Andrei-Ovidiu Nistor

Aerul are ceva special azi. Miroase? Miroase… a… bâlci? La o inspirație mai adâncă simt ceva mai ars. Porumb?
Bâlciul din orașul meu era mereu organizat la marginea râului. Era un loc împrejmuit de un gard comunist de beton. Da… acel gard. Când mergeai spre bâlci pe drumul paralel cu râul te întâmpina mereu acel gard plin de însemne naziste și tipice unui pop-culture al anilor ‘90. Micul nostru oraș de provincie nu a ținut niciodată pasul cu prezentul, mereu trăia în trecut.
Majoritatea timpului mergeam pe traseul din oraș, urcam dealul spre episcopie și-l coboram iar, dar pe partea paralelă. Cu cât coborai mai mult, cu atât mai tare se auzea muzica boxelor, aceleași boxe negre de concert, în perechi ori câte una, dar mereu atașate la fundația monștrilor de metal. Ciudățenia e că orice mecanism avea câte o melodie diferită, dar mereu se afla câte una care cânta ceva mai tare. Astfel apropierea de bâlci însemna mereu o metamorfoză a cântului șmecher, un Alex Velea ce se îneca ușor într-o ciorbă de zgomot.
Am ajuns la ultima cotitură. Un drum de nu mai mult de 50 de metri mă mai despărțea de distracții. Da… drumul spre Rai avea în ambele părți tarabe cu tot felul de lucruri inutile. De fapt, mereu deschidea calea un maestru care vindea tigăi și ceaune din fontă. Era mereu acolo, la colț de intersecție. Urma o tarabă unde vindeau icoane o măicuță și o fetișcană, niciodată două măicuțe și nici în ruptul capului vreo femeie trecută, ci mereu o fetișcană. Era un soi de checkpoint, un loc unde îl lași pe Dumnezeu și de unde să-l iei când te întorci acasă. Cine credea că spre Rai trebuie să mergi singur? Pe partea opusă, în ochii divinității stătea același moșneag cu fierătaiele lui, cu glumele lui, și cu, probabil, colegii lui de table. Nu le-am dat niciodată atenție căci mă interesau mereu tarabele cele de dincolo de ele, cele cu jucării.
Erau mereu aceleași chinezării supraevaluate, acei cățeluși care-și mișcă capul sus-jos și dau din lăbuțe, acoperiți cu bucățile alea de material textil care erau învinse doar de batistele acelea jegoase de buzunar în care își suflau mucii cei bătrâni. Majoritatea aveau agățate (special?) de marginile scândurilor, ce voiau a adăposti marfa și banii de posibila ploaie, poșete și plușuri – acum că-mi amintesc, dacă publicul ar fi fost și el ceva mai tânăr ori mai puțin pudic, ar fi atârnat și prezervative – ce voiau a distrage atenția părinților, în special a mamelor ce-și așteptau pruncii să se hotărască, refuzați aproape mereu de clasicul: cum să dau atâția bani pe porcăria asta?
Chiar dacă mereu ajungeam să belesc ochii la ele, cel puțin în acea seară din capul meu, nu aș fi putut sta să admir căci umerii cumnatului meu, poate cel mai masiv din acele cârduri, mă ghidau spre sfârșit, iar eu, ca un copil cu preamăriții ani de acasă, nu aș fi putut îndrăzni să schimb cursul acelui drum, chiar și pentru câteva minute cât mi-ar fi fost de ajuns să salivez pe lângă un stand cu pistoale și puști, preferatele mele, și să fiu refuzat de mama mea care stătea în spatele meu, pălăvrăgind cu sora mea, și în același timp simțind-o ca un soi de ochiul lui Sauron care veghează mereu, iar eu fiind cel pe veci marcat de însemnul ei, un fiu al ei.
Undeva pe la mijlocul drumului începeau a se distinge nelipsitele mese unde puteai poposi la un pahar cu bere și unde-și făceau veacul fustele colorate ce-ți vindeau semințe cu măsuri modeste, acele păhărele, prea mari pentru rachiu și prea mici pentru whisky ori apă, pe care le găsești mereu în orice gospodărie ori cârciumă de la țară, folosite în special pentru vin căci așa-i obiceiul. Da… aici se distinge acest miros de porumb copt. Acum încep să văd primele inginerii, acelea mai înalte decât restul, forme ciudate care se învârt într-un haos calculat, pline de lumini, un spectacol demn de un verset din Facere, da… facerea lumii. Cu cât ne apropiem formele devin din ce în ce mai clare, luminile înmulțindu-se parcă între ele, zgomotul acela infernal ce cu greu îl poți numi muzică îmi bombarda urechile care nu mai erau de mult virgine, totul prindea un sens care era permanent alungat de orice fierătaie ce-și mai făcea apariția la orizont. Am ajuns…
– Ce dracu zici acolo? Cum adică miroase a bâlci?
– Nu simți? Miroase a bâlci… a porumb… înțelegi?
– Taci bă că ești prost. Nu te auzi?
Sunt nostalgic. Mă satisfac nebunește aceste nostalgii venite pe neașteptate. Mă fac să evadez mereu de la această scară de bloc abandonată unde ne frecăm veacul, de la realitate, de la prezent, de la timp.
– Ai bani să punem de un pet?
– N-am.
– Când ai avut?
Așa e! N-am avut niciodată bani suficienți. Nici măcar nu știu ce înseamnă asta. Eram proaspăt transferat de la școala din sat de unde am stat un an și jumătate, la vechea mea școală nouă, locul ce l-am blestemat pe toată durata șederii mele, când m-am simțit pentru prima dată sărac. Eram în pauză, în fața magazinului, îmi cumpărasem un covrig și o ciocolată caldă, uneori îmi cumpăram doi covrigi dar doar dacă cerșeam două monede, atât puteam să-mi cumpăr de cei doi verzișori pe care-i aveam, cât să-mi țină de saț, că dacă-mi luam snack-uri mă urla foamea după juma’ de oră, când apare un băiat, era din cartier, majoritatea eram din cartier, un băiat cu care m-am jucat destul de mult în copilărie, destul de mult încât să-mi amintesc când îl chemam afară să ne jucăm în fața blocului său cu buldozerele noastre galbene, care mă întreabă „de unde i-ai luat?”, din standuri, „cât ai dat?”, cincizeci, la care intervine un coleg de clasă cu un „ce ai bă cu papucii omului?”.
Recunosc că te-am mințit. Nu a fost prima dată când m-am simțit așa. A fost doar momentul de cotitură care m-a făcut să urăsc papucii de la chinezi.