Andreea Stahie

Probabil o experiență care merită amintită din studenție, sau mai bine zis experiențe, sunt nopțile alea lungi, deși foarte scurte, din sesiune în care mă chinuiam să-mi bag în cap un secol de literatură într-o noapte, că deh, ce e aia să înveți în avans când ai atâtea alte lucruri de făcut cum ar fi să dormi, să ieși în oraș, să mergi la facultate pentru bârfa de la cafea din pauză. Îmi plăcea să învăț noaptea pentru că îmi oferea un sentiment de putere față de restul lumii. Când toată lumea în jurul meu dormea, eu eram singură, luminată numai de o lampă de birou, cercetând misterele secolelor de literatură.
Ca studentă cred că am semănat mai mult cu tata. Undeva după clasa a XI-a a venit vorba despre studenția părinților mei și povestind despre una, despre alta, am aflat că tata, student la energetică pe atunci, în dimineața de dinaintea unui examen, se trezea, lipea o foaie cu câteva notații pe peretele din fața patului și se holba tăcut la ea cinci-zece minute, ceea ce era foarte ciudat pentru mama care nu înțelegea ce Dumnezeu îl apucase. Tata își nota câteva informații importante sau pe care nu reușea să le rețină, și le mai repeta o dată înainte de plecare. Ei bine, ajunsă studentă, am făcut și eu cam același lucru, doar că eu mâzgăleam pe ciorne și scriam cuvintele de zece ori până le rețineam, iar apoi aruncam foaia pe undeva pe jos și-i mai dădeam o citire în timp ce mă îmbrăcam. Îmi plăcea să învăț noaptea pentru că îmi oferea un sentiment de putere față de restul lumii. Când toată lumea în jurul meu dormea, eu eram singură, luminată numai de o lampă de birou, cercetând misterele secolelor de literatură.
Notițele au devenit o parte importantă din viața mea de facultate, mai ales că de fiecare dată când mă așezam la birou îmi răsunau în urechi vorbele mamei: „orice se învață cu creionul în mână”. Dar problema cea mai mare, a apărut după ce am pus efectiv pixul pe foaie: „cum Dumnezeu fac acum, când volumul de informații e dublu și trebuie să mă mișc rapid?” Așa s-au născut notițele cu liniuțe și culori de zici că și-a vărsat Picasso vopselele peste foile mele. Foi mari de caiet, sau jumătăți de foi albe, mai târziu foi din hârtie reciclată, în funcție de ce aveam chef, dar niciodată același tip de foi. Niciodată caiete, mereu dosare pline de foi capsate sau prinse cu agrafe, ce mă înconjurau ca o pentagramă desenată pe covor. Nici o materie nu semăna cu cealaltă, și nici o foaie nu era organizată în același fel cu alta. Ba chiar ajunsesem să le atârn pe un mic panou, în cârlige, de parcă erau rufe la uscat.
Așa am ajuns până la licență, cu schițe, cuvinte cheie, linii trase peste tot și cuvinte accentuate în toate culorile de pix posibile. Detalii adăugate ulterior erau mereu împrăștiate prin colțurile foilor sau înghesuite printre fraze, mereu în creion pentru a le evidenția. Detalii care la rândul lor sfârșeau mâzgălite de vreo culoare nebună sau scrise și rescrise pe ciorne pentru a fi băgate mai bine la tărtăcuță. Iar la final, trei ani de Litere au culminat cu un turn de celuloză. Shakespeare lângă Rebreanu, Hemingway de mână cu Hortensia Papadat-Bengescu sub privirile plictisite ale lui Orwell. Sintaxa la orchestrația vocaliștilor din pragmatică pe ritmurile playlist-ului ce se derula în surdină în nopțile de sesiune. Bacovia deschide șampania, iar Eliade undeva de la balcon de unde privește sacrul și profanul serii. Toți și toate adunați la cel mai pestriț bal mascat printre unduiri de cerneală.
Și dacă tot studenta Andreea semăna cu tatăl, atunci și alergatul până la facultate a făcut parte din anii de studenție. Camera de cămin a tatei din Iași era cumva îndreptată spre linia de tramvai astfel încât se auzea foarte bine când trecea tramvaiul. Așa că tata își permitea luxul de a dormi până când aurea tramvaiul că se aproprie, moment în care se scula ca o tornadă, în cinci minute era gata și alerga să prindă tramvaiul. Eu nu am alergat după tramvai ci după metrou. Cum stăteam în Piața Victoriei, o zonă apropiată de facultate, mai niciodată nu mă sinchiseam să mă trezesc prea devreme. Pentru că regula spune că cel ce stă mai aproape de școală mereu întârzie. Old but gold. Prin urmare, dacă să spuneam aveam cursuri de la 10 mă trezeam și eu pe la un 9, leneveam în pat, apoi mă îmbrăcam din mers în timp ce mâncam, iar pe la 9:40 o luam la goană spre facultate. Înjuram vreo două semafoare, pietonii ce-mi stăteau în cale sau pe nenorocitul de conductor care închidea ușile metroului fix când ajungeam eu la ele. Haide, man, eram numai eu, ai văzut că alerg, chiar nu mai puteai aștepta 5 secunde?
Iar dacă legenda tatei spune că atunci când a intrat cineva peste el în cameră, noaptea, primele sale cuvinte înainte de a-l fugări pe holurile căminului, au fost „închide, bre, ușa, că e geamul deschis și mi-e frig”. Legenda mea spune că în nopțile de studiu pixurile plângeau la mine „mai lasă-ne nene, că nu mai avem pastă, du de te culcă, e 3 dimineața.”

Despre autoare:

Andreea Stahie (n. 1995) a studiat literatură română și engleză la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București în perioada 2016-2019. A urmat cursuri de Creative Writ-ing din cadrul universității Coventry din Marea Britanie. Din 2020 urmează programul de master „Teoria și Practica Editării” din cadrul Universității din București. A tradus desene animate și seriale pentru copii. A participat la diverse proiecte literare cu texte de proză sau de poezie, printre care se numără proiectul multidisciplinar „Visible X Invisible” (WASP Studios 2019). Este pasionată de literatura contemporană, iar în prezent este scriitoare freelancer.