Maria-Alexandra Necșoi

●Te uitai la mine
Și îți strălucea în ochi citatul lui Cioran
După te uitai în jur și aveai flashback-uri
Din povestea târfelor mele triste…

●Ce clișeici suntem
Când vedem filmele
Și ajungem
Cu mâinile pe sub bumbac,
Și când ne face
A doua zi
Micul dejun la pat.
Ce clișeici suntem
Când dansăm pe aceleași melodii
Pe care au dansat și alții.
Ce clișeici suntem
Pe băncile din Cișmigiu
Ce văd și aud
Născându-se, reînnoindu-se și murind
Zeci de mii de povești de dragoste.
Ce clișeici suntem când ne uităm
La „Jurnalul”,
La care plâng femeile divorțate.
Ce clișeici suntem când ieșim prin cafenele,
Să pângărim și noi
Cu prezența noastră
Localul,
Să aducem un surplus
De platitudine
De care chelnerițele
Deja nu mai sunt impresionate,
Să ne spunem și noi dragostele
La mesele
Pe care dansează bete
Cocotele.
Ce clișeici suntem
Când ne furam priviri nevinovate
Pe holurile liceului
Otrăvite de atâtea perechi
De care-mi e lehamite.
Simt că pătez
Acest sentiment
De nu-știu-ce
Atunci când mi-l mărturisesc
În aceleași locuri,
În aceleași timpuri,
Și în aceeași inimă
Ce oricum
Au mai trăit asta.
Așa că ar trebui
Ca pentru fiecare patimă
Să se creeze un loc nou
Și altul pentru fiecare,
Necălcat de alții.
La fel cum cred
Că pentru fiecare patimă
Să se creeze
Un om nou
Și altul pentru fiecare.
Dar întrebarea vine-
Și ce să se întâmple
Cu omul
Născut special
Pentru cea care
Îndrăgostită e de el
Când patima se stinge?-
…
Să se destrame și locul;
Să se destrame și persoana.

●Ce-avem noi nu e de vis
Că mă spintecă,
„Aș face ce-a făcut și Julieta
Numai de-aș închide alți ochi
Și-aș turna în altă gură.”
Zic sâmbăta și duminica
Dar după,
La răsăritul primei zile,
Prima dintre zilele create
Pentru convalescența mea
Când îți văd ochii privind păgân
(I)Mobilitatea mea
N-aș mai închide alți ochi,
Ți-aș face
Ce și-a făcut și Romeo
Dar cu o floare.
Vei ști tu vreodată
Din câte există
Care-s pentru tine?
Eu știu
Care-s pentru mine
Când văd norii-adunați pe cer
Și ploaie infernală
Și pământ sterp
Și spic de grâu cu cine știe ce boală.

●Sprijinindu-mi fildeșul obrazului
Cu vene de sânge
Intercalate
Ce trec ca afluenții unui râu
Să-mi coloreze mie sideful,
Să-mi coloreze mie fildeșul obrazului
Luat din dinții elefanților
Din alte vieți
Sprijinită, și cu ochii
Luminându-mi aiurea
O tablă murdară cu o cariocă
De un negru mediocru,
Mi se ia pânza de pe ochi
Și văd clar acum,
Cum de pe picior îmi curge tăria,
Se prelinge până în gura ta
Ce-așteaptă cuminte
În vârful degetelor mele
Las alcoolul să curgă
Pe genunchi în jos
Și am o satisfacție
Văzându-te așteptând
La capătul celălalt
Cu ochii privind în sus
Zeița din alte timpuri.
Iar eu ca o stăpână,
Îmi ridic capul
Greu de coroana-mi.
Acum că te-am îmbătat,
Îți ofer șansa
Să stam la același nivel.
Centimetrii pătrați de piele
Pe ceilalți
Ai mei sau ai tăi?
Nu știu, se confundă
În îmbrățișarea
Fără cătușe.
Îți sărut
Vârfurile degetelor
În semn de mulțumire
Și ca să se deprindă
Cum se simte pielea mea
Pentru imediatul moment
În care începi a frământa aluatul
Merelor din care am mușcat la începutul lumii.
Un geamăt de mamă
Ce dă viață
Se confundă cu al meu,
Se aude de sub mine.
Naște,
Dar și eu dau naștere
Cu tine
Unor senzații.
Momentul culminant se apropie.
O trec transpirațiile
Și se vede capul pruncului.
Își trece momentul cu bine
Dar eu rămân încremenită
Scuturată de spasm,
Ca electrocutată
În fața ambelor minuni
Care se întâmplă.
Se așază mama leneș
Cu pruncul la piept.
M-așez și eu
Revenită din al nouălea cer
Cu pruncul meu la piept,
Cu tine.

●De neam, farmazoană
Și de sine-stătătoare
La fel.
Farmazoană de neam pentru că
Moștenit-am
Din generație
În generație
De-a bunelului
Ghicitul.
Farmazoană de sine-stătătoare
Pentru că
Îți iau visele
Și le vrăjesc
Și le întocmesc
Și le frământ
Și le dau la schimb
Adevărate.
Farmazoană de sine-stătătoare
Pentru că îți deschid ochii
Cu ochii mei
Și pentru ca îți spulber
Iluziile
Și aluziile,
Pentru că mă doare spatele
Aplecată deasupra cărților.
Farmazoană de sine-stătătoare
Pentru că
Un cuvânt
Aiurea spus
Mi-a arătat
Un har.
Cine știa însă
Că eu eram farmazoană
De neam de fapt,
Și sunt fiica
Vie
Și nearsă
A altor generații
De femei,
Și sunt îndeletnicită
A nu fi blestemată,
Chiar dacă
Eu car
Pe umeri
Povara blestemului
Celorlalte femei
Ca mine,
De-o seamă cu mine.
Nu-i și ăsta tot blestem?
Farmazoană de sine-stătătoare-
Pentru că mă tai și-n palmă
Și sub sân
Și sub ochi
Și sub limbă.

●Orice femeie
Poartă în ea
Un bărbat.
Mi s-ar părea o blasfemie
Și aș comite un sacrilegiu.
Așa simte trupul meu de femeie
Dacă te-aș uita.
Îți atrag gândul
Ca o sirenă marinarii
Către părul copt
La soare
Acoperit cu stofă fină
Și se miră toți
Ce bine-mi șade.
Și ochii căprui
Unde-ai afla
Tot necunoscutul pământului
Proaspăt.
Te-am legat de mine
Cu lanțuri groase
De ancoră
Și-ți umblu-n minte
Căci sunt vrăjitoare
Și sirenă
Și muză
Și Evă
Și sânziană
Și femeie.

Despre autoare:

Necșoi Maria-Alexandra (n. 11 aprilie 2006) este elevă la Colegiul Național „Ion Minulescu”
Slatina, profilul filologie. A început să scrie foarte recent, aceasta fiind prima ei publicație, iar
poeziile nu i-au fost împărtășite decât într-un cerc restrâns până acum.