Robert C. Tökölyi

Motto:
Îți mărturisesc, micul meu Jurnal, că eu atât de mult, dar atât de mult doresc să trăiesc, încât dacă și pe mine m-ar pune să aleg, la fel ca pe Marta, eu și fără Agi și tăticu, chiar fără toți, aș rămâne, deoarece eu vreau să rămân în viață cu orice preț.
Eva Heyman, Oradea, 20 aprilie 1944

La 17 octombrie 1944 trupele sovietice au eliberat orașele Sighetu Marmației, Baia Mare și Zalău. A fost un moment de bucurie pentru locuitorii acestor orașe care și-au întâmpinat eliberatorii, pe străzi, cu flori, semn evident că războiul, cel puțin cel puțin acolo, se sfârșise. Cu câteva zile înainte, la 12 octombrie 1944, Oradea fusese și ea eliberată. Războiul era deja câștigat de Aliați, dar mașinăria de război germană nu voia să cedeze. Atât de aproape de hotarele României și, totuși atât de departe de trupele eliberatoare, în Polonia, la Auschwitz, cuptoarele continuau să funcționeze la capacitate maximă, iar personalul nazist era dispusă să facă totul pentru a nu lăsa dovezi ale crimelor sale.

De obicei, „Îngerul Morții”, cum era supranumit doctorul Josef Mengele, nu se implica direct în selecția care avea loc în lagăr. Avea oameni care făceau totul iar el doar stabilea în ce direcție trebuia dus fiecare deținut, la moarte sau la muncă. Dar în 17 octombrie 1944, era mai agitat decât de obicei și nu-și găsea locul. Sub impactul veștii că trupele sovietice se apropiau de lagăr, a efectuat ultima și cea mai amplă selecție, dar a fost profund nemulțumit de numărul pe care gardienii lui reușiseră să-l strângă în fața sa și, a început, personal, să caute și alți deținuți, care se ascunseseră. Așa a găsit-o pe Éva, murdară și plină de râie, cu răni adânci la picioare, într-un loc în care fusese ascunsă de o femeie cu suflet bun. „Ia uită-te, mai ești și plină de râie, broasco! Marș în dubă”, a urlat doctorul Mengele, împingând-o personal în mașina galbenă care asigura transportul spre crematoriu, punând astfel capăt vieții acestei fete care nu avea decât 13 ani.

***

Fetița împinsă în duba morții era Éva Heyman, din Oradea. S-a născut la 13 februarie 1931 în familia lui Adalbert (Béla) Heyman și Ágnes Rácz, evrei cu stare din Bihor. Tatăl său era arhitect și provenea dintr-o familie foarte bogată. Era fiul lui Iosif Heyman și al Luizei Weisslovitz și mai avea o soră, Lili. Mama Evei, Ágnes Rácz era singurul copil al unui farmacist din Oradea, Dr. Rezso Rácz și al Irenei Kaufmann, la rândul ei, descendenta unei familii foarte bogate din Arad, care deținea podgorii. Inițial, numele familiei nu fusese Rácz, ci Rosenberg, dar farmacistul, în tinerețe, a decis schimbarea numelui, probabil din dorința de a se naturaliza. Dr. Sándor Rosenberg, străbunicul Evei, fusese primul rabin neolog al Oradiei în perioada 1868-1876, o persoană foarte bine văzută și respectată în oraș. Framacistul Racz își iubea foarte mult fiica, pe Agnes, pe care a trimis-o la universitate pentru a deveni farmacistă în locul său, cândva. De asemenea, era foarte mândru de ea și o considera cea mai frumoasă femeie din lume: „bunicul o iubește numai pe Agi și dacă cineva spune că sunt un copil frumos, el răspunde invariabil că mama și acum este mai frumoasă. În general, tata-mare spune câteodată asemenea prostii despre Agi ca de explu că ea este mai frumoasă decât Greta Garbo, deși toți râd când aud așa ceva.”
Nu este foarte clar când s-a căsătorit Béla Heyman cu Ágnes Rácz, dar din acest mariaj s-a născut, la 13 februarie 1931, o fetiță, pe care au numit-o Éva, singurul lor copil. Mariajul nu a rezistat și, în scurt timp, când Éva era încă foarte mică și avea doar 4-5 ani, cei doi s-au despărțit în 1935, fata rămânând în grija bunicilor materni și a unei guvernante austriece, creștine, Juszti, care s-a ocupat, cu abnegație, de creșterea și educarea fetei, tot așa cum făcuse și cu mama acesteia, Ágnes, începând cu anul 1913.

Eva, în 1934 și ulterior

La un moment dat, după divorț, Ágnes Rácz l-a cunoscut pe ziaristul și scriitorul Adalbert (Béla) Zsolt (8 ianuarie 1895- 6 februarie 1949). Născut la Komárom, în Ungaria, într-o familie evreiască foarte respectată în care tatăl său era avocat și director de bancă, Béla a studiat pe plan local și ulterior la Budapesta, pregătindu-se să devină profesor de limba maghiară și latină. Izbucnirea Primului Război Mondial a zădărnicit planurile tânărului, care a fost nevoit să renunțe la studii, fiind înrolat în armată. A fost trimis pe frontul din Est, fiind rănit de mai multe ori. În timp ce se recupera la Oradea, a scris mai multe poezii pe care le-a publicat în presa locală devenind un nume cu o oarecare notorietate. Ulterior, în 1918, terminându-se războiul, Béla a devenit jurnalist local, scriind pentru ziarele orădene Nagyváradi Naplo, Nagyvárad și Nagyváradi Estilap. În 1920, s-a mutat la Budapesta unde și-a continuat cariera de jurnalist și scriitor, dobândind notorietate. Dezamăgit de politica promovată de amiralul Horthy, Béla Zsolt a devenit socialist, scrierile sale reflectând poziția sa, din ce în ce mai radicală. Și-a continuat cariera până la sfârșitul anilor 30 când, din cauza legilor rasiale, a rămas fără slujbă. A fost mason și membru al mai multor partide politice din partea cărora a candidat pentru Parlament, dar fără succes.
În plan personal, a fost căsătorit în perioada 1927-1936 cu actrița Ilona Hollos (1908-1976). Cei doi au divorțat în 1936, iar un an mai târziu, Béla Zsolt s-a căsătorit cu Ágnes Rácz. La finele anilor 30, cei doi soți locuiau la Paris și se gândeau să rămână în emigrație, întorcându-se acasă, în cele din urmă, doar pentru ca în vara anului 1942, Béla Zsolt să fie înrolat în detașamentele de muncă forțată. Trimis în Ucraina, a suferit tratamente inumane din partea comandanților, ulterior fiind închis în închisoarea de pe bulevardul Margit din Budapesta: „ne-a povestit ce groaznic a fost când l-au tuns chilug pe nenea Bela, la Vác, și i-au cusut banderolă galbenă pe haine, i-au tras o bonetă pe cap și n-a putut să ia cu el decât câteva cămăși, niciun fel de îmbrăcăminte călduroasă, nimic. Nenea Bela a îmbătrânit în două zile cu câțiva ani, a slăbit îngrozitor…..” Soția lui s-a dedicat trup și suflet cauzei eliberării soțului, zbuciumul să sufletesc și eforturile sale fiind bine surprinse de jurnalul Evei: „după ce nenea Bela a plecat în Ucraina, a devenit cu totul alta. De atunci n-am mai înghițit nici o bucățică de mâncare și n-a mai scos nici o vorbă, deși ea vorbea mult. Plângea pe stradă când i-a cumpărat lui nenea Bela rucsac, bocanci și tot felul de obiecte de excursie.” Deși era implorată de părinți să nu se întoarcă la Budapesta și să rămână alături de ei și de fată, „Agi nici n-a vrut să audă de așa ceva. Spunea mereu: Dacă pot să fac ceva pentru el, asta numai la Pesta este posibil. Aceasta este datoria mea!” Eforturile ei au dat roade, chiar după 15 luni: „din faptul că nenea Bela s-a întors acasă reiese că Agi a avut dreptate.” A fost eliberat și lăsat să se întoarcă la soție în ianuarie 1944.

***

13 februarie 1944, ziua Evei, a fost o zi frumoasă, dar marcată mult mai simplu decât în trecut. A avut parte doar de ceai, cu sandvișuri și tort, dar în alți ani se servea cafea cu frișcă și cozonac: „înainte, totdeauna mi se sărbătorea ziua de naștere și venea lume multă, dar deja de anul trecut n-au fost decât prietenele mele cele mai bune și, bineînțeles, Agi.” Motivul pentru care s-au restrâns, de această dată era „ca să nu poată spune arienii că evreii huzuresc.” În schimb a primit și acum cadouri: de mama ei, o brățară cu ornament din email albastru, de la bunica maternă, un pardesiu și o rochie bleumarin din stofă, iar de la tatăl ei, o pereche de pantofi negri cu tocuri înalte și două perechi de ciorapi transparenți, un cadou nou pentru fetiță. De la bunica paternă a primit pijamale, batiste și dulciuri, iar de la mătușa Lili, sora tatălui, un lănțișor de aur. A mai primit, de la bunicii la care stătea, plăci de patefon cu muzică franțuzească. Dar mama ei, Agi, nu a fost prezentă, iar fata, optimistă din fire, încerca să se îmbărbăteze singură încercând să treacă peste sentimentele ce o încercau în legătură cu lipsa mamei: „este prima mea zi de naștere, la care ea n-a venit. Știu că va fi operată, dar ar fi putut totuși să vină. La cea- de-a 13-a aniversare a zilei mele de naștere n-a venit acasă.”
Éva a crescut în casa bunicilor din partea mamei. Părăsită de mamă pentru a fi alături de noul ei soț, de care era îndrăgostită până peste cap, Éva a trecut printr-un proces de maturizare forțată, ajungând să o înțeleagă pe mama ei și să accepte situația. Totuși, faptul că părinții săi erau divorțați a marcat-o profund și, în ciuda faptului că încerca să se conformeze, însemnările sale trădează anumite frustrări legate de acest subiect. Înconjurată de dragostea bunicilor, de grija guvernantei austriece și de prietenia unor copii de vârsta ei, Éva a început, de ziua ei, un jurnal, probabil dintr-o nevoie lăuntrică și foarte personală de a se destăinui sieși prin intermediul său. În ciuda vârstei sale fragede, Éva Heyman a dovedit, în cele trei luni în care a scris în jurnal, foarte multă maturitate, luciditate și talent literar. Poate că textul a mai fost revizuit ulterior de mama ei, după război, când l-a publicat, dar ideile și modul de prezentare al evenimentelor, trăirilor, gândurilor, relațiilor de familie, au fost ale fetei.

La 13 ani, Éva avea o copilărie normală, așa cum orice adolescent ar trebui să aibă. Provenind dintr-o familie de evrei maghiarizați, vorbea perfect limba maghiară, iar de la guvernanta sa, a învățat limba germană. Din păcate, limba română nu o stăpânea foarte bine, iar cunoștințele sale din această limbă le-a pierdut după ce Oradea a revenit Ungariei în 1940, fiind obligată să vorbească numai în maghiară, chiar și la școală. Era o elevă foarte bună, „eminentă.” Asculta muzică franțuzească și se străduia să învețe limba franceză pentru a-i face pe plac mamei sale. Îi plăcea să înoate, să patineze, să se dea cu bicicleta, să facă gimnastică dar nu-i plăcea deloc gimnastica ritmică. Ar fi vrut să învețe să cânte la pian, dar mama ei nu a fost de acord. În schimb, învățarea limbii engleze era în fruntea listei de dorințe ce trebuiau îndeplinite. Visa să devină fotoreporter, să aibă un aparat de forografiat Ikonom Zeiss (Ikon Zeiss) ca tatăl ei și să învețe să developeze fotografiile pe care le va face. Își dorea mult să devină independentă, să se întrețină singură și să facă numai lucrurile care i-ar fi plăcut. Mai visa și să se căsătorească cu un englez, creștin (arian), convinsă că nglezii sunt toți calmi și cu maniere alese.
Éva își desfășura existența cotidiană într-o familie atipică, dar nu ieșită din comun. În primul rând părinții săi erau divorțați: „nu aveam decât patru ani, micul meu Jurnal, când Agi și tăticu au divorțat, îmi amintesc totuși că amândoi erau foarte triști. Nu s-au certat, cel puțin eu nu i-am auzit niciodată. Agi mi-a mărturisit odată că, într-adevăr, nu s-au certat niciodată, deoarece au fost indiferenți unul față de altul și, de obicei, se ceartă mai mult cei care se iubesc…. Agi imi spune mereu că ea n-a fost niciodată supărată pe tata și-mi demonstrează că trebuie să-l iubesc la fel ca pe ea, deoarece chiar dacă ei au divorțat, eu sunt copilul amândorura.” Divorțul a marcat-o, deși în permanență a încercat să lase o altă impresie. Auzise, la un moment dat că guvernanta i-ar fi spus mamei ei că „copiii unor părinți divorțați niciodată nu pot fi fericiți”. Pentru Éva această vorbă, aruncată-n vânt, a avut un puternic impact, recunoscând cu sinceritatea de care doar un copil este capabil că își invidia prietena cea mai bună, Anni, care, atunci când o vizita, o lăsa de multe ori singură în cameră pentru a-și îmbrățișa și săruta părinții, lucru pe care Éva nu-l putea face. Era conștientă de situație și cunoștea și alte cazuri de copii cu părinți divorțați, care făceau ca familia ei să nu fie singulară, dar totuși era marcată de acest aspect. Relația cu mama ei era una mai degrabă ca între două prietene. Niciodată, în jurnalul ei, nu-i spune mamă, ci Agi. Aceasta, după divorțul de Béla Heyman, a lăsat-o pe fetiță în grija părinților săi iar ea și-a refăcut viața alături de ziaristul Béla Zsolt, de care era peste măsură de îndrăgostită: „Agi este fericită. Îl iubește foarte mult pe nenea Bela. Bunica spune că Agi nu iubește pe nimeni decât pe nenea Bela. Nici măcar pe mine! Dar eu nu cred acest lucru. Poate că atunci când am fost mică nu m-a iubit, dar acum mă iubește.”

Deși conștientă de faptul că, pentru mama ei, nu era o prioritate, în ultimul timp, relația dintre ele două a devenit mai apropiată. Pentru a-i face pe plac mamei sale, Éva scrie foarte frumos despre cel de-al doilea soț al acesteia, „nenea Béla”, pe care declara sincer că-l iubea, îl admira și își dorea ca, la un moment dat, să locuiască cu Agi și cu el, la Budapesta: „când nu vor mai exista legi antievreiești împotriva ziariștilor, atunci voi locui la nenea Bela, în Pesta. De aceea îmi spune mereu Agi că timpul acesta pe care îl petrec la bunici este ceva provizoriu. Căminul meu definitiv, adevăratul meu cămin va fi la ei, în Pesta.” Mama sa, Ágnes, era o tipă volubilă, cu foarte multe păreri, atât despre viață, cât și despre politică și război. S-a comportat atent cu fiica sa, pe care o suna sau îi scria regulat, dar în profunzime, relația lor semăna mai degrabă cu cea dintre două surori sau două prietene, fapt menționat și de fetiță, la un moment dat: „la Pesta ne prefăceam mereu că Agi este sora mea mai mare.” În ciuda faptului că nu a exclus-o total din viața sa, pentru Ágnes, prezența Evei era în plan secund, pe primul loc situându-se soțul, pe care-l diviniza. Totuși, pentru fetiță, era important să o știe pe mama ei aproape, într-un fel sau altul, și aprecia la aceasta modul prietenesc în care putea să vorbească, făcând-o pe Éva să i se destăinuie, tratând subiectele discutate cu multă deschidere și fără vreo urmă de prejudecată.
Pe de altă parte, „tăticul” cum este prezentat în jurnal Béla Heyman, tatăl fetei, era ceva mai apropiat de fetiță, cu care se vedea destul de des, la câteva zile distanță, în timp ce cu mama se vedea o dată pe lună și în vacanțe. După divorț, Béla Heyman, a continuat să locuiască în Oradea, aproape de mama sa, cu care avea o relație ciudată în care, ea îl domina cu amenințări de dezmoștenire, iar el, se supunea și executa orbește cerințele acesteia. Fire dominatoare, bunica paternă a Evei ar fi fost cea care a stat la baza divorțului părinților ei, și a fost cauza multor nefericiri din viața fiului său. Prezentat de fiică ca fiind foarte frumos, înalt, corpolent și cu ochi albaștri, Béla Heyman era un bărbat singur aflat în căutarea fericirii personale, fapt consemnat și de Éva, în jurnal. Intenția acestuia de a se căsători, transmisă fetei la 17 martie 1944 când aceasta era în vizită la el, a nemulțumit-o profund, deși fata era înțelegătoare și îi dorea binele. Nemulțumirea Evei era legată, nu atât de intenția tatălui de a-și reface viața, cât mai ales de persoana care ar fi urmat să-i devină mamă vitregă, o femeie pe care, fata, nu o agrea. Atitudinea ei era una particulară, nu generalizată, întrucât, față de o fostă iubită a tatălui său, Éva a avut numai cuvinte frumoase, de laudă, convinsă că aceasta ar fi fost o mamă vitregă perfectă pentru ea. Din păcate, ifosele tatălui său și caracterul său slab, supus în permanență toanelor mamei sale, l-au determinat să întrerupă acea relație, pe care Éva o regreta profund. Deși era destul de apropiată de tatăl său, Éva nu simțea aceeași disponibilitate din partea sa ca din partea mamei, pentru a purta discuții diverse, despre viață, dragoste și multe altele.
Totuși, în ciuda acestei situații familiale complicate, foștii soți păstrau o relație amiabilă, chiar prietenească, vizitându-se și petrecând timp împreună ca o adevărată familie modernă, extinsă, fostul soț și actualul soț având chiar o relație de amiciție politicoasă.

În această conjunctură creată de divorțul părinților săi, Éva a ajuns să fie foarte atașată de guvernanta ei austriacă, Juszti: „Juszti îi iubește pe evrei. Și pe Agi tot ea a educat-o și, de altfel, ea totdeauna, numai la noi a fost angajată. Eu, pe lumea aceasta, cel mai mult o iubesc pe Juszti, poate mai mult decât pe Agi.” Când au început să fie aplicate legile rasiale, guvernanta creștină a trebuit să plece de la familia de evrei. Astfel, după încercări disperate ale familiei Rácz de a obține acte false sau chiar de a o căsători, de formă, cu un chelner maghiar pentru obținerea cetățeniei care i-ar fi permis să rămână alături de ei, toate acestea eșuând, Juszti a trebuit să părăsească Oradea și s-a stabilit la o familie din „pustă”, o familie creștină, în care el, ura evreii iar ea era tolerantă la dresa lor. Plecarea guvernantei a constituit o grea lovitură pentru Éva. A plâns atât de mult încât întreaga familie a trebuit să-și unească forțele pentru a o calma: „nu s-a mai putut face nimic pentru Juszti și ea a plecat de la noi la familia Poroslay. Am plâns atunci două zile și două nopți. Nici la școală nu m-am dus. Agi a venit de la Budapesta și a plâns și ea, și bunica, chiar și bunicul. Până la urmă Agi m-a consolat zicându-mi mereu că esențial este să rămânem în viață și atunci voi vedea că Juszti se va întoarce imediat, până atunci însă trebuie să rezistăm fără Juszti.” După plecarea lui Juszti, Éva a continuat să țină legătura cu aceasta și chiar a mai vizitat-o uneori la noua familie, dar legătura specială care s-a creat între ele nu a mai putut fi niciodată refăcută, în adevăratul sens al cuvântului.
Relația Evei cu bunicii săi era cu suișuri și coborâșuri. Pe de-o parte îl privea cu admirație pe bunicul său matern, farmacistul, un bărbat falnic și mândru care cu greu putea înțelege epoca pe care o trăia și răutățile pe care oamenii și le făceau unii altora. Pe de altă parte, era înfricoșată de bunica sa maternă care, labilă psihic, avea dese tulburări de comportament, manifestate prin crize de nervi, certuri etc. Era, de asemenea, obtuză și incapabilă să înțeleagă timpurile crude pe care le trăia și nu anticipa pericolul la care era expusă familia de evrei, fapt pentru care, chiar și atunci când au existat posibilități de salvare a fetei, ea a refuzat, inconștientă că, prin aceste refuzuri ale sale, a semnat condamnarea la moarte a fetei. Față de bunica paternă, Eva avea sentimente contradictorii, mărturisind că, uneori „o iubesc mult”, în ciuda faptului că o considera ciudată și „scrântită”.

Eva și bunica paternă în 1936 și 1939

***

Dincolo de relațiile de familie, Éva s-a dovedit a fi un copil foarte deștept și bine ancorat în realitate, fapt pentru care, în tot cuprinsul jurnalului său, a făcut numeroase trimiteri la evenimente reale, politice, administrative sau militare, cum ar fi spre exemplu, introducerea legilor rasiale, care i-au făcut atâta rău bunicului matern prin pierderea farmaciei sau tuturor evreilor pe care-i cunoștea, prin obligația de a purta steaua galbenă cusută, la vedere, pe haine: „azi a apărut legea: de aici înainte evreii trebuie să poarte steaua galbenă. S-a stabilit precis cât de mare să fie și s-a ordonat să fie cusută pe toate hainele și paltoanele.” Au avut un impact foarte puternic asupra ei măsurile care au afectat-o și pe ea, personal, cum ar fi confiscarea bunurilor evreilor, printre care se număra și bicicleta sa roșie, pe care o iubea atât de mult și pe care o numise Vineri: „azi au venit să-mi ia bicicleta. Știi, micul meu Jurnal, simplul fapt că polițiștii au intrat în casa noastră m-a speriat teribil. Bicicleta mea avea un număr, iar bunicul plătea impozitul corespunzător. Așa au descoperit-o polițiștii. Era trecut într-o evidență la primărie că eu am bicicletă. M-am trântit la pământ și, întinsă pe spate, am cuprins cu brațele roata din spate a bicicletei și am strigat la polițiști tot ce mi-a ieșit pe gură: Să vă fie rușine! Luați bicicleta unui copil. Ăsta-i furt curat!” Cu regret, Éva completă „Am adunat bani ca s-o cumpărăm un an și jumătate și pentru a completa suma am vândut vechea mea bicicletă de copil, masa pe care eram înfășată când am fost mică și paltonul vechi al bunicului.” Cu altă ocazie, Éva consemna în jurnal că le-au fost luate toate mașinile și aparatele din casă: mașina de cusut, radioul, telefonul, aspiratorul, aparatul electric de prăjit, aparatul foto al Evei, mașina de scris a tatălui vitreg. S-au introdus rații, s-a restricționat ieșirea evreilor pe străzi între anumite ore, rând pe rând, familiile de evrei au fost scoase din locuințele lor și lăsate pe drumuri, iar cei care-i găzduiau erau la rândul lor evacuați. S-a trecut la arestări, unul dintre cei ridicați fiind chiar tatăl Evei, la 9 aprilie 1944: „azi l-au ridicat pe tăticu. Au venit după el în miez de noapte și i-au sigilat apartamentul. Am aflat de la tanti Lili, sora tăticului, că pe tăticu l-au ridicat și l-au închis în școala elementară de pe strada Crișului.” Auzind că cei reținuți pot primi pachete de acasă, Éva a fost cea însărcinată să-i ducă alimentele, aceasta confruntându-se cu crunta realitate, pe drum, văzând câtă lume ducea astfel de pachete, mulți fiind cunoscuți, chiar de pe aceeași stradă. După câteva zile, la 20 aprilie, Béla Heyman a fost eliberat dar pentru că nu i-a fost rupt sigiliul de pe apartament, a trebuit să se mute la mama lui iar bunicul și tatăl vitreg al Evei i-au dus acestuia cămăși și pijamale pentru că nu mai avea nimic. Totuși Éva consemnează un element foarte interesant în legătură cu tatăl său: „tăticul nici nu s-a bucurat că l-au eliberat. El crede că ce s-a întâmplat nu este sfârșitul, ci începutul. Ce-ar putea fi și mai rău? Știu, mai rău nu poate fi decât Polonia.”

Totuși, dintre toate nenorocirile care s-au abătut asupra evreilor și asupra familiei Evei, la care ea însăși a fost martoră, nimic nu a fost mai cutremurător pentru ea decât să asiste la deportarea prietenei sale cele mai bune Marta, împreună cu tatăl acesteia, eveniment produs în 1941, înainte de a începe jurnalul, dar povestit în consemnările din 14 februarie 1944. Marta Münczer era prietena cea mai bună a Evei, o fată cu doi ani mai mare. Aceasta iubea dansul și școala. Una dintre plăcerile comune era plimbatul cu bicicleta iar în acea zi fatidică, fetele au făcut un tur cu bicicletele lor, după care au revenit acasă la Éva. Obosite de la atâta pedalat, au fost servite de mama Evei cu ciocolată și căpșuni cu frișcă când, deodată, la poartă s-a prezentat bucătăreasa familiei Münczer cerându-i Martei să vine de îndată acasă pentru că veniseră de la poliție și trebuiau să plece. Fără să-și facă griji, crezând că era vorba de depășirea vitezei legale când se dădea pe bicicletă, Marta s-a dus acasă, de unde a fost deportată împreună cu părinții ei de care nu a vrut să se despartă. Familia Evei a intrat în panică încă din ziua respectivă știind că avea să se întâmple cÉva foarte rău, dar nimeni nu putea să știe exact despre ce era vorba. Abia când mama Evei a început, prin prisma relațiilor sale, să se intereseze prin Oradea, a aflat că mai multe mii de persoane au fost deportate în Polonia. Zvonurile au început să circule și, în scurt timp, s-a aflat adevărul că persoanele respective, printre care și Marta prietena Evei au fost duse în lagărele de exterminare și ucise. A rămas doar bunica fetei, care refuza să accepte adevărul, agățându-se de orice poveste care putea să-i dea o ultimă speranță legată de destinul copiilor ei. „Bicicleta Martei a rămas multă vreme acolo, în poartă, lângă a mea. N-am avut curajul să i-o trimitem bunicii Martei” a scris Éva, convinsă atunci că familia ei nu v-a păți nimic.
Timpul a trecut, dar întâmplarea a rămas adânc întipărită în memoria și sufletul Evei, revenind la suprafață în anul 1944 odată cu înăsprirea condițiilor de trai ale evreilor. Fetița a devenit atât de înfricoșată de un posibil destin asemănător Martei încât, moartea a devenit o obsesie, fapt ce reiese din textul jurnalului. La 18 martie 1944 fetița consemna: „mereu mă gândesc ce se va întâmpla dacă totuși vor bombarda Oradea. Eu vreau să trăiesc cu orice preț.” CâtÉva zile mai târziu, la 25 martie, Éva mărturisea că „eu vreau să trăiesc și vreau să mă ascund.” A doua zi, la 26 martie, Éva se confesa jurnalului: „micul meu jurnal, până acum m-am ferit să scriu în paginile tale gândurile mele despre Marta, dar de când au intrat nemții numai la ea mă gândesc. Și ea a fost copil, totuși, nemții au ucis-o. Dar eu nu vreau, nu vreau să mă ucidă!” La 27 martie, totul e la fel de disperat: „tanti Poroszlay m-ar lăsa să mă ascund în pustă, dar nenea Poroszlay a zis că nici nu poate fi vorba de așa ceva. Deși eu m-aș mulțumi să stau în cocină cu porcii ori în grajd cu vitele. Aș munci orice, aș îngriji și oile numai să nu mă împuște nemții ca pe Marta.” La 28 martie, referindu-se la o carte citită de curând Éva mărturisea, pe același ton disperat: „Eu nu vreau să mor. Am trăit atât de puțin!” La 29 martie tonul disperat se transformă în rugăciune: „Dumnezeul meu bun, ajută-ne să nu murim și Juszti să revină la noi. Vreau să trăiesc! Dumnezeule, așa-i că a fost o simplă întâmplare, Tu n-ai fost atent când au ucis-o pe Marta, dar de noi vei avea grijă, nu-i așa?” La 10 aprilie, Éva revine cu aceleași trăiri: „știi, micul meu Jurnal, oricât de rău ar fi fost să nu-i mai văd un timp, pe Agri, și pe ceilalți, eu m-aș fi dus oriunde cu doamna Jakobi numai să fiu într-un loc unde să nu știe despre mine că sunt evreică și să nu mă poată duce în Polonia ca pe Marta” iar la 20 aprilie „îți mărturisesc, micul meu Jurnal, că eu atât de mult, dar atât de mult doresc să trăiesc, încât dacă și pe mine m-ar pune să aleg, la fel ca pe Marta, eu și fără Agi și tăticu, chiar fără toți, aș rămâne, deoarece eu vreau să rămân în viață cu orice preț.”

***

Singura bucurie personală, pe care Eva o trăia în aceste timpuri tulburi, atât de bine surprinse în paginile jurnalului său, era faptul că se îndrăgostise. Băiatul, Vadas Pista, cu 9 ani mai mare, lucra la un magazin de materiale de îmbrăcăminte iar Eva, ori de câte ori trecea prin fața magazinului se pierdea cu firea, căutând în zadar, privirea, zâmbetul, sau doar o vorbă din partea celui pe care-l îndrăgea. Își mărturisește pentru prima oară trăirile, la 26 februarie 1944: „micul meu Jurnal, cu mine s-a întâmplat un lucru foarte ciudat. Abia îndrăznesc să-ți mărturisesc-mi se pare că sunt îndrăgostită. Îți încredințez și numele lui: Vadas Pista. El nu știe, căci e băiat mare. Și-a luat bacalaureatul de peste doi ani, dar nu poate urma universitatea căci este evreu. Lucrează la magazinul de textile Vadas Jenö. Când merg la școală, de obicei ne întâlnim. El deschide magazinul. Încă n-am vorbit cu el, dar și azi-dimineață a fost foarte amabil cu mine. Mi-a spus: Pa, Eva. Eu i-am zis: Servus, Pista. Dacă ar știi, bunica Racz mi-ar trage o săpuneală strașnică, deoarece ea vrea să vorbesc cu toți băieții cu „dumneata” și „dumneavoastră” și numai pe fete să le tutuiesc.” În 14 martie Eva consemna că „trec pe lângă magazinul Vadas chiar dacă am drum în altă direcție și uneori privesc câte zece minute în vitrină, cunosc prețul fiecărui material expus, îi știu culoarea și lățimea pe dinafară precum și faptul că, în fiecare luni, magazinul „Vadas și asociații” își schimbă vitrina. Uneori Pista stă afară, în ușă. De cele mai multe ori spune doar Pa, Eva. Se întâmplă să mă întrebe ce fac, cum stau cu învățătura, dar la răspuns nu este atent, așa cum obișnuiesc cei mari. Odată m-am zăpăcit de tot, stăteam gură-cască în fața vitrinei când în ușă a apărut Pista și m-a întrebat: Ce-i Eva? Așa de mult te interesează de pe acum materialele de îmbrăcăminte? Câți ani ai tu, de fapt? Am roșit îngrozitor și, fără să mă gândesc, am mințit: Paisprezece ani. Dar se pare că pentru el și acești paisprezece sunt prea puțini. Mi-a spus că locul fetițelor așa mici este în parc, nu pe bulevard. Asta într-adevăr n-a fost frumos din partea lui!”
Ajungând să își mărturisească „dragostea” pentru Pista, mamei sale, Agnes a avut o reacție matură dar înțelegătoare față de subiect, însăși fata fiind uimită de acest lucru. În schimb, tatăl său, Bela Heyman, a avut o reacție care a dezamăgit-o profund pe Éva, fapt consemnat în 17 martie 1944: „i-am vorbit și despre Vadas Pista, dar el a strâmbat din nas imediat. Dacă lui nu-i place ceva, se îmbufnează pe loc. Trebuie să recunosc, în astfel de cazuri, Agi este mult mai înțeleaptă și nu face pe grozava. Nici ea nu se bucură de Vadas Pista, dar tăticul are realmente niște vederi care de mult nu mai sunt la modă. Până și Agi îmi dă dreptate că omul trebuie apreciat după cât valorează el și nu să te apuci să-i examinezi tatăl și mama, adică să-i analizezi familia. Agi spune că numai arborele genealogic al cailor și câinilor este interesant, al oamenilor nu. Nimeni nu este răspunzător pentru familia din care se trage, ci numai pentru prietenii pe care și-i alege.”
Menționările lui Vadas Pista sunt frecvente, dar dragostea ei rămâne platonică și neîmpărtășită, în ciuda apropierii dintre cei doi tineri în ghetoul din Oradea. Uneori erau permise și mici glumițe din partea mamei ei, Agnes, care la început îl considera pe băiat frumos „ca un bou de bronz” iar în ghetou, vorbea frumos cu el și chiar glumea, numindu-l „ginerele meu” iar pe fată o încuraja să-l curteze, ca activitate alternativă la drama prin care treceau în ghetou: „știi, păpușa mea Eva, este chiar drăguț acest Vadas Pista. Aleargă numai după el, cel puțin vei uita că suntem păziți de jandarmi, că stăm închiși ca maimuțele în grădina zoologică.” Îndrăgosteala Evei cuprindea și mici momente de gelozie, apărute atunci când Vadas Pista cuteza să vorbească, mai mult, cu alte fete: „l-am întrebat ce face Vera Peter. Ce-mi pasă mie ce face ea-mi-a răspuns furios-mă bucur că trăiesc. Îmi arde mie acum de Vera Peter! Cred Micul meu Jurnal, că nu mai este îndrăgostit de Vera Peter și eu mă bucur de acest lucru chiar și aici în ghetou.”
Destinele celor doi aveau să fie diferite. Al Evei se va sfârși curând. Vadas Pista a supraviețuit Holocaustului, s-a întors la Oradea, s-a căsătorit cu o fată pe nume Eva și au avut împreună o fetiță. Ulterior a emigrat în Israel și a murit la Tel-Aviv, în anul 1987.

***

Evenimentele s-au precipitat la începutul lunii mai 1944 odată cu decizia autorităților de a-i închide pe toți evreii din Oradea în ghetou. După ce a relatat pregătirile familiei pentru plecare, Éva a concluzionat la 1 mai: „Micul meu jurnal! Niciodată nu mi-a fost așa de frică!” În cele din urmă, după trei zile de așteptare cu sufletul la gură, camioanele au început să apară și pe strada unde locuia Éva încărcând familiile de evrei, pe care polițiștii horthiști le scoteau din casele lor. Viața în ghetoul amenajat în jurul fabricii Dreher a lovit-o pe Éva în plin. Tot ce știa și ce trăise până atunci nu se putea compara cu amploarea dezastrului uman din ghetou. De când izbucnise războiul, Éva a fost cruțată într-o oarecare măsură de cei din jur. A fost protejată, astfel încât să nu știe și să nu afle și mai ales, să nu fie afectată de ceea ce ei, adulții trăiau. Drept urmare, Éva, dacă a aflat ceva acest lucru s-a datorat indiscreției sale, atunci când, a tras cu urechea la discuțiile adulților, fapt relatat și în jurnal. Dar, de această dată, ghetoizarea a trezit-o pe Éva, care a putut constata, pe propria-i piele, vremurile groaznice pe care le trăia. Primele cinci zile, au trecut pentru ea foarte greu, părându-i-se cinci ani, pentru ca la sfârșitul lor, a constatat cu deosebită durere „nu-mi pot închipui cum va fi în continuare. Mereu îmi zic, acum este cel mai rău, apoi singură îmi dau seama că tot timpul este posibil orice. Mereu mai rău și chiar mult mai rău.”
Aici, în ghetou, Éva vede cu adevărat diferența între camera ei albă, curată, orientată spre miazăzi, cu privire spre grădină și încăperea comună în care sunt acum obligați să trăiască, să se spele, să doarmă, bărbați și femei, fără deosebire. Aici, în ghetou, Éva a putut să vadă, pe viu, cum oamenii s-au dezumanizat, cum, obligați să trăiască ca animalele, au început să se comporte ca atare. Aici, ea a asistat la toate neajunsurile cu care s-au confruntat familiile ghetoizate: crize de plâns, foame, murdărie, zgomot infernal, certuri izbucnite din nimic, toate le consemnează în micul ei jurnal, inclusiv creșterea pulsului ghetoului, a neliniștii transformate în panică, a fricii, în disperare. Aici, Éva a aflat, că oamenii, perfect sănătoși în alte condiții, au cedat și s-au sinucis. Viața și umilințele în ghetou i-a împins pe mulți spre acest gest final, cu totul și cu totul, dramatic și disperat și, ca și cum vestea în sine nu i-ar fi fost de ajuns, fata ajunge chiar să audă conversații între părinți și copii, între soți, bunici și nepoți, în care se discuta despre moartea prin sinucidere. Inclusiv bunicul său, farmacistul, a trecut printr-un astfel de moment, fiind convins să nu recurgă la un asemenea gest de către fiica lui Agi, mama Evei: „bunicul a zis că cel mai bine ar fi să ia și el cianură și să-i dea o doză și bunicii. Auzindu-l, Agi a început să plângă și am auzit cum s-a târât pe întuneric la salteaua bunicului și l-a implorat plângând: Tată, te rog, ai răbdare, nu mai poate dura mult.” De asemenea, în cele aproape 30 de zile petrecute în ghetoul din Oradea, Éva a aflat cu groază că la subsolul fabricii Dreher, oamenii erau bătuți și schingiuiți, fiind atât de oripilată de ceea ce a aflat că se întâmplă acolo, în special cu femeile, încât, la 18 mai 1944, scria: „micul meu jurnal, Agi a povestit ceva despre ceea ce fac jandarmii cu femeile căci și femeile sunt duse acolo, dar asta n-o consemnez în paginile tale. Pur și simplu nu pot s-o scriu, deși tu știi, Micul meu Jurnal, că față de tine n-am avut secrete până acum.” Oliver Lustig, supraviețuitor al Holocaustului, cunoștință a familiei Evei, autor a numeroase cărți memorialistice despre perioada Holocaustului și cel care a semnat prefața ediției în limba română a Jurnalului Evei se întreba, pe bună dreptate „oare ce a auzit Éva atât de umilitor și profanator încât pudicitatea și puritatea ei sufletească nu i-au îngăduit să-l destăinuiască nici celui mai intim prieten, micul ei jurnal? A aflat ea oare cum soției lui Nandor Weiss, după ce minute în șir au plesnit-o când cu cravașa, când cu nuiaua, i-au zdrobit sânii strângându-i cu ușa până când a leșinat? Sau cum au biciuit-o pe soția avocatului Miksa Gellert în fața propriilor ei copii care plângeau în hohote și cum, în momentul în care mama s-a prăbușit la pământ, iar copiii s-au repezit spre ea, jandarmii i-au îndepărtat izbindu-i cu bocancii, continuând apoi s-o maltrateze pe biata mamă? Poate aflase și cum erau curentate femeile cu ajutorul unor dispozitive electrice, introducându-li-se un capăt al cablului în gură iar celălalt în vagin. Nu vom ști niciodată ce și cât a aflat Éva despre schingiuirea și batjocorirea la Dreher a femeilor….”
Tuturor acestor elemente dezumanizante: înghesuiala, lipsa hranei, a igienei, zgomotul, bătăile și schingiuirile, spaima, teroarea, disperarea, li se adăuga și incertitudinea cu privire la ce avea să se întâmple. Éva, a consemnat până în ultima zi în care a putut păstra jurnalul, 30 mai 1944, faptul că oamenii din ghetou nu știau ce se va întâmpla cu ei în continuare. Unii erau de părere că vor fi deportați în Ungaria, în apropiere de Balaton. Alții, mai realiști, că vor fi duși cu trenurile în Polonia… Abia în ultima zi, și-au dat seama toți că, următorul pas, va fi deportarea. Éva consemnează cum s-au petrecut lucrurile: „micul meu jurnal, toți spun că vom rămâne în Ungaria, pe toți evreii din țară îi adună undeva, lângă Balaton și acolo vom munci, dar eu nu cred. Trebuie să fie groaznic în vagon. Și acum nici nu mai zice nimeni că ne duce, toți spun că ne deportează.”
În ultimele clipe, înainte să fie urcată în vagonul trenului ce urma să o ducă spre lagărele de concentrare, Éva era foarte speriată. Auzise de la un jandarm că doar într-un vagon fuseseră urcate 80 de persoane și li s-a dat o singură găleată de apă, după care vagonul a fost închis cu lacăt și că pe canicula din acele zile, cu siguranță exista riscul să se sufoce. Ultimele gânduri se îndreptau spre prietena sa Marta, a cărei dramă o bântuia fără încetare și spera să se găsească o cale prin care să se salveze: „mă gândesc întruna la Marta și mi-e teamă că și nouă ni se va întâmpla același lucru, degeaba spun toți că pe noi nu ne duc în Polonia, ci la Balaton. Deși, eu, Micul meu Jurnal, nu vreau să mor, eu vreau să trăiesc, chiar dacă din întreg sectorul numai eu aș putea rămâne aici. Aș aștepta sfârșitul războiului într-o pivniță, sau în pod, sau în orice gaură. Eu, micul meu Jurnal, m-aș lăsa sărutată și de jandarmul acela care se uită cruciș și care ne-a luat făina, numai să nu mă ucidă, numai să mă lase să trăiesc.” Au fost ultimele gânduri consemnate de Éva.

Ghetoul din Oradea

***

Jurnalul s-a încheiat, brusc, în 30 mai 1944, dar povestea dramatică a fetei a continuat și dincolo de paginile lui. Din fericire știm ce s-a întâmplat de la cei care au supraviețuit. Din nefericire, e o poveste mult prea dură, chiar și după atâta timp.
Așadar, ultimele propoziții pe care Éva a apucat să le mai scrie au fost următoarele: „văd pe fereastră că jandarmul prietenos i-a dat voie lui Mariska să intre în casă. Nu mai pot scrie, Micul meu Jurnal, îmi curg lacrimile, fug la Mariska….” Continuarea ne-o dă tocmai Mariska Szábo, într-o scrisoare postbelică adresată mamei lui Éva în care povestește ce s-a întâmplat: „în ultima zi când am pătruns în ghetou, Evike mi-a dat Jurnalul ei și mi-a spus: Să ai mare grijă de el, Mariska, la fel ca de Mandi. Nu plânge, Mariska, eu mă voi întoarce, voi rezista, dumneata, Mariska, știi ce fată puternică sunt eu. Nu fi tristă, vei mai veni dumneata la noi, iar eu îți voi citi mai departe din Fiii omului cu inimă de piatră”. Apoi, la 3 iunie, a fost urcată în tren. Din mărturiile unor supraviețuitori rezultă faptul că ea era complet singură în această ultimă dramatică aventură, rudele ei fiind urcate într-un alt vagon. Nu știm ce s-a întâmplat în vagonul ei, nu îi cunoaștem gândurile, nu știm ce a trebuit să suporte până la poarta lagărului de concentrare, dar când, la 6 iunie, a ajuns la Birkenau și ușa vagonului a fost deschisă de gardienii naziști, ea trăia. A coborât, alături de ceilalți, iar când doctorul Mengele a triat nou-veniții, ea a avut curajul să se declare de 14 ani, deci aptă de muncă, și să pășească în coloana din dreapta. Din nou era singură, nu avea pe nimeni din familie aproape. Éva a încercat să reziste cu toată ființa sa, chiar și atunci când, verișoara ei, Marica Kecskemeti, a murit în brațele ei, chiar și atunci când ea însăși s-a îmbolnăvit. O supraviețuitoare, rudă mai îndepărtată, doamna Horvath, mătușă a Evei a depus mărturie despre ce s-a întâmplat cu fata în ultimele zile de viață: „era într-o stare deplorabilă, avea râie de gradul III. Am luat-o la mine în Revier (Infirmerie) unde eu lucram de mai multă vreme. Am tratat-o, am hrănit-o, am dosit-o cât am putut, până la selecția din acea cumplită dimineață de 17 octombrie…”

Supraviețuitorii Holocaustului care au trecut prin Infirmeria doctorului Mengele își aduc aminte faptul că aici, cel puțin o dată pe săptămână, venea o comisie, care inspecta starea bolnavilor, cei foarte grav bolnavi fiind uciși pe loc cu o injecție dacă erau puțini sau trimiși în camerele de gazare dacă erau mai mulți. Spectacolul era unul grotesc iar supraviețuitorii își aduc aminte cum bolnavii încercau să mascheze durerea afișând o bună-dispoziție și zâmbete false, iar femeile încercau să pară îmbujorate și sănătoase dându-se pe față cu praf de cărămidă. Oliver Lustig este de părere că și Éva a trebuit să joace în această piesă absurdă și, cu siguranță, și-a jucat cartea norocului în fața comisiei de verificare.

Dar, în acea fatidică zi de 17 octombrie, ceva nu a funcționat cum trebuie, iar doctorul Mengele, care era grăbit, doar a ordonat „Marș în dubă!” punând astfel capăt destinului unei fetițe, care în altă conjunctură, ar fi fost luminos și plin de speranță.
Éva Heyman a murit, la 17 octombrie 1944, în lagărul de la Auschwitz-Birkenau, singură, abandonată de toată lumea.

***

În ultima zi petrecută în ghetoul din Oradea, Éva a consemnat ceva foarte interesant, fără să știe despre ce era vorba cu adevărat: „acum mama și nenea Béla își șoptesc… Vom rămâne aici într-un spital pentru cei cu tifos exantematic. Vom declara, se pare, că nenea Béla este bolnav de tifos. Asta e posibil, pentru că el a mai avut boala aceasta și în Ucraina. Ce pot să știu eu. Nu mă bazez pe nimic”, încheie ea. Într-adevăr, cei doi aveau un plan de scăpare. Dar numai a lor. În cele din urmă Éva, și celelalte rude, nu au fost cuprinse în acest plan.
Situația era în felul următor: în ultimele zile ale ghetoului, Béla Zsolt a fost internat în spital, sub un nume fals. El mai fusese în spital în timpul ghetoului, dar la 29 mai, Éva a consemnat că a fost externat, iar la 30 mai când consemnează ultimele gânduri, toată familia era, încă, împreună. Dar, până în 3 iunie când ea, tatăl ei, mama și sora acestuia și părinții lui Ágnes au fost deportați, a intervenit ceva, Béla Zsolt fiind internat din nou în spital, iar soția era împreună cu el acolo. Se pare că ei nu știau că ghetoul a fost lichidat iar atunci când a venit ordinul ca și cei din spital să fie deportați, șeful spitalului, dr. Nemeti, s-ar fi apropiat de el șoptindu-i să se pregătească pentru că se încerca salvarea lui. Scena, a fost descrisă de Béla Zsolt, ulterior războiului în cartea „Nouă geamantane”, pe care o redau aici, fiind revelatoare pentru modul în care au decurs lucrurile:
„-Ascultă-mă, te rog! Pune repede ceva pe tine, dar fără să atragi atenția. N-aș vrea ca cei din jur să bănuiască ceva. Încearcă să te îmbraci sub pătură.
-Ce s-a întâmplat?
– Acum, vin imediat, vei fi dus la spitalul epidemic…
-Ce se va întâmpla cu bolnavii de aici?
– Vor fi deportați.
-Câți rămân?
-29
– Și eu să rămân aici când toți ceilalți sunt duși?
– Hai, nu mai filozofa…mă bucur că poți să rămâi. Poate vei putea povesti cândva ce s-a întâmplat aici cu noi.
– Rămâne și soția mea?
– Soția se pregătește și ea. Firește, pretinde să fie împreună cu întreaga familie. Am mințit-o că în spitalul epidemic vă veți întâlni cu toții. Va fi extrem de dificil să i se spună adevărul.”
După trei zile când i s-a spus adevărul și și-a dat seama că a fost înșelată și că întreaga ei familie nu se mai găsea în ghetou, Ágnes a făcut o criză nervoasă, urmată de un leșin, apoi a intrat într-o stare depresivă, refuzând să mai vorbească sau să mănânce, în cele din urmă începând să se autoflageleze.
După încă câteva zile, cei doi soți au primit acte false, prin intermediul unor prieteni și sub numele de Pattermann Ferenc și Toth Julia, el chelner, ea femeie de serviciu, divorțată, și în după ce au achitat o mită de 10 000 de pengő unui polițist care nu a schițat niciun gest, lăsându-i să plece, au luat trenul spre Budapesta unde au fost trecuți pe lista lotului de evrei care a putut fi salvat de la deportare, fiind dirijat spre Bergen-Belsen și de acolo, în Elveția.

Agnes Racz-Zsolt

***

Deși povestea Evei s-a sfârșit atât de tragic la 17 octombrie 1944, cea a jurnalului abia a început. Salvat de la distrugere de bucătăreasa familiei Rácz, Mariska, aceasta i-a scris mamei Evei, un an mai târziu, la 8 septembrie 1945, din Oradea, înștiințând-o despre momentul în care Éva i-a predat jurnalul, despre schimbările pe care le-a adus războiul, despre faptul că întreaga casă în care locuise farmacistul Rácz și Éva fusese distrusă, fiind furate până și clanțele de la uși, pardoseala, geamurile, mobila, căzile din baie, despre familia sa și dramele prin care au trecut membrii acesteia. În final, o invita pe Ágnes să o viziteze pentru a-i returna Jurnalul și colivia lui Mandi, canarul Evei, care murise încă din 1944. Cândva, la o dată neștiută după această scrisoare, Ágnes Zsolt care, împreună cu soțul ei, s-au stabilit la Budapesta încă din iulie 1945, a intrat în posesia Jurnalului.
Este foarte interesant cum, cariera lui Béla Zsolt a înflorit dintr-o dată. A devenit unul dintre membrii marcanți ai unui partid nou înființat și a devenit redactor șef al unui ziar central. În anul 1946 a scris o carte autobiografică „Nouă geamantane” (Kilenc Koffer) care s-a bucurat de un larg răsunet, transformându-l într-o mare personalitate culturală și politică a Ungariei. În 1947 a devenit membru al Parlamentului și, în ciuda stării de sănătate tot mai proaste, a continuat să lucreze, atât ca scriitor cât și ca politician.

Bela Zsolt

La rândul său, Ágnes Zsolt își petrece o parte din timp prin spitale și sanatorii încercând să se recupereze, mai mult psihic decât fizic în urma traumelor provocate de perioada războiului. Dintr-un astfel de sanatoriu din Budapesta, Ágnes s-a ocupat de prelucrarea jurnalului Evei în vederea publicării sale. Oliver Lustig se întreba în prefața sa la Jurnal de ce a fost nevoie de 3 ani ca jurnalul să fie dat la tipar în condițiile în care războiul se sfârșise iar dificultățile materiale nu puteau fi invocate luând în considerare situația profesională foarte bună a lui Béla Zsolt. Tot el a și răspuns acestor întrebări lansând ipoteza că, probabil a durat o anumită perioadă până când Ágnes s-a hotărât să publice jurnalul, lăsând să se înțeleagă, de asemenea, că textul a trebuit prelucrat astfel încât să fie „publicabil” pentru ea și soțul ei. Fiind singura în viață din familie, Ágnes s-a aflat în poziția în care a putut decide ce și cât trebuie publicat și, de asemenea, este posibil să fi comprimat sau cenzurat anumite pasaje din textul original. Aceste întrebări și suspiciuni cu privire la autenticitatea textului sunt cu atât mai justificate cu cât, jurnalul Evei nu a fost păstrat în original, drept urmare, specialiștii care cercetează aceste aspecte nu pot, așa cum s-a făcut în alte situații asemănătoare, că compare textul publicat cu manuscrisul. Și alți specialiști sunt de acord că există posibilitatea ca Ágnes Zsolt să fi prelucrat textul pentru a-l putea publica dar niciunul nu contestă autenticitatea informațiilor celor consemnate de Éva, cu atât mai mult cu cât scriitura ei trădează modul de gândire al unui copil. În orice caz, Jurnalul Evei a fost publicat în anul 1948, sub titlul „Fiica mea, Éva”, mama fetei figurând ca autoare.

***

La scurt timp după publicarea jurnalului Evei, Béla Zsolt a decedat, la 6 februarie 1949, fiind înmormântat în Budapesta. Rămasă singură, Ágnes, se adâncește într-o serie de tulburări psihice declanșate, cel mai probabil, de vestea morții fetei sale și de sentimentul de vinovăție care o încerca. Tensiunea psihologică, zbuciumul ei sufletesc și remușcările pentru vina de a nu fi salvat-o pe fiica sa erau atât de mari încât nici încercările apropiaților de a o liniști nu au avut niciun efect. Despre toate aceste trăiri sufletești, Ágnes i-a scris fostei sale guvernante, Juszti, care încearcă să o împace: „scrisoarea ta e plină de autoacuzări sfășietoare, dar nu ești răspunzătoare în punctele în care te declari vinovată. Desigur, eu știu că tu nu ai fost iresponsabilă sau în chip deliberat ușuratică în problema Evei, cunosc și faptul că te-ai consultat cu mulți în privința situației ei și mai știu că, fără excepție, toți, în primul rând tatăl copilului, te-au sfătuit să accepți soluția realistă. Toți au susținut că, neîndoielnic, camera de copii albă ca zăpada, așezată spre miazăzi, cu vedere spre grădină, locuința frumoasă și confortabilă, gospodăria pedantă, arhicunoscută a bunicii, într-un cuvânt, condițiile de viață burgheze, bine ordonate, nu sufereau comparație cu existența voastră de atunci, neajutorată și nesigură. Aceasta și era realitatea, dar, din păcate, nu acesta a fost și adevărul.
Tu ești obișnuită să afli adevărul de la mine chiar și atunci când el doare. Și simt din scrisoarea ta că ai nevoie de acest adevăr. Nu dorești să treci pe lângă el, nici nu poți. Încearcă să-l privești în față și să te împaci cu el, căci, din păcate, nu-l mai putem schimba.
Adevărul este că Éva s-a simțit nefericită în casa bunicilor. Niciodată n-a mărturisit acest lucru, dar eu am simțit întotdeauna că nu te-a absolvit pentru faptul că ai divorțat și ai plecat fără ea la Pesta. Știi cât era de perspicace era, ce amor propriu sănătos, câtă voință de a trăi și câtă capacitate sălășluiau în ea pentru a savura, da, pentru a savura conștient viața. Ea a înțeles că, pentru ea, viața la bunici era mai bună și mai comodă, că în Oradea poate obține totul mai ușor decât în pesta, pentru că totul este mai ieftin și nu sunt așa distanțe, iar în Oradea n-a fost o problemă să facă sport și să participe la orice distracție i se putea oferi.
Éva te-a iubit enorm, dar altfel, așa cum în general obișnuiesc copiii să-și iubească mamele. Tu erai idealul ei, te-a considerat frumoasă și deșteaptă, a dorit să-ți semene cu orice preț. Tu știai s-o distrezi cel mai bine.
L-a iubit și pe bărbatul tău, l-a iubit mult, deși, în mod firesc, vedea în el obstacolul din cauza căruia voi două nu puteați trăi împreună. Cu instinctul ei de o finețe incredibilă, ea însăși a simțit că Béla este un om bun și că el nu este cu nimic vinovat pentru acele forțe economice și politice care împiedică, exclud posibilitatea ca ea să poată fi împreună cu voi. Și dacă îi purta cuiva pică, atunci în orice caz nu lui Béla, ci ție. Să nu crezi că ea mi-a mărturisit vreodată acest lucru, dar când cunoști fiecare tresărire a unui copil, gândurile lui cele mai secrete, așa cum le-am cunoscut eu pe ale Evei, atunci nu-i greu să ghicești așa ceva.”
Dintr-o dată, tonul fostei guvernante s-a schimbat și, în cuprinsul scrisorii i-a înfățișat, rece și foarte argumentat, greșelile pe care Ágnes le făcuse în relația cu fata: „dacă îți reproșez cÉva, nu este în orice caz faptul că ai rămas în viață, iar fetița a pierit – acest lucru se putea întâmpla tot atât de bine și invers – ci faptul că te-ai lăsat amăgită de împrejurările ce păreau realiste, de lucruri despre care am scris mai sus și nu ai luptat ca Éva – chiar în condiții materiale mult mai sărăcăcioase – să fie la tine și cu tine. Tu, care ai luptat ca o tigroaică pentru bărbatul tău, când toți ți-au spus că ai pornit într-o bătălie fără speranță, tu, care până la urmă l-ai scos și din acea situație înfiorătoare în care v-ați aflat la Oradea și, în sfârșit, tu, care ai înțeles oamenii, căci ai un anumit simț pentru așa ceva, tu, draga mea Agi, acestei probleme, a propriului tău copil, nu i-ai făcut față!”
S-a scuzat apoi pentru aceste vorbe scriind: „totdeauna ai fost bună și prietenoasă cu mine, poate nici n-am dreptul să ți le arunc toate acestea atât de crud în față. Dar tu știi că eu, chiar dacă e împotriva intereselor mele, nu pot să nu fiu sinceră.”
Remușcări și procese de conștiință avea, însă, și fost guvernantă care ar fi avut posibilitatea să salveze fata dar, din cauza educației sale învechite a preferat să se supună orbește tuturor ordinelor și legilor, asistând neputincioasă la deportarea întregii familii și a Evei: „pe Éva am iubit-o mai mult decât pe oricine, pe lumea asta. Vezi, din cauza aceasta mă simt vinovată. Am știut să simt și să iubesc ca nimeni altul, dar n-am știut să acționez. Am privit la ce se întâmplă cu voi și cu Éva la fel de neputincios ca toți ceilalți. Nici cu mintea, nici cu forța n-am împiedicat nimic. M-am trezit la realitate târziu, ireparabil de târziu…..
Acum, acum când totul e tardiv, acum știu, da, știu că aș fi putut face mult! Am rămas până în ultima clipă cu acea prejudecată burgheză, de dobitoc, potrivit căreia eu sunt în servici, sunt o angajată care este obligată să se supună, în schimb, trebuia să fi lăsat totul baltă și să fug cu Éva oriunde, într-un loc unde nu ne cunoștea nimeni. Bani economisiți aveam, cu ei aș fi putut să-i procur acte false. Tu știi că nu din cauza lipsei de bani a eșuat totul, ci datorită lipsei mele de fantezie. A eșuat din cauză că omul simplu, omul mărunt, cum sunt eu este croit doar pentru zile obișnuite. Aici, draga mea, Agi, eu sunt cea căzută la examen. Este un eșec mai mare decât al tău! Și totodată mai fatal deoarece eu n-am sesizat acea energie potențială pe care o reprezenta faptul că eu eram ariană.”
Cel mai probabil, stările depresive ale mamei Evei s-au accentuat în anii care au urmat. A stat destul de mult internată prin sanatorii de recuperare și tocmai aici, într-un astfel de spital, și-a pus capăt zilelor la 3 august 1951. Unii zic că și-a tăiat venele, alții că a băut otravă. Nici nu e important acest aspect. Important e că a murit având în față portretul fiicei sale, Éva. Presa a consemnat pe scurt despre decesul celei care a fost soția ziaristului Zsolt Béla și mama fetiței ucise la Auschwitz-Birkenau. A fost înmormântată la 7 august, alături de soțul ei, într-un cimitir budapestan.
Un mormânt al fiicei sale, Eva, nu există. Probabil, urmele AND-ului său se mai regăsesc în pământul fostului lagăr.

Cele trei ediții în limba română ale Jurnalului Evei

***

Inițial, gândisem acest material într-o formă mult mai complexă, care să analizeze, comparativ, trei destine frânte ale unor fete evreice, din diferite părți ale Europei, în timpul Holocaustului. Însă, trebuie să mă opresc, să pun punct și să mă limitez, cel puțin pe moment, la o singură poveste din acest subiect dureros, pentru a mă păstra, la rându-mi, între parametrii normalității. Funcționând ca un burete absorbant al tuturor energiilor, emoțiilor și poveștilor de viață ale oamenilor, empatizez atât de tare cu personajele despre care mă documentez și scriu încât, pe parcursul acestui proces creator, mă încarc, peste limită de multe ori, și nu întotdeauna pozitiv. Zicerea aceea celebră potrivit căreia un cititor trăiește o mie de vieți, iar cel ce nu citește trăiește doar una, este perfect adevărată, iar mie mi se potrivește de minune, fapt pentru care, uneori, trebuie să existe și frâne care să ne mențină, pe noi, cititorii/cercetătorii, la suprafață, într-o stare de detașare, cel puțin mascată.
Subiectul dureros, al copiilor, victime ale Holocaustului l-am descoperit destul de târziu, spre rușinea mea. Eram proaspăt absolvent al Facultății de Istorie și tocmai mă angajasem în învățământ ca profesor debutant, în anul 2004. Anii de facultate nu m-au adus deloc în contact cu istoria Holocaustului sau cu dramele celor care au avut atunci de suferit, nici măcar tangențial, profesorii de atunci fiind preocupați de alte subiecte, dintre care, unele, deosebit de monotone și fără aplicabilitate în lumea reală, nici măcar la nivel emoțional. Nu e deloc o scuză dar dacă nimeni nu ne-a vorbit atunci despre aceste lucruri, noi, ca studenți, eram preocupați de ceea ce ne cereau profesorii, și nici măcar nu ne întrebam de ce în oferta educațională a acelor ani, nu se pomenea cuvântul Holocaust.
M-am întors, de la Cluj la Baia Mare, ca profesor debutant de Istorie și am avut oportunitatea, încă din primul an, de a mă înscrie la un curs de perfecționare dedicat problemei Holocaustului, scopul final fiind acela de a deveni formatori județeni în vederea introducerii Holocaustului ca materie de studiere opțională în școlile din România. Cursul desfășurat pe parcursul mai multor săptămâni, în România și la Auschwitz, m-a pus în contact, pentru prima oară cu ororile celui de-al Doilea Război Mondial, săvârșite asupra evreilor din Europa. Cursul nu a avut finalitate pentru mine. În unitatea de învățământ în care îmi desfășuram activitatea nu a fost foarte bine privit cursul respectiv și nici ideea de a oferi o alternativă elevilor sătui și deloc atrași de istoria oficială, în special de cea predată pe modelul acela învechit, cu multe date, dar fără niciun apel la sentimente, povești de viață, experiențe personale, care, în cele din urmă, sunt elementele care atrag un interlocutor în mijlocul poveștii. La scurt timp după aceea am și părăsit învățământul și, din câte știu, în județ și pe plan local, până în prezent, nimeni nu a izbutit să ofere elevilor un curs alternativ de predarea Holocaustului.
Indiferent de etnia celor care au suferit atunci, drama copiilor este copleșitoare, iar dacă unii dintre aceștia au lăsat în urma lor și mărturii scrise, este cu atât mai cutremurătoare. Și ori de câte ori citești și recitești acele mărturii, cred că ele nu ajung, cu adevărat, la sufletul cititorului decât în momentul în care acesta este, la rândul său, părinte și percepe totul, altfel decât un tânăr entuziast, fără responsabilități majore și aflat încă la vârsta la care spiritul revoluționar este permis și chiar de dorit. Este vârsta la care cititorul parcurge aceste texte folosindu-se de rațiune, de logică, de întregul bagaj de cunoștințe dobândit în ani de studiu, inteligența emoțională trecând în plan secund. Dar există și o perioadă în viața fiecărui om, când astfel de texte memorialistice îi blochează mintea cu totul dar îi deschid sufletul iar atunci, orice element rațional, logic sau apelul la cultura generală nu-și mai găsesc rostul, făcând loc sentimentelor umane de repulsie, groază, milă, compasiune și multă durere sufletească.
Într-o astfel de perioadă a vieții mă aflu și eu, în prezent, când nimic din ceea ce am acumulat în anii facultății sau cunoștințele adunate pe parcursul vieții nu mă mai ajută atunci când citesc jurnalele unor copii, martori și victime ale ororilor săvârșite de adulți. Iar faptul că sunt tată de fată nu face altceva decât să mă facă să privesc și să percep scrierile exclusiv cu inima, gândindu-mă cu deosebită emoție la părinții care și-au pierdut copiii, la copiii care și-au pierdut părinții sau întreaga familie, la copiii, care pur și simplu, nu au mai avut nicio șansă în fața unor adulți demenți.
M-am documentat și am repovestit o experiență de viață atât de dureroasă cu gândul la fetița mea, al cărei viitor nu-l pot percepe dar vreau să-l cred lipsit de griji majore, și care îmi doresc să fie, cel puțin, la fel de vitează, în fața unor momente de cumpănă în viață, așa cum au fost Eva Heyman, Anne Frank sau alte fete asemeni lor, care au trebuit să se confrunte cu situații excepționale și nu s-au dat bătute, nu s-au lăsat învinse nici măcar atunci când au fost lăsate de izbeliște, față-n față cu moartea însăși.
Pentru curajul de care au dat dovadă și mărturia ce ne-au lăsat-o despre ororile trecutului în speranța că vom învăța și nu vom repeta ce-a fost, Eva Heyman și toți ceilalți copii, cronicari și martiri ai Holocaustului, sunt, de mult, la loc de cinste, în galeria Eroilor Mei.

Notă

Eva Heyman, Am trăit atât de puțin, București, Paul Editions, 2019; Dumitru TUCAN, A trăi infernul. Jurnale din timpul Holocaustului ale copiilor și tinerilor, I și II, în Philologica Jassyensia”, an XVI, nr. 1 (31), 2020 și Analele Universităţii de Vest TIMIŞOARA. Seria Ştiinţe Filologice, LVIII/2020; Agatha Schwartz, Éva Heyman, the Hungarian Anne Frank: Writing Against Persecution and Trauma, în Hungarian Studies Review, Vol. XLII, Nos. 1-2 (Spring-Fall, 2015); Gabriel Mayer, Linguistics and Translation of a Hungarian Holocaust Diary, în Cultural and Religious Studies, Jan.-Feb. 2015, Vol. 3, No. 1, 1-7
Fotografiile au fost identificate, exclusiv, pe internet.
Pagini web dedicate si lui Eva Heyman: http://saulgyermekei.hu/en/article/unburied-child-eva-heyman; https://www.irishtimes.com/news/if-nothing-matters-1.1131394; https://www.theguardian.com/world/2019/may/08/instagram-holocaust-diary-evastories-sparks-debate-in-israel; https://adevarul.ro/locale/oradea/anne-frank-oradea-eva-heyman-copila-doctorul-mengele-impins-o-duba-mortii-fetita-scris-jurnal-despre-ororile-holocaustului-1_55c0cf58f5eaafab2c3d0159/index.html; https://www.tikvah.ro/ro/eva-heyman/jurnalul-evei; https://www.facebook.com/Heyman.Eva.

Despre autor:

Robert Cristian Tökölyi (n. 1981) a studiat Istoria la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Babes-Bolyai Cluj Napoca în perioada 2000-2004. A obținut titlul de doctor în Istorie, în anul 2013, în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” Cluj, fiind profesor de Istorie la Baia Mare până în anul 2007. Din anul 2007 este funcționar public. Este preocupat de istorie contemporană, relații internaționale, biografie, probleme de gen. În general, cercetările sale au avut ca perioadă de referință, perioada interbelică dar nu numai și a publicat mai multe studii de istorie locală, atât pe plan local cât și în publicații de circulație națională. A publicat primul volum în anul 2012, la Baia Mare: „Alexiu Pokol. Viața și activitatea 1872-1935”, iar în anul 2019 a publicat teza de doctorat „Partidul și Femeia. O istorie a organizațiilor comuniste de femei din Nord-Vestul României 1945-1965”, la Cluj.