Anca Goja

1. communication breakdown

îmi ţin echilibrul pe muchia vrerii
cu un efort uriaş
de o parte
salteaua de nor a iubirii
de cealaltă
neantul
îmi feliezi inima cu gesturi molatice
îmi sorbi sângele
cu circumspecţia unui oenolog
dincolo de bariera de praf
e necunoscutul vieţii tale
planeta de pe care staţia orbitală
trimite imagini blurate
pumnii mei se lovesc în
pereţii de burete ai atriului
drumul de la emiţător la receptor
e o fundătură într-un sat de la malul mării
suntem sonare bruiate de
cântecul balenelor albe
în zadar încercăm
să ne potrivim electrocardiogramele
gândurile
emoţiile
sângele nostru
o ecuaţie complicată pentru
love is not the answer
for everything
facem exerciţii pe bârna
regretelor
salturi spectaculoase în atmosfera rarefiată
a visurilor
aterizăm la punct fix
niciodată acelaşi
ne scriem scrisori indescifrabile
direct pe pulsul
împrăştiat de vânt.

2. lacrimi artificiale

port mereu în buzunar
flaconul cu lacrimi artificiale
plânsul ajută mi-a spus
plânsul eliberează
forţele naturii din cuşca de carne
şi elefanţii plâng mi-a explicat
nu eşti nimic altceva
decât un elefant care a învăţat să se machieze
dincolo de fondul de ten
întins direct pe muşchiul inimii
e un râu sălbatic
care pune în mişcare hidrocentrala emoţiilor
privesc numai înainte
lumea de la nivelul ochilor mei
conţine suficientă ură
şi lipsă de empatie
pentru ca inima mea
să se stafidească
la picioare
o baltă cu un porumbel lovit de maşină
pe cer
fumul muntelui de gunoaie
refuz să le văd
în mine se află toată lumea aceasta
miniaturizată într-o casă de păpuşi
doar uneori
un copil care scormoneşte în container
un băiat cu gura mânjită de muci
mă face să duc mâna la buzunar
să caut moneda de cincizeci de bani
păstrată pentru căruciorul de la supermarket
dau peste flaconul cât un deget
din ochi îmi ţâşnesc puhoaie
cu care spăl gura copilului
din mine.

3. bărcuţe de hârtie

oasele craniului ascund un port
alei încețoșate pe care se plimbă alene
oameni de toate vârstele
cască visează la ziua de mâine la
somnul neîntrerupt de datorii absurde
prin neguri alunecă un murmur
cu destinații necunoscute
bărcuțe foi veline mâzgălite
un du-te-vino ca un
film de dragoste nordic
niciuna nu rămâne
cerneala cuvintelor face marea mai albastră
peștii tac: știu prea multe secrete
ne privim cu subînțeles
gravi ca sunetul pașilor pe ponton
discreția e cheia supraviețuirii
uneori ne apucă plânsul
marea se umflă de prea multe lacrimi
supărată ca o mamă când
copiilor li se face o nedreptate
bărcuțele de hârtie se scufundă
un salt în gol niciun gând
înghit poveste după poveste de parcă
o mulțime de prieteni mi s-ar destăinui
pe patul de moarte.

4. fair-play

am ajuns să contabilizez
clipele în care mă simt bine
când trupul şi mintea mea îşi strâng mâinile
ca după un joc de tenis în care
nu contează cine a pierdut şi cine a câştigat
atâta timp cât a existat fair-play.
nu mă mai fierb la aburii vinovăţiei
după o zi în care nu am luat zece cu steluţă
pentru randamentul în muncă / nu mă mai
şfichiuiesc cu biciul cuvintelor după o zi în care
nu am scris niciun vers.
prezenţa ţânţarilor îmi confirmă că
produc dioxid de carbon de calitate superioară şi
asta-mi e suficient.
veghez asupra încălzirii globale
a trupului meu
ca un mecanic atent ca maşinăria
ruginită de care e legat sentimental
să aibă un sistem de răcire
perfect funcţional.
îi ofer cel mai bun combustibil
pentru producerea de endorfine
şi serotonină
plantez semne rutiere
cu inscripţia interzis
în faţa tuturor gândurilor mele negre
montez vârfuri de cauciuc şi mătase
pe toate săgeţile pe care
mi le arunc uneori
dintr-o emisferă în alta
a creierului.
viaţa mea e roz ca o bomboană fondantă
şterpelită de un copil de la magazinul din colţ
în timp ce adulţii îi predică
despre mâncatul responsabil
de legume şi fructe.

5. sfârşitul lumii nu e o furtună

sfârșitul lumii nu e o furtună care
își anunță sosirea prin semne
de toți știute
e un năvod de oțel invizibil
în care suntem prinși ca niște
vietăți inconștiente
neliniștea ca un abuz de cafea
ne cuprinde branhiile fragile
când conspirațiile adaugă peste pieile solzoase
straturi-straturi de intrigi
livrate în ambalaje de adevăruri supreme
când politicienii calcă peste noi
cu labele lor uriașe strivitoare
făcându-ne capetele terci și
spunându-ne zâmbind de la tribune că
totul e spre binele nostru
ne sufocăm unii pe alții
în balta noastră tot mai strâmtă
zgomotul de fond al vieții celorlalți
ne sâcâie ca o bormașină la ore mici
duminica plătim preoți
pentru iertarea păcatelor
chiria pentru un spațiu decent
pe norișorul trandafiriu
în restul zilelor ne târâm
ca ghemele de râme
preocupate doar de propria digestie
înfierăm urma de mucus
lăsată de altul pe ecranul albastru al lumii
defecăm cu satisfacție de la fereastră
direct în grădina vecinului
cu care nu împărțim același sânge
sau același cont în bancă
viața asta e despre
cine strigă mai tare
a supraviețui înseamnă
a-l reduce la zero pe celălalt
sfârșitul lumii nu l-a ghicit Nostradamus
lumea e moartă demult și pute
noi suntem bocitoarele care
își smulg hainele pe marginea gropii.

Despre autoare:

Anca GOJA (n. 1978, Baia Mare) este scriitoare (proză, poezie) şi jurnalistă.
A publicat trei volume de proză scurtă: „360 de grade” (Editura Paralela 45, Pitești, 2018), „Fabrica de fericire” (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016) şi „Zăpadă neagră şi alte povestiri” (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014).
Are apariţii de proză şi poezie în publicaţiile: Literomania, O mie de semne, Verso, Nord Literar, Familia, Caiete Silvane, Mişcarea literară, Tribuna, Viaţa românească, OPT Motive, Parnas XXI.
Anul acesta i s-a acordat Marele Premiu la Concursul de Poezie „Mantaua lui Gogol”, ediţia I,    care va consta în publicarea unui volum de poezie (debut).
Blog personal: http://www.fabricadefericire.eu .