coptul precedent) și lăsat o oră-două să dospească la soare, ieșea o pâine admirabilă.
Pentru a bate untul foloseam în loc de putinei un ulcior mare; lumânările ni le pregăteam de asemenea singuri, turnându-le în tipare; soda trebuincioasă pentru săpun o obțineam fierbând mult cenușa plantei soliac sau cenușă obișnuită de lemn.
În anii de secetă, depindeam în întregime de Kuruman în ce privește aprovizionarea cu pâine. O dată situația noastră s-a înrăutățit într-atât, încât ne-am hrănit cu tărâțe. Simțeam o mare nevoie de carne, care, pare-se, este aici mult mai necesară în alimentație decât cred vegetarienii. Or, noi nu puteam conta pe o aprovizionare regulată cu carne. ….uneori aâam fost nevoiți să ne potolim foamea mâncând lăcuste.
În timpul călătoriilor am suferit uneori foarte mult din pricina lipsei de carne. Cel mai mult se chinuiau copiii mei; băștinașii îi compătimeau și adesea le ofereau niște omizi mari, care le plăceau și alor mei. O altă mâncare pe care copiii noștri o consumau delectându-se era pregătită din carnea unor broaște neobișnuit de mari, numite metlametlo. ”
Familia Livingstone trebuia să fie atentă și în ceea ce privește traiul în mijlocul băștinașilor: „cu băștinașii căutam să ne purtăm cât mai natural și să avem o atitudine rezervată, de nou-veniți. N-am încercat nici un moment să acaparăm puterea sau să-i controlăm. Ne străduiam să-i influențăm exclusiv pe calea convingerii, căutam mereu-în convorbirile particulare, ca și în cele publice- să-i învăț, să-i luminez, dar voiam ca în orice împrejurare să se comporte așa cum le dictează conștiința. N-am ținut niciodată ca ei să se poarte corect doar ca să ne facă nouă pe plac și nu-i mustram când se purtau urât, chiar dacă ne dădeam seama că atitudinea noastră e greșită și nechibzuită. Ne-am încredințat că învățătura răspândită de noi avea o înrâurire binefăcătoare asupra oamenilor, trezea în ei aspirații noi, mai bune. Cunosc cinci cazuri concrete când, mulțumită influenței noastre asupra opiniei publice, războiul a putut fi preîntâmpinat; iar în cazurile în care n-am avut succes, acești oameni nu s-au purtat mai urât ca înaintea venirii noastre în țara lor.”
Mary l-a însoțit pe Livingstone peste tot în primele sale expediții, inclusiv în traversarea deșertului Kalahari dar totuși, era prea mult pentru o femeie care era și gravidă destul de des. În această ordine de idei, în anul 1852 Mary și copiii s-au întors în patrie pentru a duce o viață cât de cât normală și pentru a se dedica educației copiilor. În anul 1856, soții s-au revăzut și au trăit împreună ca o familie adevărată, mai puțin de doi ani, pentru că în 1858, Livingstone s-a reîntors în Africa. De această dată a fost însoțit și de Mary în expediția pe Zambezi dar pentru că a rămas din nou însărcinată a fost nevoită să părăsească expediția și să stea o vreme la părinții ei, iar după ce a născut, s-a întors din nou în Anglia. A revenit în Africa în 1862 dar s-a îmbolnăvit de malarie și după câteva săptămâni, a decedat în tabăra soțului său de la Chupanga, în Mozambic. Avea doar 41 de ani.

41a5b2c0840373b585edd3110b775b77

Cuplul a avut 6 copii: Robert (1846-1864), Agnes (1847-1912), Thomas (1849-1876), Elisabeth (decedată imediat după naștere), William Oswell (1851-1892), Anna Mary (1858-1939). În timp ce doar trei dintre ei au ajuns la vârsta maturității și și-au întemeiat familii, primul născut, Robert Livingstone a avut parte de cea mai interesantă și spectaculoasă poveste de viață, în ciuda faptului că a murit la nici 18 ani.

Robert-Livingstone
Născut la 9 ianuarie 1846 în Africa, Robert și-a petrecut copilăria alături de părinții săi, participând încă de la o vârstă fragedă la primele expediții ale tatălui său. Aceste experiențe, uneori traumatizante pentru un copil, l-au încărcat pe Robert cu încăpățânare, determinare, tenacitate și reale abilități de explorator. Trimis în Scoția, a fost educat de două mătuși în spiritul cel mai puritan cu putință, dar pentru Robert a fost o experiență mult mai traumatizantă decât cea a Africii. A schimbat în repetate rânduri școlile pentru că nu se adapta, nu prea i-a plăcut să facă parte din colectivele școlare, mai ales că din punct de vedere al nivelului de studii era întârziat, în Africa neavând parte de o educație corespunzătoare. În aceste condiții, în anul 1862 când a aflat că mama sa a murit, Robert s-a avântat spre Africa, pentru a se alătura tatălui său, fără a cere permisiunea cuiva. Pe drum însă, a fost oprit de o scrisoare tranșantă a tatălui său, care i-a interzis să vină în Africa. Ajuns totuși la Cape Town, rămas fără bani și cu interdicția tatălui său de avansa în interiorul continentului african, Robert Livingstone s-a îmbarcat pe un vapor cu destinația Statele Unite ale Americii. A ajuns la Boston, unde s-a înrolat în armată sub numele Rupert Vincent, mințind că avea 21 de ani, deși nu avea nici 17. A fost înrolat ca soldat, în Compania Ha din Regimentul III New Hamshire, parte a Armatei a X-a. Regimentul a luptat mai ales pe coasta de Est, în Carolina de Sud și Carolina de Nord. Robert-Rupert Vincent a luat parte la lupte, fiind rănit în bătălia de la Lauren Hill din 8 mai 1864. Rănit, a căzut prizonier la confederați, care l-au depus în lagărul pentru prizonieri de război de la Salisbury în Carolina de Nord. În spitalul militar din cadrul acestui lagăr, Robert a decedat, de pe urma rănilor dobândite, la 5 decembrie 1864. Tatăl său nu a aflat vestea morții sale decât în momentul în care s-a întâlnit cu Henry Stanley acesta oferindu-i un pachet voluminos de scrisori de la rude și prieteni.
Agnes, a fost copilul preferat al lui David Livingstone iar fotografiile care ne-au rămas l-au surprins pe explorator în ipostaze paterne delicate, alături de fiica sa. La un moment dat, Agnes a fost trimisă la Paris unde a studiat la o școală de fete. Ulterior, la 27 iulie 1875, s-a căsătorit cu Alexander Low Bruce (1839-1893), un scoțian bogat, director al unei fabrici de bere și au avut trei copii, doi băieți și o fată. Agnes a devenit executorul testamentar al tatălui său și administratorul averii familiei Livingstone, a decedat în anul 1912, iar la moartea sa era proprietara unei mari plantații de cafea în Africa, pe malul fluviului Zambezi.

1789

David Livingstone reading to his daughter Anna.JPG.gallery

Livingstone împreună cu fiica sa, Agnes

Thomas Steele Livingstone s-a născut la 7 martie 1849. A trăit doar 27 de ani, decedând în Egipt, la 15 martie 1876, din cauza unei afecțiuni a sângelui și a țesuturilor, boală dobândită în Africa, unde a copilărit.

Agnes-and-Thomas-Livingstone-daughter-and-son-of-David-Livingstone-Abdullah-Susi-James-Chuma-and

Agnes și Thomas (stânga) împreună cu slujitorii credincioși ai lui Livingstone și lucrurile acestuia

William Oswell s-a născut în anul 1851 și este singurul care a avut parte de o educație mai deosebită. El a crescut în Marea Britanie și a devenit doctor. În anul 1972 s-a alăturat unei expediții de căutare a tatălui său, condusă de locotenentul Dawson. Expediția a fost abandonată când s-au întâlnit pe drum cu Henry Stanley, care tocmai se întorcea de la Livingstone. În anul 1875 s-a căsătorit cu Catherine Jane Anderson și au avut o fiică. S-a mutat în Trinidad și a practicat meseria de doctor, până la moartea sa, intervenit în anul 1892.
Mezina familiei a fost cea mai longevivă. Anna Mary Livingstone s-a născut în anul 1858 când mama sa pornise într-o nouă expediție cu tatăl său. S-a născut în Africa, apoi a fost crescută în Anglia, departe de părinți. S-a căsătorit cu Frank Wilson (1852-1910) și au devenit misionari în Africa. Au avut doi copii, o fată și un băiat Hubert. Nepotul lui Livingstone a luptat în Primul Război Mondial, a fost medic misionar în Africa și a scris o biografie a bunicului său. Fiica cea mică a doctorului Livingstone a decedat în anul 1939.
După toate standardele noastre contemporane, David Livingstone nu a fost un tată bun pentru copiii săi. Pentru noi, cei de azi, faptul că și-a abandonat familia pentru urmărirea unor himere științifice, poate fi o faptă de neiertat și de neînțeles. Dar pentru acele timpuri, victoriene, era ceva normal ca părinții să nu fie prea implicați în viața și educația copiilor lor, aceștia fiind lăsați să se crească unii pe alții, de cele mai multe ori în grija unor rude.
Totuși, în cele mai grele momente prin care a trecut în cursul expedițiilor sale, gândurile și regretele lui Livingstone se îndreptau spre familia sa: „am un singur regret, și anume că nu am simțit că am o datorie mai mare să mă joc cu copiii mei, decât să-i călăuzesc pe cei din tribul Bakwain. Am muncit mult pentru asta și eram foarte obosit pe durata nopții. Acum, nu mai am cu cine să mă joc.”
În ciuda acestor regrete, tardive, nimic nu l-a putut determina să se întoarcă la familie, în ciuda propunerilor venite de la Stanley, în timpul petrecut împreună: „aș ține tare mult să mă duc acasă și să-mi mai revăd copiii, dar nu mă rabdă inima să abandonez sarcina ce mi-am luat, când lucrarea este aproape dusă la capăt. Îmi mai trebuie doar șase-șapte luni ca să identific adevăratul izvor. De ce să mă duc acasă înainte ca misiunea mea să fie îndeplinită, și astfel să fiu silit să mă mai întorc aici o dată ca să fac ceea ce pot realiza foarte bine chiar în lunile următoare?”
Cu altă ocazie, Livingstone a răspuns lui Stanley, în mod asemănător: „- Nu, într-adevăr, aș ține tare mult să-mi văd familia. Scrisorile copiilor mei mă înduioșează nespus, dar trebuie să nu mă întorc în patrie; trebuie să-mi duc la capăt misiunea. Numai lipsa proviziilor m-a reținut. Aș fi încheiat descoperirea cursului Nilului cu acest episod, trasându-i albia până la joncțiunea ei fie cu lacul indicat de Baker, fie cu brațul Nilului identificat de Petherick. Dacă mi-aș fi continuat ruta încă o lună, aș fi putut spune: Munca mea este terminată.”
În cele din urmă, copiii misionarului nu au mai insistat ca tatăl lor să vină acasă. Agnes, fiica sa preferată, îi scria, la un moment dat: „oricât de mult mi-aș dori să vii acasă, aș prefera să îți termini treaba, spre propria satisfacție, mai degrabă decât să te întorci ca îmi faci mie pe plac.”
Viața personală a lui David Livingstone nu este cea a unui sfânt. Recent, unii scriitori care s-au ocupat de viața misionarului au adus în discuție un aspect trecut sub tăcere, și anume infidelitatea doctorului, care ar fi fost atras de femeile aborigene și ar fi fost chiar tatăl unor copii cu acestea. În anul 1936, regele Chitambo, nepotul celui care l-a primit pe Livingstone în satul lui și unde misionarul a decedat în 1873, a depus mărturie asupra faptului că, în ultima expediție, doctorul era însoțit de un copil adolescent, metis, care era tratat cu tot respectul cuvenit unui fiu de căpetenie, așa cum Livingstone era perceput de băștinași. Deși subiectul rămâne deschis cercetărilor, unii autori au identificat semne clare ale „infidelității” lui Livingstone în jurnalele și corespondența acestuia, dar nu este nimic dovedit clar, până în prezent.

***

Încă din copilărie mi-a plăcut cuvântul „cutezător”. Știu că mulți îl identifică cu perioada comunistă când acest cuvânt a fost utilizat pe scară largă, inclusiv prin intermediul Almanahului „Cutezătorii”, o revistă adresată tinerilor, sau a cărții lui Mihail Drumeș, „Povestiri despre cutezători”. Dar, chiar și așa, l-am considerat întotdeauna mai frumos și mai cuprinzător decât toate sinonimele sale, cel mai potrivit atribut cu care pot fi descrise acele persoane care au făcut ceva, atât de nemaifăcut, încât au uimit lumea în care au trăit și generațiile care le-au urmat. David Livingstone a fost un astfel de om și l-am admirat întotdeauna, începând cu perioada petrecută în școala gimnazială, când am învățat pentru prima oară, despre faptele sale. Am avut un profesor foarte bun de geografie, pasionat de oameni și locuri, care ne istorisea lucruri foarte interesante. Nu era adeptul învățării informațiilor de tip balast ci, mai degrabă, voia să ne învețe să dobândim deprinderi de folos în viață. Era preocupat să știm să ne orientăm bine în spațiu fapt pentru care ne obliga să arătăm pe hartă diferite obiective și să știm lucruri interesante despre acestea. Așa s-a întâmplat și cu Africa. Atunci am aflat despre marii exploratori, despre faptele lor, locurile pe care le-au descoperit, peripețiile prin care au trecut. M-am simțit atât de atras de subiect încât nici azi nu am încetat să citesc cărți despre acesta, iar biografiile exploratorilor m-au însuflețit și inspirat întotdeauna. David Livingstone nu a fost o persoană perfectă. Înclinat mai degrabă spre cercetare decât spre misticism, a încercat, cumva, să găsească un echilibru între cele două preocupări ale sale. Balansând între cele două, a neglijat un alt aspect, familia. Dar determinarea, încăpățânarea cu care a pornit la drum, în acel necunoscut reprezentat de Africa Ecuatorială, nu au cum să nu emoționeze cititorii. Datorită acestor atribute, azi avem informații foarte precise cu privire la viața și activitatea, tradițiile, credințele, triburilor băștinașe, avem descrieri spectaculoase ale unor locuri „virgine” la acel moment. Datorită lui David Livingstone, azi putem să spunem că știm mai multe despre acest continent misterios și oamenii care-l populau. Nu a avut dreptate în toate teoriile sale dar a fost un explorator desăvârșit, total dedicat științei. A condamnat, atât în scris, cât și public, negoțul cu sclavi și era pătruns de convingerea naivă că schimbul comercial între țările civilizate și popoarele africane puteau opri exploatarea negrilor: „am ajuns la concluzia că dacă băștinașii ar fi aprovizionați cu produse ale fabricilor europene pe calea unui comerț legal și cinstit, negoțul cu sclavi ar deveni imposibil. Era pe deplin posibil ca în schimbul fildeșului și a altor produse locale, să li se furnizeze băștinașilor mărfurile pentru care ei își vând servitorii, curmându-se astfel din fașă negoțul cu sclavi. Planul era realizabil însă cu condiția deschiderii unui drum comercial, care să unească litoralul cu regiunile din interiorul țării.”
Secolul al XIX-lea a fost cu adevărat prolific din acest punct de vedere. A încurajat cunoașterea, iar în numele științei, indivizi cutezători și-au depășit limitele fizice și psihice pentru a adăuga ceva nou în cărțile de istorie și geografie. Uneori s-au sacrificat pe sine în numele unui bine comun, care, ulterior, a fost folosit în sens negativ, pentru a stăpâni, subjuga, jefui. Din fericire, David Livingstone nu a apucat acea perioadă de prăduire. Unii zic că, a fost un pion care a deschis calea marilor puteri spre colonizarea Africii. Dacă a fost așa, nu am de unde să știu, dar cred că prin sacrificiul său suprem, și-a demonstrat dragostea față de continentul pe care l-a explorat 30 de ani. Nu a profitat în mod direct de descoperirile sale, a fost încununat de glorie în timpul vieții sale dar nu s-a îmbogățit de pe urma cercetărilor sale. A fost un naiv și, poate tocmai această parte a personalității sale îmi place cel mai mult la el.
Din acest punct de vedere, pentru tot ce a făcut, pentru toate peripețiile prin care a trecut, pentru modul în care, cu abnegație, s-a dăruit, cercetărilor sale, pentru ca noi azi să fim mai bogați intelectual, David Livingstone este unul dintre EROII MEI.

images
Și Henry Stanley ar fi putut fi unul dintre eroii mei. Din foarte multe puncte de vedere se aseamănă cu David Livingstone iar într-un fel, istoriile lor, nu pot exista separat. Dar felul în care s-au comportat, scopurile pe care le-au urmărit, i-au deosebit fundamental. Născut în Țara Galilor, provenind dintr-un mediu defavorizat, copil din flori, crescut prin case de copii unde a cunoscut umilința, abuzul, frigul și foametea, Henry Stanley, pe numele său adevărat John Rowlands, a fost genul de om care s-a ridicat prin forțe proprii încercând să-și depășească condiția socială. A emigrat în Statele Unite ale Americii, a luptat în Războiul Civil, a fost, pentru o vreme, un aventurier fără căpătâi. Dornic de recunoaștere și acceptare, a fost și el un cutezător, dar cutezanța sa avea premise negative și greșite, astfel că, în timpul vieții sale, a făcut o serie de greșeli datorită cărora poate fi perceput drept un personaj negativ în istoria explorării continentului african. După ce l-a cunoscut pe David Livingstone și a petrecut un timp în preajma lui, explorând împreună împrejurimile lacului Tanganika, Stanley s-a reîntors în civilizație, dar era deja pătruns de microbul cercetării spațiului african, fapt pentru care a revenit, câțiva ani mai târziu, pentru a explora zona Marilor Lacuri și fluviul Congo, expedițiile sale fiind un real succes, încununându-se cu laurii unei munci bine făcute de cercetător, completând și definitivând munca depusă de pionieri precum Burton, Speeke și Livingstone, în problema identificării izvoarelor Nilului.

Richard_Francis_Burton_by_Rischgitz,_1864

Richard Francis Burton

ffe29e09a99f45c340738ebdcef2eace166771ac

John Hanning Speke

1024px-Portrait_of_David_Livingstone_(4671614)

David Livingstone

220px-Henry_M_Stanley_1890

Henry M. Stanley

220px-Henry_Morton_Stanley_Reutlinger_BNF_Gallica_cropped

Dar, mai apoi, în perioada 1879-1884, Stanley s-a pus în slujba împăratului belgian Leopold al II-lea și a plecat din nou în Africa unde, prin metode dintre cele mai neortodoxe, a „civilizat” teritoriul din bazinul fluviului Congo, punându-l, astfel, în proprietatea unui dement care a masacrat milioane de băștinași în numele civilizării acestora și a jefuit acel teritoriu pentru satisfacerea unor pofte personale, faptele sale devenind cunoscute întregii lumi și supuse oprobriului public. Rasist convins și un susținător al teoriei supremației omului alb, Stanley a căpătat înțelepciune, în timp, ajungând la opinii mai moderate, manifestând inclusiv sentimente de prietenie și înțelegere față de băștinașii în mijlocul cărora a trăit atât de mulți ani, denunțând și luptând cu convingere împotriva negoțului cu sclavi.
Dincolo de episoadele controversate din viața și activitatea sa, Henry Stanley a avut o contribuție deosebită în explorarea continentului african, a scris cărți despre expedițiile și aventurile sale și și-a dobândit un loc important în rândul marilor exploratori ai secolului al XIX-lea. Dar spre deosebire de Livingstone, naivul care s-a sacrificat pe sine în urmărirea unui ideal, pragmaticul Henry Stanley nu a sacrificat nimic, a avut numai de câștigat și s-a bucurat din plin de glorie, chiar dacă, în practică, a acționat ca un mercenar, dornic de afirmare. Când și, mai ales, dacă, a realizat vreodată răul pe care l-a făcut continentului african cu dorința sa de a se face remarcat și acceptat de potentații timpurilor, era prea târziu. Împărțirea și colonizarea Africii deja începuse, iar în momentul morții sale, 1904, efectele dezastruoase se vedeau, deja, cu ochiul liber.
Notă
În realizarea acestui material biografic am utilizat doar surse edite, în limba română sau limba engleză:
1. În limba română : David Livingstone, Călătorii și cercetări în Africa de Sus, București, Editura Științifică, 1962; Henry Morton Stanley, În căutarea lui Livingstone, București, Editura Minerva, vol. 1 și 2; Martin Dugard, În Africa. Uimitoarele aventuri ale lui Stanley și Livingstone, București, Ed. Corint, 2019; Dorin Almășanu, Georgeta Nazarie, Destine convergente, Cluj Napoca, Editura Grinta, 2010; O inimă în inima Africii, Ed. Stephanus, 1995.
2. În limba engleză: Andrew Roth, David Livingstone în Etudes ecossaises, nr. 10/2005; Monique Cardinal, David Livingstone, we presume: a biographical sketch, 2016; Brian H. Murray, Building Congo, wrinting empire: the literary labours of Henry Morton Stanley, în English Studies in Africa, nr. 59 (1)/2016; Jessie Kleeberg, David Livingstone. Missionary explorer of Africa, 1925; A popular account of Dr. Livingstone’s expedition to the Zambezi and its tributaries and of the discovery of Lakes Shirwa and Nyassa 1858-1864, London, 1875; Kim Stefan Groop, Exploring Africa in the Nordic Press. David Livingstone, Henry Stanley and the popular fascination with exploration and adventures in Africa in the late 19 th century, in Modernity, frontiers and revolutions, CRC Press, Portugalia, 2018; Vautier Golding, The story of David Livingstone, North Carolina, 2007; Mirela Shukan-Altic, Exploration and mapping of the Congo River (1874-1877). Solving the last great mistery of african continent, in Mapping approaches into a changing world, 2005; Henry W Little, Stanley’s life, travels and explorations, London, 1890; The last journals of David Livingstone in Central Africa from 1865 to his death continued by a narrative of his last moments and sufferings obtined from his faithfull servants Chuma and Susi by Horace Waller, London, 1874, vol. 1 și 2; Henry M. Stanley, My early travels and adventures in America and Asia, New York, 1895, vol. 1 și 2; Henry M. Stanley, Slavery and the slave trade in Africa, New York, 1893; Michael F. Robinson, The lost white tribe. Explorers, scientists and the theory that changed a continent, Oxford University Press, 2016; Daniel Kilbride, The old south confronts the dilemma of David Livingstone, in The Journal of Southern History, nr. 4/2016; J.H. Worcester Jr, The life of David Livingstone, 1888; Henry M. Stanley, Through the Dark Continent, New York 1878, vol. 1 și 2; R.C. Bridges, The sponsorship and finance of Livingstone last journey in African Historical Studies, nr. 1/1968; Ron W. Shaw, Livingstone of Lanark. Dr. David Livingstone Society Settler relatives, 2016.
3. Toate imaginile și fotografiile folosite sunt edite, și se regăsesc în format electronic, pe internet.

Despre autor:

Robert Cristian Tökölyi (n. 1981) a studiat Istoria la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Babes-Bolyai Cluj Napoca, în perioada 2000-2004. A obținut titlul de doctor în Istorie, în anul 2013, în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” Cluj. Profesor de Istorie la Baia Mare, în perioada 2004-2007, în prezent, este funcționar public. Este preocupat de istorie contemporană, relații internaționale, biografie, probleme de gen. În general, cercetările sale au avut ca perioadă de referință, perioada interbelică dar nu numai și a publicat mai multe studii de istorie locală, atât pe plan local cât și în publicații de circulație națională. A publicat primul volum în anul 2012, la Baia Mare: „Alexiu Pokol. Viața și activitatea 1872-1935”, iar în anul 2019 a publicat teza de doctorat „Partidul și Femeia. O istorie a organizațiilor comuniste de femei din Nord-Vestul României 1945-1965”, la Cluj.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s