Drama „polară” a secolului al XX-lea: Robert Falcon Scott și tragica lui soartă în Antarctica

Robert Tökölyi

„To strive, to seek, to find, and not to yield” (Să lupți, să cauți, să găsești și să nu te predai vreodată)
Alfred Tennyson, Ulysses
„ …. Suntem slăbiți, scriu cu mare greutate, dar în ceea ce mă privește, nu regret acest drum, care arată că englezii pot suporta greutățile, că pot fi buni tovarăși de drum și că pot întâmpina moartea cu aceeași forță morală ca întotdeauna în trecut. Ne-am asumat riscurile și ne-am dat bine seama de acest lucru; împrejurările ne-au fost potrivnice, și, prin urmare, nu avem motiv să ne plângem, ci doar să ne supunem providenței, încă hotărâți să facem tot ce ne stă în putință până la capăt. Dar dacă ne-am dat viața bucuroși acestui proiect îndrăzneț, spre onoarea țării noastre, acum apelez la compatrioții noștri să aibă grijă a li se da tot sprijinul cuvenit celor care depind de noi.
Dacă am fi trăit, aș fi avut de spus povestea temerității, rezistenței și curajului tovarășilor mei, care ar fi înduioșat inima oricărui englez. Acum, aceste însemnări neșlefuite și trupurile noastre moarte trebuie să spună această poveste. Nu mă îndoiesc că o țară mare și bogată ca a noastră va avea grijă să-i sprijine pe cei lipsiți de ajutorul nostru.”

Acest fragment, aproape testamentar, face parte dintr-o scrisoare pe care căpitanul Robert Falcon Scott a adresat-o poporului britanic, cu puțin timp înainte ca frigul extrem de la Polul Sud să pună capăt vieții sale și ale apropiaților săi, la 29 martie 1912. Trupurile înghețate ale căpitanului Scott, doctorului Wilson și locotenentului Bowers au fost găsite 8 luni mai târziu, de o misiune de salvare, care, la 12 noiembrie 1912, a identificat locul în care își ridicaseră, pentru ultima dată, cortul, la doar 11 mile distanță de locul unde trebuiau să ajungă pentru a se salva. Când cortul a fost găsit, era acoperit aproape în întregime de zăpadă și semăna cu o movilă. După ce au îndepărtat zăpada de la intrare, au pătruns în interior identificând cele trei cadavre: „în cort erau trupurile căpitanului Scott, doctorului Wilson și al locotenentului Bowers. Wilson și Bowers parcă dormeau cu sacii de dormit trași peste cap în mod firesc. Scott a murit mai târziu. El își desfăcuse sacul și își descheiase haina. Mica geantă, cu cele trei jurnale, se afla sub umerii lui, iar un braț atârna peste Wilson.” Trupurile celor trei au fost acoperite cu pânza cortului, s-a improvizat o slujbă de înmormântare și, timp de o noapte și o zi, pe locul respectiv a fost înălțată o movilă din pietre, iar în vârful acesteia a fost înfiptă o cruce. În ianuarie 1913, o altă expediție a înălțat o cruce mai trainică și a fost înscris un epitaf, reprezentând un vers din opera de căpătâi a poetului englez Alfred Tennyson, Ulysses: „To strive, to seek, to find, and not to yield”.

1

Mormântul căpitanului Scott și al tovarășilor lui

***

Marți, 16 ianuarie 1912 trebuia să fie o zi bună pentru exploratorii britanici conduși de Robert Falcon Scott. De câteva zile înaintau destul de bine, făceau progrese deși vremea era groaznică. După calculele comandantului, urmau să atingă Polul în maxim 1-2 zile. Jurnalul lui Scott surprinde starea de bine a micului său echipaj din ziua de 16 ianuarie: „am pornit veseli, siguri fiind că mâine ne vom atinge, în sfârșit, țelul.” După doar câteva ore de mers, englezii au observat o movilă, un steag, urme de schiuri și câini, mai exact, urme de tabără. Șocul descoperirii a fost foarte puternic. Imediat, englezii lui Scott au înțeles că altcineva, fusese acolo, înaintea lor și știau și cine: norvegianul Roald Amundsen. Dintr-o dată, starea emoțională și mentală a englezilor s-a schimbat, fiind cuprinși de o groaznică dezamăgire și depresie. Noaptea, când avea timp să scrie, Scott, a notat în jurnal evenimentul „Norvegienii ne-o luaseră înainte, ajungând primii la Pol. Cumplită deziluzie. Și câtă amărăciune pentru devotații mei tovarăși de echipă. Ne-au frământat multe gânduri și după tot felul de presupuneri, discutând până târziu, am hotărât ca mâine să ne continuăm drumul până la Pol și apoi să ne întoarcem la stație în cea mai mare grabă. Vise spulberate. Ce amară întoarcere!”

2

Echipa britanică montându-și cortul

A doua zi, 17 ianuarie 1912, stare lor proastă a fost accentuată de vremea rea, temperaturile scăzând la -22 de grade C. După o noapte albă datorată șocului sub care se aflau englezii, aceștia au pornit mai departe, pentru o parte din drum, urmând drumul norvegienilor. Concluziile trase la sfârșitul zilei sunt revelatoare pentru starea de spirit a exploratorilor: „Dumnezeule mare! Ce loc înfiorător și cât de groaznic este pentru noi să ne fi chinuit atâta până la el fără a avea cel puțin răsplata de a ajunge aici primii.”

3

4

5

Echipa britanică care a atins Polul Sud

Joi, 18 ianuarie a fost o zi și mai tristă. Ajungând la Polul Sud, britanicii nu s-au putut bucura de marea lor reușită. Găsind cortul lui Amundsen ;i al echipei sale,precum și data la care ajunseseră acolo, 16 decembrie 1911, Scott și tovarășii săi au realizat faptul că fuseseră depășiți cu exact o lună și că, cel puțin în fața lumii, norvegienii erau marii învingători ai acestei competiții extreme. Au ridicat și ei acolo o movilă de pietre în vârful căreia au înălțat steagul britanic, după care au pornit din nou, pe drumul de întoarcere, având de parcurs 800 de mile, pe o vreme care, parcă intenționat, ținea morțiș să-i omoare. Au urmat 2 luni crâncene în care, zilnic, Scott a consemnat cu regularitate toate problemele grupului. După o pornire în forță, cu moralul ridicat, situația a devenit din ce în ce mai dificilă, frigul, degerăturile și lipsa combustibilului împiedicându-i să avanseze în ritmul dorit de echipă. A intervenit oboseala cronică, cazuri de orbire temporară cauzate de lumina puternică reflectată în zăpadă și, încet, încet, și-a făcut prezența simțită, spectrul morții.

6
Primul caz îl reprezintă cel al marinarului Edgar Evans, care a decedat sâmbătă, 17 februarie 1912, după un lung șir de probleme legate de degerături, căzături de pe un ghețar combinate, probabil, cu o stare psihică din ce în ce mai rea. Scott descrie dramatic pierderea tovarășului său de expediție: „în dreptul punctului Castle Rock ne-am oprit și zărindu-l pe Evans mult în urmă, am poposit pentru masa de prânz. Am pregătit ceaiul și porția de hrană și ne-am așezat să mâncăm. După masă Evans nu apăruse încă și uitându-ne după el, l-am vazut tot la mare distanță. Atunci ne-am alarmat și am pornit toți patru înapoi, pe schiuri. Am ajuns primul lângă sărmanul om și m-a îngrozit înfățișarea lui. Stătea în genunchi cu hainele răvășite, cu mâinile goale și degerate și cu o privire sălbatică în ochi. L-am întrebat ce i s-a întâmplat și a răspuns cu voce stinsă că nu știa, credea că leșinase. L-am ridicat în picioare, dar după câțiva pași s-a prăbușit din nou. Dădea semne de colaps total. Wilson, Bowers și cu mine ne-am întors după sanie, în timp ce Oates a rămas cu el. Când ne-am întors, era complet fără cunoștință, iar când l-am transportat în cort, era în comă. A murit liniștit la ora 12,30.”

7

8

Edgar Evans

9

Al doilea a fost Lawrence E. G. Oates, căpitan de dragoni, rangul VI. Dintre toți, acesta a suferit cel mai mult, fiind afectat foarte puternic de degerături, care-i provocau dureri groaznice. Jurnalul lui Scott surprinde chinurile prin care a trecut acest tânăr, al cărui psihic a fost puternic afectat, în ciuda eroismului afișat, ajungând să aibă depresii și gânduri suicidare:
Luni, 5 martie 1912- „urmările sunt nefaste pentru toți, dar Oates suferă mai mult decât oricare altul; picioarele îi sunt într-o stare jalnică. Unul s-a umflat îngrozitor noaptea trecută și acum, dimineață, șchioapătă rău.”
Marți, 6 martie: „sărmanul Oates, nu mai poate trage. Cât mai căutăm noi urmele, el se așază pe sanie. Curajul lui e minunat, pentru că picioarele trebuie să-i fie numai o rană. Nu se vaită, dar zâmbește tot mai rar, iar în cort este din ce în ce mai tăcut.”
Miercuri, 7 martie: „este și mai rău decât ieri. Starea piciorului lui Oates este extrem de gravă în dimineața aceasta. Atitudinea lui însă este impresionantă. Încă mai vorbim despre ceea ce vom face când vom fi cu toții acasă.”
Lawrence E. G. Oates

10

11

12

Joi, 8 martie „în dimineașa asta ne merge din ce în ce mai rău. Bietul Oates, nu mai poate pune piciorul stâng în pământ.”
Sâmbătă, 10 martie: „starea piciorului lui Oates este și mai gravă. Are doar rare pâlpâiri de curaj. Bănuie, pe semne, că este condamnat. Azi dimineață l-a întrebat pe Wilson dacă mai avem vreo frântură de speranță, iar Bill s-a văzut silit să-i răspundă că nu știe. De fapt, nu mai există nici una. Și chiar dacă el se duce acum, mă îndoiesc că noi vom scăpa. …. Bietul Titus ne stânjenește din ce în ce mai mult. Dimineața ne ține pe loc, așteptându-l până se pierde aproape tot efectul reconfortant al ceaiului fierbinte, când singurul lucru înțelept ar fi să ne sculăm și să plecăm imediat. Același lucru se întâmplă și la prânz. Bietul om! Ți se rupe inima privindu-l. Nu putem face altceva decât să-i dăm curaj. ”
Duminică, 11 martie „ne dăm seama că sfârșitul lui Titus Oates este foarte aproape. Care va fi soarta noastră sau a lui, doar Dumnezeu știe. După ceaiul de dimineață ne-am sfătuit ce să facem cu Oates; este un om minunat, curajos, înțelege situația și totuși ne cere nouă să hotărâm. Ce altceva putem să-i spunem decât să-l îndemnăm să meargă cât va putea de mult. ”
Luni, 12 martie: „Oates nu mai poate trage mult. Acum ne este aproape inutil. Nu se mai poate folosi nici de mâini, nici de picioare.”
Miercuri, 14 martie „pe sărmanul Oates îl doare iarăși rău, piciorul. Mă cutremur gândindu-mă cum va fi mâine.”

13
Vineri, 16 martie sau sâmbătă, 17 martie: „tragedie pe toată linia. Alaltăieri la prânz, bietul Titus Oates ne-a spus că nu mai poate merge mai departe. Ne-a cerut să-l lăsăm în sacul de dormit și să plecăm. Nu puteam face așa ceva și l-am convins să vină cu noi în marșul de după-amiază. Cu toate durerile lui atroce, s-a luptat mai departe și am mai făcut câteva mile. Noaptea i-a fost și mai rău. Știam că-i sosise sfârșitul. Dacă mi se va găsi jurnalul, vreau să se știe că ultimul lui gând a fost la mama lui, iar cu puțin timp mai înainte, se simțea mândru la gândul că regimentul lui îi va aprecia curajul cu care și-a întâmpinat moartea. Suntem cu toții martori ai eroismului lui. A îndurat săptămâni în șir, dureri sfâșietoare, fără un geamăt și până în ultima clipă a fost în stare, căutând chiar, să discute lucruri fără importanță pentru el. Nu și-a pierdut, adică nu a vrut să-și piardă, speranța, până la ultima suflare. A avut o inimă de viteaz. Așa i-a fost sfârșitul. Alaltăseară s-a culcat în speranța că nu va mai prinde dimineața. S-a trezit totuși. Afară era viforniță. Ne-a spus: MĂ DUC PUȚIN AFARĂ ȘI POATE CĂ AM SĂ MAI ZĂBOVESC. A dispărut în vârtejul de zăpadă și de atunci nu l-am mai văzut.”
Ultimii rămași au fost Henry Bowers, locotenent, Edward Adrian Wilson, șeful grupului științific și zoolog și Robert Falcon Scott, comandantul expediției.

14

Henry Bowers

15

Edward Adrian

16

Wilson Robert F. Scott
Moartea celor doi tovarăși nu le-a ușurat viața și misiunea celor rămași în viață. Vremea din ce în ce mai rea, ale cărei temperaturi oscilau între -35 și -45 de grade Celsius, gerul cumplit fiind asociat cu un vânt deosebit de puternic, care-i lovea pe supraviețuitori, de cele mai multe ori, din față, degerăturile din ce în ce mai grave, lipsa combustibilului și epuizarea fizică care se instaurase asupra trupurilor lor, i-au copleșit. Situația gravă în care se aflau exploratorii era conștientizată pe deplin de către aceștia și este reflectată fidel și de însemnările din jurnalul lui Scott. Putem observa cum, începând cu vineri, 2 martie, tonul începe să fie tot mai îngrijorător, fiecare nouă însemnare fiind încheiată cu câteva propoziții care reflectă starea sufletească a acestor temerari: „ne aflăm într-o situație cumplită deoarece nu mai încape îndoială că nu mai putem face marșuri lungi și suferim groaznic de frig.”

17

Echipa britanică luând masa în cort
Câteva zile mai târziu, în 5 martie: „cu durerea în inimă trebuie să spun că ne este din ce în ce mai rău. Nu ne mai putem ajuta unul pe celălalt. Fiecare are destule de făcut ca să mai poarte și grija altuia. Când mersul este anevoios, înghețăm de frig în timpul marșului. Vântul pătrunde ușor prin îmbrăcămintea noastră caldă. Când suntem laolaltă în cort, fiecare se arată foarte curajos. Suntem hotărâți să ducem totul până la capăt, cu demnitate. Dar ce muncă titanică este să tragi ceasuri întregi, fără sfârșit, trudind ca niciodată în viață, și să vezi ce puțin înaintezi. Nu ne mai rămâne decât să spunem: Îndură-te, Doamne, de noi! și să ne târâm mai departe pe acest drum istovitor, înfrigurați și nenorociți, dar ascunzându-ne disperarea.” În 8 martie: „în dimineața asta ne merge din ce în ce mai rău. Mi-e teamă că ne aflăm într-o situație nespus de jalnică.” În 14 martie: „nu mai încape îndoială că mergem spre pieire. Ne este din ce în ce mai rău. Sfârșitul trebuie să fie aproape, dar cel puțin de-ar fi o moarte ușoară.” În ziua morții lui Oates, Scott consemna: „toți trei suntem amenințați de degerături grave și deși vorbim mereu că vom ajunge cu bine la tabăra de bază, sunt sigur că nici unul nu mai crede, din adâncul inimii, așa ceva.” Miercuri, 21 martie, tonul în care scrie Scott atinge nivelul cel de jos „azi am pierdut orice nădejde”, păstrat și în următoarea zi „sfârșitul trebuie să fie foarte aproape. Am hotărât ca totul să fie firesc. Vom merge spre depozit, cu sau fără efecte și vom muri pe vechile noastre urme.”
Ultimele însemnări din jurnal datează din 29 martie, o zi de joi:„nu cred că mai putem spera la vreo minune. Vom rezista până la ultima picătură de energie, dar suntem din ce în ce mai sleiți. Nu mai încape nicio îndoială, sfârșitul nu poate fi departe. E păcat, dar nu mai pot scrie….”
Ar mai fi avut doar 11 mile (18 km) până la destinația finală.

***

18

Toți au fost Eroi și Martiri în numele Științei. Dar fără comandantul suprem, fără Robert Falcon Scott, expediția britanică la Polul Sud nu ar fi avut loc, iar cele descrise mai sus nu s-ar fi întâmplat.
Al treilea din cei 6 copii ai lui John Eduard Scott, patron de fabrică de bere și ai Hannei Cuming, Robert Falcon s-a născut la 6 iunie 1868 la Stoke Damerel, lângă Davenport. Familia Scott a fost proprietara unei fabrici de bere, ceea ce a asigurat confortul și standardul de viață necesare unui trai decent. În anul 1894, familia Scott a suferit un recul financiar ca urmare a falimentării afacerii acesteia. La un moment dat, tatăl lui Robert, John Scott a vândut fabrica de bere din orașul port Plymouth, iar banii obținuți au fost investiți prost, fapt ce a condus la decăderea familiei. Bătrânul a trebuit să se angajeze la o fabrică de bere și să-și mute familie într-o altă localitate, dar nimic din ce a făcut nu a mai asigurat prosperitate familiei. Mai mult decât atât, moartea sa prematură, în 1897, a lăsat familia plină de datorii și în cea mai cruntă sărăcie. În această situație, Robert a devenit singurul întreținător al mamei și surorilor sale nemăritate. Celălalt frate, mai mic, Archie, care părăsise armata pentru un post mult mai bine plătit în serviciul colonial, tocmai pentru a putea și el contribui la întreținerea rudelor sale, a decedat din cauza febrei tifoide contractate în 1898 lăsându-l pe Robert să se descurce singur.

19

Părinții și fratele lui Robert F. Scott

20

21

Robert F. Scott în copilărie și tinerețe

Pentru că în familie exista tradiția ca bărbații să se dedice serviciului armelor, Robert Scott a urmat școli și cursuri cu specific militar, în cele din urmă fiind acceptat cadet în Marina Regală britanică la doar 13 ani, în 1881. În 1883 a absolvit alte cursuri de specialitate și a fost repartizat ca ofițer cu cel mai jos grad, pe vasul Brittania, apoi în Africa de Sud pe HNS Boadicea și în Indiile de Vest pe HMS Rover.

22
Întâlnirea, la 1 martie 1887 cu Clements Markham, pe atunci secretarul Societății Regale de Geografie, i-a marcat viața. Mare navigator și explorator, geograf și scriitor, Markham a întreprins în cariera sa două expediții la Polul Nord în 1850-1851 și 1875-1876. Când l-a întâlnit pe Scott în 1887, Markham era interesat de recrutarea unor tineri ofițeri din Marina Regală capabili să întreprindă expediții la extremitățile globului pământesc. Fascinat de acest tânăr extrem de capabil, l-a remarcat și, la momentul oportun, îl va trimite în misiuni de explorare a celor mai îndepărtate tărâmuri, rămase încă misterioase pentru oamenii secolului al XIX-lea.

23

Cariera lui Scott a înflorit. În 1889 a devenit locotenent și a servit timp de mai mulți ani pe nave importante ale marinei britanice precum HMS Vernon, HMS Amphion, HMS Vulcan, HMS Majestic etc.
Tragedia financiară prin care a trecut familia Scott la sfârșitul anilor ‘90, l-a determinat pe Robert, spun unii istorici, să fie interesat de promovare și o mai bună salarizare, tocmai pentru a face față cheltuielilor familiei sale. În acest context, apare, din nou, în viața lui, Clements Markham, care devenise, între timp, președintele Societății regale de Geografie. În acei ani, mai exact în 1893, reputatul oceanograf John Murray a lansat, în fața Societății Regale de Geografie, o provocare, privind cucerirea Antarcticii, societatea primind această provocare și constituind chiar o comisie care să analizeze oportunitatea unei posibile expediții la Polul Sud. Ulterior, în anul 1895, la congresul Internațional de Geografie s-a stabilit o rezoluție care stipula că, explorarea zonei antarcticii reprezenta cea mai mare provocare din punct de vedere științific, recomandând organizarea unei expediții în acest sens. Murray și Societatea Regală, aflați în competiție cu Markham și Societatea Regală de geografie, susțineau ideea organizării unei expediții civile condusă numai de oameni de științe. Cealaltă tabără susținea organizarea unei expediții care să îmbine cercetarea cu explorarea dar care să revitalizeze și ambițiile Marii Britanii de mare putere navală a lumii, conducătorul acesteia trebuind să fie militar. Punctul de vedere al lui Markham a avut sorți mai mari de izbândă, fapt pentru care acesta a început să caute tineri comandanți militari capabili să îndeplinească o astfel de sarcină. În acest context, în iunie 1899, la Londra, a avut loc o întâlnire între Markham și Scott. În ciuda faptului că nu au existat martori la această întâlnire, istoricii presupun că, atunci, Scott a fost informat cu privire la expediția ce se organiza și probabil i s-a cerut un răspuns cu privire la o posibilă participare. Această presupunere pare să fie corectă fiind confirmată de faptul că, după câteva zile, la 11 iunie 1899, Scott s-a prezentat acasă la Markham, oferindu-se să preia comanda expediției.

Până să ajungă să-l recruteze pe Scott, Markham s-a confruntat cu numeroase probleme legate de strângerea fondurilor necesare organizării și susținerii expediției precum și cu apariția unor temerari concurenți care doreau să „fure” startul și să culeagă roadele unui astfel de demers. Astfel, în 1898, Markham strânsese doar o treime din banii necesari detaliu de care a profitat norvegianul Carsten Borchgrevink care obținuse, tot pe filieră britanică, o sumă considerabilă pentru organizarea propriei expediții la Polul Sud. Markham s-a arătat furios, considerând că banii fuseseră deturnați de la organizarea proiectului său, pe care-l vedea ca fiind de interes național. Markham s-a manifestat la fel de ostil și când a aflat că scoțianul William Speirs Bruce care organiza propria-i expediție la Polul Sud, avea întreaga susținere a elitei scoțiene. În ciuda faptului că expediția scoțiană a fost un succes înregistrând o serie de recorduri remarcabile, Markham, care a avea o fire răzbunătoare, s-a îngrijit ca participanții la expediție să nu fie recompensați la nivel național, să nu primească medalii și publicul să afle cât mai puține despre eveniment.

24

Carsten Borchgrevink

25

William Speirs Bruce

26
În cele din urmă, prin donații private consistente dar și cu bani guvernamentali, suma necesară organizării expediției a fost strânsă, a fost construit un vas nou, cu aburi, „Discovery”, special pentru această expediție, a fost constituit echipajul și echipa științifică. Scott, ofițer al marinei, perfect capabil să conducă expediția, a fost promovat comandant chiar înainte ca nava Discovery să plece în larg la 6 august 1901. Însuși regele Eduard al VII-lea, foarte interesat de expediție, a inspectat vasul și l-a numit pe Scott membru al Ordinului Victorian Regal.

27

Căpitanul Scott în mijlocul personalului de pe nava Discovery
Expediția „Discovery” s-a desfășurat în perioada august 1901-septembrie 1904. Având un dublu obiectiv: științific și de explorare, expediția a atins o serie de recorduri și realizări remarcabile: a explorat țărmul oriental al „Țării Victoria”, dovedind că o serie de vulcani erau poziționați de fapt pe o insulă, care a fost numită Ross, după unul dintre primii exploratori ai antarcticii, James Clark Ross. De asemenea, Scott, împreună cu viitorul mare explorator Ernest Shackleton, au ajuns până la 82017’ latitudine sudică, reprezentând cel mai sudic punct în care a pășise omul. A fost descoperit platoul Polar, au fost culese numeroase mostre biologice, zoologice și geologice. A fost descoperit un vârf muntos de 4572 m, botezat Markham, după numele mentorului lui Scott.

28

29

30

Nava Discovery

31

Shackleton, Scott și Wilson
Expediția „Discovery” nu a fost lipsită de peripeții și întâmplări mai puțin fericite. Astfel, nava a fost blocată între ghețuri timp de mai multă vreme iar unii membrii ai expediției au fost foarte afectați fizic de frigul năprasnic de la Polul Sud și de condițiile dure de viață de acolo. Shackleton a fost unul dintre cei mai grav afectați, corpul lui cedând, ceea ce l-a determinat pe Scott să decidă trimiterea lui acasă, ceea ce a stârnit numeroase controverse cu privire la motivele reale ale îndepărtării lui Shackleton din cadrul expediției.
Întors în septembrie 1904 în Anglia, Scott a fost primit ca un erou național, cu onoruri militare și civile. A fost sărbătorit și onorat cu nenumărate ocazii, primind numeroase medalii și decorații, regele însuși făcându-l Comandor al Ordinului Regal Victorian. În perioada următoare Scott și-a trăit triumful la cote maxime. Era invitat la recepții, se organizau evenimente speciale în onoarea lui, el însuși s-a dedicat scrisului, publicând o carte despre aventurile trăite în timpul expediției, intitulată „The voyage of the Discovery”, care s-a bucurat de un larg răsunet. A fost promovat în cele mai înalte funcții din cadrul Marinei Britanice, ajungând să fie căpitanul navei amiral, HMS Victorious. De asemenea, a fost acceptat în cele mai înalte cercuri ale societății, fiind invitatul familiilor regale europene și ai celor mai mari lideri militari ai timpului.

32
Perioada sa de glorie a fost umbrită de disputa apărută între Scott și fostul său colaborator Ernest Shackleton care, după un număr de ani în care se ocupase mai mult de politică, a decis că era momentul să întreprindă propria-i expediție la Polul Sud, care să o depășească în realizări pe cea a lui Scott. În 1906, Scott a început să tatoneze terenul și să ceară Societății regale de Geografie bani pentru organizarea unei noi expediții în Antarctica. În acest context, vestea că Shackleton organiza o expediție personală și că intenționa să folosească regiunea și facilitățile din Antarctica utilizate în timpul expediției „Discovery”, a căzut ca un trăsnet asupra lui Scott. De aici a început o întreagă dispută privind dreptul de a explora Antarctica, ambii revendicând zona și baza folosite în timpul expediției din anii 1901-1904.

33
În cele din urmă, Shackleton a promis, într-o scrisoare către Scott din mai 1907, să nu folosească teritoriul revendicat de fostul său comandant, dar în realitate nu s-a putut conforma, stabilindu-și, baza de operațiuni foarte aproape de fosta bază „Discovery”. În consecință, în perioada 1907-1909, Shackleton a organizat expediția „Nimrod” considerată un mare succes, care l-a transformat într-un adevărat rival al lui Scott. Totuși, faptul că Shackleton nu a atins Polul, i-a dat avânt lui Scott cu pregătirile propriei expediții.

***

34

35

Concomitent cu aventura lui Shackleton, japonezii pregăteau și ei o expediție, australienii conduși de Douglas Mawson aveau programată lansarea expediției lor pentru anul 1911, dar cel mai periculos dintre toți era norvegianul Roald Amundsen. Dintre toate, expedițiile care se preconizau în perioada următoare, cea norvegiană era cea mai periculoasă pentru Scott. Roald Amundsen, un temerar, era un foarte bun organizator care trăise la un moment dat în mijlocul inuiților de la care învățase metode de organizare și tehnici de supraviețuire în condiții de viață extreme. Poate că tocmai aceste abilități dobândite au ajutat expediția lui Amundsen și au făcut posibilă întrecerea lui Scott în efortul acestuia de a fi primul care atinge Polul Sud.
Dincolo de aceste aspecte care țin de un adevărat curent de explorare internațională a singurelor teritorii rămase necunoscute, Scott s-a dedicat organizării expediției sale mult visate. Una dintre principalele probleme cu care s-a confruntat a fost lipsa banilor. Înțeleasă drept o expediție privată, implicația financiară a Societății Regale de Geografie precum și a statului, au fost minime. Așadar, în ciuda faptului că, în cele din urmă, guvernul a acceptat să asigure circa jumătate din cele 40 000 de lire sterline, suma aproximată de Scott ca fiind necesară organizării și desfășurării expediției, restul banilor au fost adunați din sponsorizări, donații și strângeri de fonduri, iar unii participanți la această aventură spre Antarctica și-au plătit oarecum locul, prin donații generoase. Din sumele adunate, numai cumpărarea vaporului Terra Nova l-a costat pe Scott circa 12-13 000 de lire. Era o navă pe care o cunoștea bine, era veterană a expediției „Discovery” participând, în a doua parte a acesteia, la eliberarea navei „Discovery” care era prinsă în gheață.
Când s-a aflat public că Scott organiza o expediție la Polul Sud, s-au prezentat circa 8000 de doritori să participe la această aventură. Dintre aceștia au fost selectați 65 de bărbați, atât pentru expediția pe mare, cât și pentru cea pe „uscat”. Dintre aceștia, 7 erau veterani ai expediției „Discovery” iar 5 fuseseră recrutați dintre oamenii lui Shackleton. Personalul era format din marinari experimentați, militari de carieră, oameni de știință renumiți (biologi, zoologi, geologi, meteorologi, fizicieni), dar și fotografi, experți în folosirea câinilor și cailor, un expert în sky.
O altă problemă la care Scott a trebuit să se gândească intens a fost cea a transportului, odată ajunși în Antarctica. El a optat pentru o strategie care combina sănii motorizate, dar și tracțiunea asigurată de cai, câini și oameni. Dacă în privința câinilor, expertul, la care apelase, a ales cu grijă, în privința poneilor, aceeași persoană însărcinată cu alegerea lor, care nu știa nimic despre aceștia, a ales prost, iar acest lucru s-a văzut în timpul expediției când poneii folosiți nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor și au decedat, lăsând oamenii de izbeliște. Pornind de la exemplul lui Shackleton, Scott nu nega beneficiile date de mijloacele de transport motorizate, însă era cel mai încrezător în capacitatea omului și a animalelor de a supraviețui, trăgând săniile în deșertul de gheață al Antarcticii.

36

37

38

În privința scopurilor misiunii lui Robert F. Scott, părerile erau împărțite. Societatea Regală de Geografie spera ca expediția să fie una preponderent științifică și mai puțin temerară, atingerea Polului Sud fiind considerat un deziderat secund. Aceste idei nu coincideau cu cele ale căpitanului Scott, care a declarat public că principalul obiectiv al expediției sale era să ajungă la Polul Sud și să asigure pentru Imperiul Britanic onoarea acestei realizări. Ulterior, declarația sa a fost nuanțată de oamenii de știință implicați în acest proiect, care au pus accentul pe rolul științific al misiunii.

39

Fiind stabilite toate cele de mai sus, necesare bunei funcționări a expediției, vaporul Terra Nova a pornit la 15 iunie 1910 din portul Cardiff. Scott nu s-a aflat la bord de la început, el alăturându-se expediției abia când nava a ajuns în Africa de Sud. De acolo, căpitanul și tovarășii lui au ajuns în Australia, unde Scott a fost întâmpinat de o telegramă din partea lui Amundsen care-l informa că se îndrepta spre sud, ceea ce echivala cu o declarație prin care era deschisă o competiție, în care Scott a fost atras parcă, fără voia lui. Din nou, s-a despărțit de echipaj pentru a mai rezolva probleme administrative și financiare legate de expediție, dar s-a reunit cu el în Noua Zeelandă, unde au fost aduse provizii, 34 de câini, 19 ponei siberieni și 3 sănii motorizate.

40
„Terra Nova” a părăsit Noua Zeelandă la 29 noiembrie 1910 însă drumul pe mare până pe țărmurile Antarcticii a fost presărat cu obstacole și ghinioane. În luna decembrie, furtunile foarte puternice aproape că a distrus vaporul, făcând ca nava să ia apă, să conducă la moartea unor ponei, a unui câine, la pierderea a 10 tone de cărbune și 300 de litri de petrol, expediția fiind astfel compromisă, încă de la început. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, la 10 decembrie, „Terra Nova” a rămas blocată între ghețuri timp de 20 de zile, acest nou ghinion ducând la epuizarea a 6,2 tone de cărbune. După ce a fost depășit și acest impas, nava a ajuns, la 4 ianuarie 1911, pe insula Ross, iar după inspectarea mai multor zone, Scott a decis amplasarea bazei expediționare la Cape Evans, situată la circa 26 de km N de poziția la care debarcase expediția „Discovery” în 1902.

41

42

Au fost debarcați câinii, poneii și săniile motorizate, din care una a fost pierdută în acest proces. De asemenea au fost construite barăci iar spațiul lor interior amenajat pentru locuire. Nu în ultimul rând, din loc în loc, pe o suprafață foarte mare, au fost construite și dotate depozite care trebuiau să conțină cele necesare supraviețuirii într-un mediu natural atât de ostil ca cel din Antarctica. Acest demers s-a desfășurat cu deosebit efort, pe o vreme neprielnică, în acest proces, pierind foarte mulți dintre poneii în care Scott își puse atâta nădejde.

43

44

45

46

Iarna polară a fost petrecută de către întregul echipaj în baracă, al cărei spațiu interior a fost astfel compartimentat încât să răspundă nevoilor fiecăruia. A fost o perioadă foarte prolifică din punct de vedere științific, oamenii de știință efectuând numeroase analize și experimente, măsurători, în timp ce personalul s-a asigurat ca viitoarele călătorii să fie dotate cu toate cele necesare. De asemenea, pentru a se menține în formă, bărbații jucau fotbal și făceau antrenamente cu caii și câinii. Nu în ultimul rând, aveau loc instruiri colective pe diferite teme științifice.

47
După ce au ajuns în Antarctica, în ianuarie 1911, au fost constituite mai multe grupe de lucru și cercetare care au activat în diferite regiuni ale Antarcticii.
a). În Est, a activat grupa condusă de Victor Campbell, care trebuia să exploreze Teritoriul regele Edward VII și Teritoriul Victoria. După mai multe tentative eșuate de explorare, grupa lui Campbell s-a retras, la 26 ianuarie 1911 întâlnind expediția lui Amundsen, fapt raportat lui Scott la 22 februarie, când gruparea estică a ajuns în tabăra principală. Reacția căpitanului Scott a fost cea a unui om înțelept: „numai un singur gând s-a fixat clar în mintea mea: tactica cea mai nimerită și mai înțeleaptă de adoptat acum este să acționăm exact ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Să mergem înainte fără teamă și fără panică și să facem tot ce este cu putință pentru onoarea țării noastre. Fără îndoială, planul lui Amundsen în amenință serios pe al nostru. El are o distanță mai mică cu 60 de mile până la Pol; niciodată nu aș fi crezut că poate aduce cu bine pe gheață atâția câini. Planul său de a parcurge drumul cu câini pare foarte bun și mai mult încă, el poate porni la drum la începutul sezonului de primăvară, ceea ce ne este imposibil nouă cu poneii.”
b). După ce i-a raportat lui Scott despre prezența lui Amundsen în apropiere, grupa lui Campbell s-a transformat în grupa nordică și începând cu data de 9 februarie 1911 s-a deplasat spre Nord, stabilindu-și tabăra aproape de Cape Adare. Membrii acestei grupe au petrecut iarna polară a anului 1911 în baraca amenajată acolo și s-au confruntat cu mari probleme legate de vremea nefavorabilă dar și cu imposibilitatea identificării unor noi rute în interiorul continentului. În ianuarie 1912 gruparea a fost transferată de către Terra Nova într-o altă locație în care, a rămas blocată din cauza condițiilor meteorologice extreme. În ciuda greutăților cu care s-au confruntat membrii acestei grupări, atât din cauza foamei cât mai ales din cauza degerăturilor și bolilor, toți au supraviețuit iar la sfârșitul anului 1912, în luna noiembrie au reușit să se întoarcă în tabăra principală de la Cape Evans.

48

c). În Vestul continentului au fost organizate două expediții geologice, în perioada ianuarie-martie 1911 și noiembrie 1911-februarie 1912. Aceste expediții științifice au fost pe punctul de a eșua dacă nu ar fi fost găsite de vaporul „Terra Nova” la 18 februarie 1912, și salvate.

49
În același timp, omul de știință, Edward Wilson, a organizat o expediție la cape Grozier în plină iarnă polară cu scopul de a studia comportamentul pinguinilor imperiali, de a obține câteva mostre de ouă de la acești pinguini dar și de a testa rezistența umană în condiții neprielnice folosind echipament și rațiile alimentare gândite pentru expediția preconizată de atingere a Polului Sud. Echipa lui s-a confruntat cu numeroase probleme, în special legate de vreme, care au condus inclusiv la pierderea unor echipamente dar și câteva ouă de pinguin, însă după multe peripeții au reușit să se salveze și să revină în tabăra de bază în august 1911.

50

51
În ciuda tuturor incursiunilor, expedițiilor științifice efectuate cu mai mult sau mai puțin succes, scopul principal al expediției „Terra Nova” așa cum fusese gândit de Robert F. Scott, nu fusese încă atins. Drept urmare la 11 septembrie 1911 acesta le-a prezentat tovarășilor săi planul expediției finale, de atingere a Polului Sud, fiind recrutați 16 bărbați. Dintre aceștia, în diferite stadii de avansare, 11 au trebuit să se întoarcă la bază, după ce rând pe rând, săniile motorizate s-au defectat după doar câțiva kilometri, poneii au decedat iar la câini a trebuit să se renunțe, Scott bazându-se strict pe forța brută a oamenilor săi. La 3 ianuarie 1912, după ce depășiseră punctul final al expediției lui Shackleton, Scott a decis echipa care va încerca să atingă Polul: Scott, Wilson, Oates, Bowers și Edgar Evans, în timp ce ceilalți 3 care încă îi însoțeau, au fost trimiși înapoi, la bază. Câteva zile mai târziu, la 17 ianuarie 1912, cei 5 au realizat faptul că, în competiția în care fuseseră atrași, ieșiseră pe locul al doilea, fiind depășiți de echipa norvegiană a lui Roal Amundsen, cu fix o lună, 16 decembrie 1911.

***

52
Fără să știe sigur care a fost soarta celor 5 temerari, dar intuind scenariul cel mai rău, restul echipajului și-a continuat, parțial, activitatea în tabăra principală. Au fost organizate două expediții de salvare în februarie și martie, destul de prost executate, care au eșuat. În cele din urmă, la 8 luni după decesul celor 5, o expediție de recuperare, formată din ofițeri și personal al „Terra Nova” au reușit identificarea locului în care a intervenit decesul, la 12 noiembrie 1912, ocupându-se de marcarea locului și preluarea bunurilor personale ale căpitanului Scott, în special a jurnalului și scrisorilor acestuia. În luna februarie 1913 s-a stabilit contactul cu nava „Terra Nova”, ofițerul rămas la comandă, în lipsa căpitanului și a secundului, Campbell, punând în practică planul întoarcerii acasă.

***

Cândva, înainte să moară, Scott și-a găsit cumva timp și putere să scrie câteva scrisori, familiei sale, familiilor tovarășilor săi, prietenilor și poporului englez. În unele dintre acestea explică misiunea avută, altele conțin cuvinte de mângâiere pentru rudele celor dispăruți, iar în cele adresate familiei sale și prietenilor săi, tonul folosit este parcă unul testamentar, ultimele sale gânduri îndreptându-se spre soția și fiul său, rugându-și soția și prietenii să încerce să-i ofere copilului cea mai bună educație și o viață bună, în lipsa lui, de tată.
Orice aș încerca să scriu eu despre ultimele gânduri ale căpitanului Scott, exprimate atât de frumos în scrisorile sale, nu aș putea egala cuvintele exprimate de scriitorul Stefan Zweig în capitolul în care tratează viața și activitatea lui Robert Falcon Scott: „Minunate sunt aceste scrisori. Tot ceea ce este meschin a fost izgonit din ele de apropierea, cutremurătoare, a morţii, aerul cristalin al acestui cer fără viaţă a pătruns parcă întrînsele. Se adresează unor oameni şi totuşi vorbesc întregii omeniri. Sunt scrise către o anumită epocă şi totuşi vorbesc eternităţii.
Îi scrie soţiei sale. O îndeamnă să păzească straşnic, ca lumina ochilor, cea mai de preţ dintre moşteniri, pe fiul său, o sfătuieşte ca, înainte de toate, să-l ferească de moliciune şi mărturiseşte despre el însuşi, acum, la capătul uneia dintre cele mai măreţe înfăptuiri din istoria omenirii: „După cum ştii, eu a trebuit să-mi impun să fiu perseverent – aveam întotdeauna o înclinaţie spre indolenţă”. La un pas de pieire, se laudă cu hotărârea pe care a luat-o, în loc să o deplângă. „Ce multe aş vrea să-ţi povestesc despre această călătorie. Şi cu cât a fost mai bine decât dacă aş fi rămas acasă, într-o tihnă prea mare!”
În spiritul celei mai sincere camaraderii, scrie soţiilor şi mamelor tovarăşilor săi de suferinţă, care au înfruntat împreună cu el moartea, pentru a depune mărturie despre eroismul lor. El, un muribund, consolează rudele rămase în viaţă ale celorlalţi, dând expresie sentimentului său puternic, chiar supraomenesc, privitor la măreţia momentului şi la caracterul memorabil al acestei pieiri.
Le scrie prietenilor. Modest în ceea ce îl priveşte, dar plin de o mare mândrie pentru întreaga naţiune al cărei fiu demn se simte în această clipă de înflăcărare: „Nu pot spune dacă am fost un mare descoperitor”, recunoaşte el, „dar sfârşitul nostru va fi o dovadă că spiritul de vitejie şi forţa de rezistenţă n-au pierit încă din neamul nostru.” Şi ceea ce o viaţă întreagă rigiditatea bărbătească şi pudoarea sufletească l-au oprit să spună, această mărturie a prieteniei, i-o smulge acum moartea. „Niciodată în viaţă nu am întâlnit un om”, îi scrie el celui mai bun prieten, „pe care să-l fi admirat şi iubit atât de mult ca pe dumneata, dar n-am putut niciodată să-ţi arăt ce a reprezentat prietenia dumitale pentru mine, căci aveai atât de mult de dat, iar eu nu aveam nimic să-ţi ofer.”
În sfârşit, scrie o ultimă scrisoare, cea mai frumoasă dintre toate, către naţiunea engleză. Se simte obligat să dea socoteală de faptul că, în această luptă pentru Gloria britanică, a fost înfrânt fără vreo vină a sa. Enumeră toate întâmplările care s-au coalizat împotrivă-i şi cheamă, cu un glas, căruia ecoul morţii îi conferă un patos extraordinar, pe toţi englezii să nu-i părăsească pe cei care rămân în urma sa.
Ultimul gând al lui Scott depăşeşte cu mult propriul său destin. Ultimul său cuvânt nu se referă la propria-i moarte, ci la viaţa altora: „Pentru numele lui Dumnezeu, îngrijiţi-vă de cei rămaşi în urma noastră!” Pe urmă, filele sunt albe. Căpitanul Scott şi-a ţinut jurnalul până în ultima clipă, până ce degetele i-au îngheţat, iar condeiul i-a alunecat din mână. Ceea ce l-a făcut capabil de o asemenea încordare supraomenească, a fost nădejdea că filele acestea vor fi găsite lângă leşul său, servind ca mărturie pentru el şi pentru curajul poporului englez. Ca ultim gând, degetele tremurânde, gata îngheţate, au mai exprimat o dorinţă: „Trimiteţi acest jurnal soţiei mele!” Dar pe urmă şterge, cu o groaznică certitudine, cuvintele „soţiei mele” şi scrie deasupra cuvintele care astăzi înfioară „văduvei mele”.”

***

53

La începutul anului 1913, soția lui Robert Scott se afla în drum spre Noua Zeelandă pentru a-și întâmpina soțul. Acolo a aflat, pentru prima oară, despre decesul acestuia și i-au fost predate obiectele personale ale celui decedat. Cei doi se cunoscuseră în 1907, la o petrecere privată, în perioada în care Scott era considerat starul zilei. Edith Agnes Kathleen Bruce (27 martie 1878-25 iulie 1947) era artist-sculptor, prietenă cu mari artiști ai timpului său, printre care se număra și Pablo Picasso. Curtată intens de numeroși bărbați, ea l-a ales, în cele din urmă, pe Scott, cu care s-a căsătorit în anul 1908. În anul următor, 1909, s-a născut și singurul copil al cuplului, Peter Markham Scott (1909-1989), botezat după protectorul și mentorul tatălui său. Cu gândul la călătoria către Antarctica și impregnat de stilul de viață Victorian, Scott, nu s-a dovedit un tată sau un soț dedicat ideii de familie, cei trei petrecând puțin timp împreună, despărțindu-se de soție și copil, pentru totdeauna, în anul 1910, când a pornit în expediția sa polară.

42_mos-3.jpg

55

Robert F. Scott împreună cu soția

56

Peter M. Scott

Vestea morții lui Robert Scott, a fost primită de văduva sa cu durere dar și cu tărie, aceasta dedicându-se ani de zile, educării fiului lor, Peter, care a devenit unul dintre cei mai mari ornitologi, pictor recunoscut, conservaționist dedicat, dar și păstrării memoriei și promovării imaginii soțului ei decedat. Recompensată cu titlul de văduvă a unui cavaler al imperiului britanic, a sculptat statui ale soțului său, a participat la așezarea unor plăci comemorative, iar ulterior, fiul său, s-a îngrijit de jurnalul tatălui său. Dar viața a continuat pentru toată lumea, inclusiv pentru văduva exploratorului care, la 10 ani după decesul lui Scott, s-a recăsătorit cu un politician renumit din Marea Britanie, alături de care și-a refăcut viața de familie, devenind baroneasă. A fost membră a celor mai selecte grupări, asociații și instituții artistice din Marea Britanie.
În ceea ce-i privește pe tovarășii care au supraviețuit expediției Terra Nova, unii au spus povestea acesteia, așa cum au trăit-o ei, în timp ce alții s-au alăturat altor expediții temerare, cum a fost expediția Endurance a lui Shackleton, uimitoare și ea. Nava Terra Nova, care a dat numele expediției lui Robert Scott, a supraviețuit până în anul 1943. Atunci, în plin război mondial, a fost grav avariată, fapt pentru care a fost incendiată și scufundată în sudul Groenlandei, la 13 septembrie 1943.
Roald Amundsen a trăit până în anul 1928. După recordul înregistrat în Antarctica, acesta a organizat expediții la Polul Nord în perioada 1918-1923. Ulterior, a efectuat expediții aeriene la Polul Nord, în timpul uneia dintre acestea, avionul său dispărând, iar corpul să nefiind vreodată găsit. Ernest Shackleton a decedat în 1922 în timp ce pregătea o ultimă expediție. După ce s-a bucurat de succesul avut cu expediția Nimrod, Shackleton a pornit într-o nouă expediție în perioada 1914-1917, „Endurance”, extraordinară din punct de vedere al poveștii tragice din jurul acesteia, devenită faimoasă în toată lumea. În perioada 1917-1918 a fost implicat în Primul Război Mondial.
În ceea ce-l privește pe Robert Falcon Scott, moartea sa tragică, a surclasat, în mentalul colectiv al englezilor, faptul că Amundsen fusese declarat câștigătorul acelei competiții până la Polul Sud. Figura tragic a eroului dispus la sacrificiu suprem pentru țara sa și un scop nobil, nu a putut fi contestată niciodată, prin niciun fel de argument. Bineînțeles că au existat istorici și specialiști care l-au contestat, acuzându-l de tot felul de rele: de la abordarea unui stil autoritar de conducere, până la slaba pregătire a expediției, proasta alegere a oamenilor care l-au însoțit sau a animalelor, slaba gestiune a proviziilor. De cealaltă parte, au fost și sunt încă apărători ai lui Scott, care încearcă din răsputeri să argumenteze eventualele decizii controversate ale căpitanului. Totuși, în final, analizând în paralel cele două expediții, ale lui Scott și Amundsen, majoritatea celor care s-au aplecat asupra subiectului au conchis că priceperea norvegianului în mânuirea schiurilor și a animalelor, gradul ridicat de familiaritate cu condițiile arctice precum și faptul că el nu și-a propus o expediție științifică, au constituit avantaje clare în cursa pentru atingerea Polului Sud. Pe de altă parte, latura științifică a expediției lui Scott a adus mari contribuții la dezvoltarea unor științe precum zoologia, biologia, geologia, meteorologia, nava Terra Nova aducând în patrie peste 2100 de mostre din care peste 400 necunoscute până atunci. Pentru prima oară în istorie, în timpul expediției Terra Nova, au fost studiați ghețarii iar în domeniul meteorologiei/climatologiei au fost înregistrate recorduri greu de egalat.
Fiecare a avut rolul său, fiecare a excelat în felul său. Din acest punct de vedere, analizând expedițiile în Antarctica și oamenii care le-au organizat, un istoric britanic a concluzionat că: „pentru organizarea unei cercetări științifice și geografice, am nevoie de Scott….pentru o fugă la Polul Sud, și nimic altceva, am nevoie de Amundsen; și dacă mă aflu într-o zonă moartă nenorocită și vreau să scap de acolo, am nevoie de fiecare dată de Shackleton”.

***

Îmi este greu să trag niște concluzii despre această poveste de viață deosebită. Dintre toate poveștile pe care le-am parcurs, probabil, povestea lui Robert Falcon Scott este, pentru mine, cea mai tristă poveste despre ambiție, determinare și depășirea limitelor personale. Nu aș putea să-l descriu în vreun fel, pentru că au făcut-o deja alții înaintea mea, mult mai bine. Revin, aici, la scriitorul Stefan Zweig, care lipsit de orice ironie sau dispreț a trasat următorul portret marelui navigator: „Scott: un căpitan oarecare al marinei engleze. Un oarecare. Biografia corespunde pe deplin succesiunii gradelor dobândite. I-a satisfăcut pe superiorii săi prin serviciul prestat, a luat apoi parte la expediţia lui Shackleton. Nici o comportare deosebită nu îl pune în postura de erou. Chipul său, aşa cum îl arată fotografia, este acela a o mie, a zece mii de englezi, rece, energic, fără nici un joc al muşchilor, parcă împietrit de energia interioară. Ochii au culoarea oţelului, gura e rigidă. Nicăieri o trăsătură romantică, nicăieri o sclipire de veselie în această faţă care exprimă voinţa şi simţul realităţii. Scrisul său: un scris oarecare de englez, fără pete sau înflorituri, rapid şi sigur. Stilul său: limpede şi corect, mişcător în relatarea faptelor şi totuşi lipsit de fantezie, asemenea unui raport. Scott scrie englezeşte ca Tacit latineşte, în blocuri de piatră necizelate. Îl simţi pe omul care nu visează niciodată, un fanatic al obiectivităţii, un veritabil reprezentant al neamului englez, la care chiar şi geniul este comprimat în forma cristalină a datoriei împlinite cu prisosinţă. Acest Scott a figurat de sute de ori până acum în istoria Angliei, el a cucerit India şi insule anonime din arhipelag, a colonizat Africa şi a purtat bătălii împotriva lumii întregi, întotdeauna cu aceeaşi energie neclintită, cu aceeaşi conştiinţă colectivă, cu aceeaşi expresie rece, reţinută. Dar voinţa sa e tare ca oţelul; acest lucru se simte chiar înainte de a trece la acțiune.
Nu am cum să nu subscriu caracterizării făcute de marele scriitor, care, pornind de la portretul unui om, descrie, de fapt, o națiune care a excelat în domeniul cunoașterii și căreia îi datorăm atât de mult, în prezent. Pentru tot ceea ce a realizat din punct de vedere științific, pentru determinarea de care a dat dovadă în condiții extreme și felul eroic în care a privit moartea în față, Robert Falcon Scott, a fost, este și va rămâne, unul dintre Eroii Mei.

57

Căpitanul Scott, în uniformă militară de gală

Notă

Pentru realizarea acestui articol am folosit materiale edite:
Robert Falcon Scott, Ultima expediție, jurnal de călătorie, București, Editura Științifică, 1975; A. Iacoviev, Roald Amunsden, București, Editura pentru Turism, 1973; Mihail Drumeș, Povestiri despre cutezători, București, Editura Ion Creangă, 1977; Stefan Zweig, Orele astrale ale omenirii, București, Editura Muzicală, 1978; Dorin Almășanu, Georgeta Nazarie, Destine convergente, Cluj Napoca, Editura Grinta, 2010; Simon Sebag Montefiore, Titani ai Istoriei. Giganți care ne-au modelat Lumea, București, Editura Litera, 2019; Domnica Macri, Omul care a ajuns primul, în National Geografic din 6 iulie 2015, disponibil în format electronic;
Fotografiile utilizate sunt publice, fiind ușor identificabile în mediul electronic.

Despre autor:

robert-cristian-tökölyi

Robert Cristian Tökölyi (n. 1981) a studiat Istoria la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Babes-Bolyai Cluj Napoca în perioada 2000-2004. A obținut titlul de doctor în Istorie, în anul 2013, în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” Cluj, fiind profesor de Istorie la Baia Mare până în anul 2007. Din anul 2007 este funcționar public. Este preocupat de istorie contemporană, relații internaționale, biografie, probleme de gen. În general, cercetările sale au avut ca perioadă de referință, perioada interbelică dar nu numai și a publicat mai multe studii de istorie locală, atât pe plan local cât și în publicații de circulație națională. A publicat primul volum în anul 2012, la Baia Mare: „Alexiu Pokol. Viața și activitatea 1872-1935”, iar în anul 2019 a publicat teza de doctorat „Partidul și Femeia. O istorie a organizațiilor comuniste de femei din Nord-Vestul României 1945-1965”, la Cluj.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s