Robert C. Tökölyi

Ascuns, undeva, în spatele plutonului de execuție, tânărul subofițer german, Clemens Ruther, a reușit să surprindă momentul crud al asasinării unor partizani ai Rezistenței Franceze. Fără să fie observat și, având asupra sa un aparat de fotografiat Minox, a făcut câteva fotografii, imortalizând pentru posteritate acest moment, ce se dorea ferit de ochii curioșilor. Era 21 februarie 1944, o zi destul de rece, iar execuția a avut loc în curtea interioară a fortului Mont-Valerien, din apropierea Parisului. În decursul unei jumătăți de oră, de la 1522 până la 1556 au fost împușcate 22 de persoane, bărbați cu vârste cuprinse între 19 și 49 de ani, având naționalități diferite. Erau membrii „grupului Manouchian” parte a Francs-Tireurs et Partisans Francais (FTPf), organizație din cadrul Rezistenței Franceze.
Fuseseră trădați de un om de încredere al grupului. Iosif Dawidowicz alias „Albert”, responsabilul politic al organizației, fusese prins de naziști, la 17 noiembrie 1943 și, în urma torturilor, i-a turnat pe toți partizanii pe care-i știa, afectând, grav, componența detașamentelor III și IV ale FTP-MOI precum și conducerea pariziană a FTP-MOI, asigurată, la cel moment, de armeanul Missak Manouchian. Prinși, rând pe rând, partizanii au fost torturați în cele mai barbare moduri. Procesul care le-a fost înscenat s-a bucurat de o largă publicitate, autoritățile franceze aservite și cele naziste dorind să-i dea ca exemplu.

Pentru francezi și restul lumii luptătorii Rezistenței au fost, și sunt, EROI. Pentru naziști, au fost doar niște teroriști. Așa i-au și înfățișat, la începutul anului 1944, când, în principalele puncte din Paris, au lipit un afiș de propagandă nazist, în care, pe un fond de roșu aprins, într-un triunghi cu baza în sus, au fost cuprinse 10 medalioane-portret ale unora dintre cei prinși, judecați și condamnați la moarte. În partea de sus, afișul cuprindea o întrebare: „Des libérateurs?” (Liberatori?) iar în parte de jos era oferit răspunsul: „La Libération par l’armée du crime !” (Eliberarea de către armata crimei). În dreptul fiecărui medalion tip portret era trecut numele persoanei înfățișate, erau înscrise câteva informații, cum ar fi naționalitatea (evreu, ungur, polonez, italian, spaniol, comunist etc) pentru a evidenția caracterul alogen al membrilor acestui grup. De asemenea, erau menționate faptele de care se făceau vinovați, această subliniere având rolul de a imprima în memoria colectivă imaginea unei organizații de tip terorist, aluzie întărită de imagini, în partea de jos a afișului, cu deraieri, crime, etc. Totuși, francezii știau mai bine cine erau aceste persoane, fapt pentru care, nu s-au lăsat influențați de afișul și mesajul nazist și, în unele locuri, au depus flori lângă afiș sau, chiar l-au mâzgălit cu adnotări de genul „Da, armata Rezistenței”, „Morți pentru Franța”, „Martiri”. „La France vous remercie!” (Franța vă mulțumește!). Afișul nu a stârnit frică sau panică în rândul parizienilor, din contră, a produs, mai degrabă, simpatie și admirație față de victime.
Cele 10 personaje de pe afiș erau cunoscute ca membrii ai Grupului Missak Manouchian, de fapt o parte din organizația FTPF-MOI, al cărei lider era Manouchian, din vara anului 1943:

   

Missak Manouchian

Rayman Marcel

Witchitz Robert

Grzywacz Szalma

Fingerweig Moska

Elek Tamas

Fontanot Spartaco

Wajsbrot Wolf

Alfonso Celestino

Grupul pe care îl coordona Manouchian direct era mult mai larg și, pe lângă cei 10, au mai fost prinse alte 14 persoane: 13 bărbați, de naționalități diferite, și o femeie:

Joseph Epstein

Emeric Glasz

Rino Della Negra

Leib(Leon)Goldberg

Amedeo Usseglio

Roger Rouxel

George Cloarec

Armenek Manukian

Antonio Salvadori

Solomon Wolf (Willy)Shapiro

Stanislas Kubacki

Cesare Luccarini

Jonas Geduldig

La 21 februarie 1944, cei 22 de partizani ai Rezistenței au fost executați prin împușcare, de către un pluton de soldați naziști, în fortăreața Mont-Valerien de la lângă Paris, trupurile fiind îngropate apoi în cimitirele capitalei franceze.
Soarta cea mai crudă a avut-o a 23-a persoană condamnată în acest lot, Olga Bancic, româncă, singura femeie din grupul arestaților, care, pentru că legile franceze nu permiteau executarea femeilor pe teritoriu francez, a fost transportată în Germania și, după câteva luni a fost executată prin decapitare, de ziua ei, nu înainte de a reuși să-i trimită fetiței sale, o ultimă scrisoare:
Scumpa mea fetiță, Odorașul meu scump. Mama ta îți scrie ultima scrisoare, micuța mea scumpă. Mâine la ora 6, pe 10 mai, nu voi mai fi. Odorul meu, să nu plângi, fiindcă mama ta nu plânge nici ea. Mor cu conștiința împăcată și cu toată convingerea că mâine tu vei avea o viață și un viitor mai fericit, mai liniștit decât mama ta. Tu nu vei mai avea de suferit. Fii mândră de mama ta, micuța mea dragă, eu am mereu în față imaginea ta. Eu vreau să cred că tu vei vedea pe tatăl tău, eu am speranța că el va avea o altă soartă. Eu m-am gândit întotdeauna la el ca și la tine. Eu v-am iubit din tot sufletul. Pe voi amândoi, scumpii mei. Scumpul meu copil, tatăl tău este pentru tine ca și o mamă. Te iubește mult. Tu nu vei simți lipsa mamei tale. Dragul meu copil, termin scrisoarea cu speranța că vei fi fericită toată viața cu tatăl tău, cu toată lumea. Eu vă îmbrățișez din tot sufletul, mult, mult de tot. Adio odorul meu. Mama ta. Bancic Golda.

     

Olga Bancic

***

Din Panteonul Eroilor Rezistenței Franceze executați la 21 februarie 1944, enumerați mai sus, lipsește, în mod intenționat, probabil cel mai interesant personaj și singurul maramureșean implicat în afacerea „Afișul Roșu”. Literatura de specialitate și Istoria în general, l-a reținut fie ca Joseph Boczov, Joseph Boczor, fie ca François Boczor-Wolf, dar numele lui real, cu care a fost binecuvântat la naștere a fost Francisc (Ferenc) Wolf.
Născut la 2 februarie 1906 în comuna Botiza, județul Maramureș într-o familie de evrei, tatăl său, Wolf Mihai (Chaim), (n. circa 1879) era originar din localitatea Siret, Bucovina iar mama sa, Scharf Estera (n. circa 1882) din Rahău, localitate care aparținuse Maramureșului, până în anul 1920, (azi, în Ucraina). Familia, care nu a avut un domiciliu stabil mulți ani la rând, a fost binecuvântată cu mai mulți copii (Lotti, n. 1902, Malvina, n. 1903, ambele născute la Sighet, Ilona, n. 1907, născută în localitatea Crăcești (Mara) județul Maramureș) Francisc fiind singurul băiat, descris de către cei care l-au cunoscut drept „un copil vioi, cu părul blond, ușor ondulat și cu ochii de un albastru de culoarea cerului.” La un moment dat, întreaga familie s-a mutat în centrul minier Baia Sprie din județul Satu Mare și astfel, Feri, cum era alintat de familie și prieteni, a crescut într-un mediu muncitoresc, prietenii și colegii lui de școală fiind copiii minerilor și ai altor reprezentanți ai muncitorimii a căror viață grea a cunoscut-o de mic.
A urmat cursurile școlii primare la Baia Sprie iar clasele liceale la Bistrița și Sibiu, după care, în toamna anului 1924, s-a stabilit la Praga, unde s-a înscris la Institutul Politehnic și a intrat în contact cu mișcarea comunistă din Cehoslovacia. S-a făcut repede remarcat, printre studenți, prin pregătirea sa.
A activat în cadrul Partidului Comunist și s-a afirmat și ca un foarte bun student dar, în anul 1927, Francisc a revenit în țară și s-a stabilit la Timișoara, unde s-a angajat la atelierele de tâmplărie ale fabricii „Romitex”, o fabrică producătoare de textile înființată de industriași italieni și români. În paralel, a ținut legătura cu activiști comuniști și a activat în cadrul Ajutorului Roșu.
Un moment de cotitură și de afirmare în cariera sa de comunist ilegalist l-a reprezentat anul 1929. În acel an Partidul Comunist din România a programat Congresul General al Sindicatelor Unitare ce trebuia să aibă loc la Timișoara. Vasile Luca era organizatorul, asistat de alți fruntași comuniști, precum Imre Áládár (secretarul general în funcție al Consiliului General al Sindicatelor Unitare), Coloman Müller (delegatul Profinternului) și Alexandru Mihăileanu (secretarul general al BMȚ). Activiștii partidului comunist au încercat să lege congresul de un alt eveniment, care putea să dea o amploare nemaivăzută acțiunii comuniste. Este vorba de înmormântarea unui ilegalist decedat de curând, nu foarte cunoscut, dar care trebuia transformat într-un erou al luptei muncitorești, Ion Fonaghi.
Congresul General al Sindicatelor Unitare trebuia să se desfășoare în perioada 2-5 aprilie 1929, la Timișoara. Au participat peste 350 de delegați, reprezentanți ai diferitelor organizații muncitorești. Încă din prima zi, lucrările congresului au fost bruiate de autorități. Când delegații se aflau în sală, prefectul, poliția și reprezentanții altor autorități ale statului, au încercat, prin diferite metode, să-i determine pe cei prezenți să închidă lucrările și să elibereze clădirea, eșuând. Comuniștii au ripostat, s-au format busculade, iar poliția și jandarmeria a tras asupra lor. După unele mărturii, în clădire se aflau circa 120 de bărbați și vreo 60 de femei și copii, mulți dintre aceștia fiind grav răniți, alții bătuți și, în cele din urmă, câteva zeci de persoane au fost reținute și transportate în arestul Siguranței.
Printre cei arestați cu această ocazie s-a numărat și Francisc Wolf, bibliografia comunistă subliniind faptul că „s-a aflat în primele linii”. Arestat, bătut și închis de autoritățile din Timișoara, a participat la procesul organizat în vederea condamnării lor, unul dintre avocații celor învinuiți fiind chiar Lucrețiu Pătrășcanu, datorită căruia autoritățile au dat doar pedepse mici, deoarece, în fapt, nu fusese comisă nicio ilegalitate, Sindicatele Unitare fiind o organizație legală. În urma busculadelor de la Congresul General al Sindicatelor Unitare, Francisc Wolf s-a ales, la 21 octombrie 1929, cu o primă condamnare la 6 luni închisoare, 2000 de lei amendă și interzicerea unor drepturi civile și politice pentru 3 ani, pronunțată prin sentința nr. 2536, motivarea fiind că „s-a opus, prin forță parchetului și jandarmilor care au sosit la Căminul Muncitoresc pentru a ridica corpul neînsuflețit al lui Ion Fonaghi, care fusese depus acolo.” Pus sub supraveghere strictă, Francisc Wolf era caracterizat drept „un comunist de marcă, pătruns adânc de ideologia partidului comunist, perseverent și capabil de a aduce orice sacrificiu pentru cauza comunistă.” Deși a părăsit Timișoara, temporar, pentru a efectua stagiul militar într-un regiment de artilerie, la Alba Iulia, s-a întors, iar la 23 iunie 1931 era din nou supravegheat de poliție. Ultima lui locuință din Timișoara s-a aflat pe strada Ecaterina Teodoroiu nr. 16, supravegheată intens de forțele de ordine până la 22 martie 1932 când au realizat că acesta părăsise acest domiciliu: „Wolf nu mai este acasă de mult, și deci, ar fi zadarnic să mai pierdem timpul de pomană.” Învățat să se ferească, la 26 mai 1932 a fost, totuși, din nou arestat, primind o nouă condamnare la 6 luni de închisoare. Arestarea și condamnarea lui aveau legătură cu răspândirea de manifeste și publicații comuniste și propagandă: „în ziua de 25 mai 1932, în localul funcționarilor particulari din Timișoara a făcut propagandă cu caracter comunist printre muncitorii și funcționarii particulari pentru a-i determina să formeze frontul unic al șomerilor, cu scopul de a mobiliza masele pentru realizarea frontului comunist, prin demonstrații de stradă.”
În perioada 1932-1937, Francisc Wolf s-a stabilit la Cluj desfășurându-și activitatea în cadrul organizației comuniste din acest oraș. În anul 1935 a organizat un depozit de materiale propagandistice în subsolul unui atelier și o tipografie ilegală în care crea manifeste și alte tipuri de publicații comuniste. Potrivit unor surse, făcea parte din conducerea Partidului Comunist Român, regiunea Transilvania.

Francisc Wolf, în evidența Siguranței, 1932

Francisc nu a fost singurul din familie implicat în mișcarea comunistă subterană. Sora lui, Ilona (Ilonka, Ileana), cu un an mai mică decât Feri, a activat în perioada interbelică la Baia Sprie și Baia Mare fiind recunoscută pe plan local, atât de către ilegaliști, cât și de către organele de urmărire, ca fiind șefa nemijlocită a rețelei comuniste care funcționa acolo.

Ileana Wolf, sora lui Francisc, în mijlocul ilegaliștilor băimăreni arestați în anul 1931

***

Voluntar în Brigăzile Internaționale din Spania

Izbucnirea Războiului Civil din Spania în anul 1936 a oferit un bun prilej ca mulți tineri să se lase mânați de aventură. Din România au existat voluntari în ambele tabere: tineri legionari s-au înrolat în armata lui Franco iar tinerii comuniști, în Brigăzile Internaționale. Înrolarea comuniștilor români în armata republicană spaniolă a fost posibilă ca urmare a înființării de către Partidul Comunist din România a Comitetului de Ajutorare a Spaniei Republicane, care se ocupa cu recrutarea și examinarea, din toate punctele de vedere, a celor care doreau să fie voluntari în Brigăzile Internaționale. Astfel de comitete au fost constituite și la nivel local-regional în diferite părți ale țării. Se pare că Francisc Wolf se afla într-o oarecare poziție de influență, pentru că putea să discute și chiar să propună diferite persoane pentru a deveni voluntare. Artistul băimărean Vida Geza confirmă acest lucru în memoriile sale dedicate războiului civil din Spania, lăsând să se înțeleagă faptul că, Francisc Wolf ar fi avut un cuvânt de spus în privința recrutării sale: „după eliberarea din armată, întorcându-mă acasă, am luat legătura cu Francisc Wolf-Boczor din Baia Sprie. Cu el am discutat mult despre războiul din Spania. Atunci am aflat că au luat ființă și la noi comitete de sprijinire a republicanilor spanioli. Totodată el mi-a vorbit despre voluntarii români, care erau acum destul de numeroși pe diferite fronturi ale Spaniei. Mi-am exprimat și eu dorința de a pleca. Nu mi-a răspuns nimic. Ne-am despărțit, fără ca eu să bănui ce va urma. După câteva zile am fost căutat de un tovarăș care mi-a spus că se poate pleca în Spania și, dacă sunt hotărât, el îmi va anunța data plecării. Am așteptat o lună. Într-o seară am avut o întâlnire cu tovarășul respectiv, care era trimis de la Cluj. Mi-a spus că, dacă m-am decis, a doua zi pot să plec.”
În Gara din Baia Mare, Vida Geza s-a întâlnit, pe peron, cu Francisc Wolf, care mergea exact în aceeași direcție: „în gara din Baia Mare, spre marea mea surprindere, m-am întâlnit cu alți doi tineri, unul dintre ei era Francisc Boczor, care plecau tot la Satu Mare. Abia când am ajuns la adresa care mi s-a dat am aflat că și ei merg în aceeași direcție.” Viitorii voluntari au trecut granița cu Cehoslovacia în mod clandestin, iar la locul de cazare, s-au întâlnit cu alt grup de români, care își aștepta rândul pentru a înainta spre Praga. După alte câteva zile, grupul românilor a crescut, forfota produsă de aceștia trezind suspiciuni vecinilor, care au alertat poliția, în noiembrie 1937. Din nou, sculptorul Vida Geza descrie modul în care au fost găsiți și arestați: „într-o duminică după-masă, când gazda era plecată de acasă, auzim bătăi în ușă. Francisc deschide și se pomenește făță în față cu poliția. Închide repede ușa, pe care o baricadează cu o laviță, ca să avem timp să hotărâm ce vom spune autorităților. Posibilități de evadare nu existau. Între timp polițiștii au spart ușa, au tăbărât înăuntru și ne-au arestat.” Voluntarii au declarat, la unison, varianta repetată până atunci: erau doar niște emigranți politic din România și se îndreptau spre Franța pentru a-și găsi loc de muncă. Au fost, totuși, anchetați, interogați, bătuți și condamnați la o lună de închisoare pentru trecerea frauduloasă a frontierei. Pentru că doi dintre români reușiseră să evadeze, situația celor rămași s-a înnăsprit. A fost formată o comisie specială de anchetă și a fost adus, inclusiv un reprezentant al Siguranței din România, Juhász, de la Satu Mare, care, prin bătăi, a încercat să-i determine pe voluntari să divulge cum au evadat ceilalți doi și care era misiunea lor în Cehoslovacia, suspectându-i că pregăteau un atentat asupra regelui Carol al II-lea, care urma să viziteze această țară. Wolf și Vida au fost printre primii interogați de acest Juhász. Neputând să afle nimic relevant de la voluntarii români, aceștia au fost lăsați să-și execute pedeapsa în închisoare, iar după o lună au fost expulzați, la 1 decembrie 1937. Au fost duși, noaptea, la gară, sub pază militarizată, iar apoi cu trenul până la granița cu România. Aici, voluntarii au fost dezlegați și „după ce ne-au făcut morală, unul câte unul am fost trecuți înapoi peste graniță.” Voluntarii nu au ținut cont de amenințările autorităților cehoslovace, s-au organizat în grupuri mici, de câte 2 persoane, și au trecut din nou granița, croindu-și drum spre Spania. După câteva zile, au ajuns la Kosice și, de acolo, la Praga, unde voluntarii au stat circa o lună, până la sfârșitul lunii decembrie 1937 de unde au încercat să treacă granița cu Austria. Unii au eșuat, alții, ca Francisc Wolf, care s-a ascuns într-un șanț fără să fie observat de grăniceri și Vida Geza, care a reușit să se întoarcă de unde pornise, scăpând. Francisc Wolf a reușit să străbată întreaga Europă și să ajungă la Paris, unde l-a și surprins pe băimăreanul Vida Geza când acesta s-a prezentat la adresa indicată de legăturile de partid cu care a interacționat la Basel, în Elveția.
La Paris, voluntarii români au fost repartizați în diferite locații în vederea cazării și au fost evaluați medical, ulterior fiind îmbarcați în autobuze și trimiși în sudul Franței, la Beziers, unde au fost preluați de spanioli, care i-au ajutat să pătrundă în Spania, tranversând Munții Pirinei, pe jos, o operațiune temerară care s-a soldat și cu victime. În Spania, după ce a petrecut un timp în centrul de instrucție de la Albacete, Wolf a fost înregimentat, alături de alții, în cadrul Batalionului Balcanic al Brigăzii 129 internațională, unde, datorită talentului său înnăscut, spiritului de lider și respectului, de care se bucura în fața celorlalți colegi, a fost numit comandantul unei grupe de luptă dotate cu mitraliere, care s-a remarcat în bătăliile defensive din Munții Aragonului, din martie 1938. Prestigiul său în fața colegilor este confirmat de unul dintre cei care au supraviețuit evenimentelor „de statură mijlocie, părând chiar puțin firav, era rezistent la marșuri, la instrucție și la muncile de construire a adăposturilor. Era inteligent, vorbea domol și blând tu toți. Avea un spirit de organizare dezvoltat și cunoștea arta militară. În semn de apreciere, conducătorii batalionului l-au trimis la o școală politico-militară”. Ulterior, în vara anului 1938, Francisc Wolf a fost trimis pe malul fluviului Ebro, unde a rămas mai multe luni. Aici, pe frontul de la Ebru, Francisc Wolf a devenit secretarul organizației de partid a companiei în care erau încadrați românii, remarcându-se prin curajul său în luptă, competența militară, dar și prin firea sa empatică, prietenoasă, umor, cucerindu-i pe soldații spanioli sau internaționali, care îl admirau în mod cu totul aparte. A participat la celebra Bătălie de la Ebro, încheiată prin înfrângerea trupelor republicane.
Întrucât armata republicană a fost aproape în întregime nimicită, premierul Negrin a decis retragerea celor circa 6000 de voluntari străini care încă se mai aflau pe fronturile din Spania. Astfel, la 28 septembrie 1938 membrii Brigăzilor Internaționale au fost demobilizați și înlocuiți cu militari spanioli. Retragerea lor pe teritoriul francez s-a făcut concomitent cu luptele de ariergardă duse de trupele republicane în drumul lor către Nordul Spaniei, către sfârșitul războiului civil. După demobilizare, majoritatea internaționalilor români a rămas câteva luni în Spania iar în ianuarie 1939, voluntarii români au fost rechemați sub arme pentru apărarea Barcelonei. După ce și această bătălie a fost pierdută, mii de interbrigadiști au fost nevoiți să pornească spre granița franco-spaniolă, în retragere. Trecând această frontieră, au fost internați în lagăre franceze, înființate în grabă și ad-hoc de autorități: Saint-Cyprien, Gurs și Argeles sur Mer.

***

Prizonier în lagărele franceze

Așezate la poalele Pirineilor, pe teritoriu francez, aproape de mare, lagărele în care au fost concentrați foștii voluntari din Brigăzile Internaționale au fost înființate de francezi, ad-hoc, chiar pe nisip, în niște perimetre delimitate de sârbă ghimpată, în care nu existau, la început, barăci, corturi, toalete și alte utilități, toate acestea fiind adăugate mult mai târziu. Condițiile deplorabile din aceste spații au făcut ca numărul deceselor printre prizonieri să crească alarmant încă din primele săptămâni. Aceste lagăre erau păzite de trupe coloniale, formate, în special, din senegalezi și algerieni care nu aveau habar pe cine păzesc. Lor li s-a comunicat că în lagăre se aflau deținuți de drept comun. De fapt, în lagăre nu se aflau doar foști interbrigadiști ci și tot felul de refugiați din Spania, în total, sute de mii, autoritățile franceze văzându-se depășite în gestionarea situației lor, fapt care s-a văzut ulterior în modul deficitar de organizare a lagărelor.

În lagărul Saint-Cyprien, românii, inclusiv Francisc Wolf nu au stat decât câteva luni, (februarie-mai), prin urmare, nu au apucat să se organizeze foarte bine, însă în primăvara anului 1939 au fost tranferați în lagărul de la Gurs unde au rămas până în toamna lui 1940, ulterior fiind dislocați la Argeles sur Mer. Gurs era situat într-o zonă foarte umedă, astfel încât, pe tot parcursul anului ploua foarte mult și era frig.
Acest lagăr avea barăci, dar erau înconjurate de sârmă ghimpată, iar de jur împrejur erau amplasate mitraliere îndreptate spre lagăr. Pe de altă parte, lagărul era structurat pe grupe naționale, separate prin sârmă ghimpată. Fiecare perimetru național era condus de un comandant, ales dintre cei internați, care rezolva problemele administrative și cele privind ordinea interioară. Grupul român număra circa 170 de membri și avea comandant propriu în persoana locotenentului Ambruș Coloman, care era secondat de o organizație de partid formată din Manole H. Manole, Mihail Florescu, Nicolae Cristea, Francisc Wolf și Iancu Ianchilevici.

Francisc Wolf Boczor

Gurs, 1940

Grup de prizonieri din lagărele franceze.
Francisc Wolf Boczor marcat cu X

Timpul petrecut în lagăre a fost folosit pentru organizarea unor cursuri de educație politică, de limba franceză, cursuri de scris și citit pentru cei analfabeți, conferințe, expuneri pe diferite probleme de politică și relații internaționale, au fost organizate biblioteci, dar și activități sportive și culturale. La izbucnirea celui de-al doilea război mondial și atacarea Franței, voluntarii internați în lagăre au cerut guvernului francez să fie eliberați și înrolați în armata franceză, tot ca voluntari. Guvernul francez avea însă în vedere înrolarea prizonierilor în Legiunea Străină. În fața refuzului, exprimat clar, al prizonierilor, autoritățile franceze au recurs la forță încercând să treacă la încorporări forțate. În aceste condiții, voluntarii din lagăr s-au răsculat, au cântat Marseilleza, au avut loc chiar încleștări cu autoritățile, care erau hotărâte să deschidă focul. Prizonierii au format un lanț uman, iar autoritățile, văzând că nu-i pot separa, au abandonat barăcile și au refuzat să le furnizeze prizonierilor mâncare: „guvernul francez a hotărât să ne înscriem în Legiunea Străină. Nu am fost de acord.Când a sosit comisia franceză în lagăr, ne-au strâns pe toți câți eram și au început să citească numele celor care semnaseră memoriul către guvern, primii fiind tocmai cei din grupul român. Noi am început să protestăm, să huiduim; am strigat în cor „nu mergem în legiunea străină!” și altele. Indignarea și revolta a cuprins întregul lagăr. A fost adus imediat în lagăr un regiment de soldați francezi. Ne-au îmins în dosul sârmei ghimpate, iar noi am început să le strigăm lozinci, cuvinte de fraternitate; la un moment dat tot lagărul cânta Marseileza. Am reușit să-i facem pe soldații francezi să se solidarizeze cu noi. Acest regiment a fost scos din lagăr și în locul lui au adus trupe din gărzile mobile și de senegalezi. Înghesuiți în dosul sârmei ghimpate, am fost somați am fost somați să ne împrăștiem. Am refuzat. Ei au numărat până la trei, apoi au început să tragă. Am scos atunci stâlpii cu sârmă ghimpată cu tot și am început să ne batem cu ei. Oamenii erau iritați la culme. Unul din comandanții noștri, un iugoslav, fost șef de partizani în Spania, în Levante, a calculat rapid și cu calm șansele noastre: și-a dat seama că vom pierde mulți oameni în această luptă inegală. A ordonat retragerea organizată spre barăci, cu grijă deosebită pentru fiecare dintre tovarășii noștri, pentru a nu cădea careva în mâinile inamicului. Intrați în barăci, am fost atacați de soldați care au încercat să prindă câțiva dintre noi. Am aplicat metoda noastră de autoapărare folosită în lagăr: ne-am strând ghem, braț de braț. Formând o masă imensă, puternică, hotărâtă, de o forță copleșitoare. Când unul dintre tovarășii din față era hărțuit, tras de soldați, întregul ghem al solidarității tovărășești îl apăra trăgându-l spre interiorul ghemului, și altul ieșea în față, jocul acesta disperat de forță, curaj și hotărâre revoluționară continuând ore în șir. După masă, la orele 16, văzând că nu pot aresta pe nimeni, soldații, la un ordin superior, au părăsit baraca, ne-au închis în ea, și au refuzat să ne dea de mâncare. Am fost nevoiți să apelăm la rezervele ascunse ale comunei comuniste, păstrate cu grijă pentru orice eventualitate.”

Lagărul Gurs

Revolta voluntarilor a condus la împrăștierea internaților din lagărul Gurs, la începutul toamnei anului 1940, aceștia fiind mutați în lagărul de la Argeles, unde condițiile de viață erau mult mai grele. „A început războiul, când nemții au atacat Franța, guvernul francez a făcut apel să mergem și noi pe front. La început a fost cuvânt de ordine să mergem, nu s-a văzut caracterul războiului. Când și-au dat seama tovarășii, am mers câte unul și ne-am șters și n-am mai mers niciunul. Până atunci am fost tratați foarte bine și pe urmă au început restricțiile. Au încercat să ne ia la batalioanele de muncă. Nu ne-a dat de mâncare și a vrut să ne ducă cu forța. Ne-am opus. Au început lupte, ne-a închis în barăci. N-am vrut să mergem la munci. Atunci cu forța a luat și a fost bătaie cu ei, adică situația s-a agravat că s-a adus armată și a dat ordin să tragă. Armata s-a solidarizat cu noi și a depus armele. Nemții se apropiau de noi. Când au văzut că situația este destul de grea au hotărât să ne avacueze. Ne-au dus la Argeles”, a mărturisit, peste ani, Mihai Patriciu, unul dintre colaboratorii cei mai apropiați ai lui Francisc Wolf.

Lagărul Argeles sur Mer

***

Marea evadare din 27 martie 1941

În noaptea de 27 martie 1941, mai mulți interbrigadiști români și de alte naționalități au evadat din trenul care îi transporta spre un alt lagăr, pentru a fi pedepsiți disciplinar. La baza acestei decizii radicale, a stat, se pare, dorința autorităților franceze de a curăța lagărele de la poalele Pirineilor și mutarea prizonierilor în Nordul Africii, acolo unde se zvonea că francezii ar fi demarat construirea unei linii ferate transahariene. Încercând să evite acest plan, organizația de partid, a cărei secretar era Francisc Wolf, a pregătit evadarea.
Trupele franceze au intrat peste prizonierii din lagăre, aceștia s-au opus, au intonat cântece patriotice, s-au produs busculade, foarte mulți fiind călcați de caii jandarmilor francezi și bătuți de gărzile mobile. Totuși, prizonierii nu s-au putut opune forțelor armate pătrunse în lagăre și, izolați în grupuri mici, au fost urcați cu forța într-un tren „la ușile fiecărui coridor al vagonului se găsea câte un grup din garda mobilă. Din compartimentele în care eram închiși îi vedeam mâncând și golind una după alta sticle cu băuturi tari. Când ne-am dat seama că zeloșii noștri paznici se cufundaseră în somnul beției, am sărit pe ferestre, în plin mers al trenului. Din cei aproape 300 de călători, au reușit astfel să-și recapete libertatea vreo 80, printre care ma număram și eu”, povestește Patriciu. Ulterior, în anii postbelici, Patriciu și-a completat declarația cu alte amănunte: „a vrut să ne trimită la compania de muncă și ne-am opus. Au adus 2500 de jandarmi, ne-au izolat în grupuri mici și ne-au îmbarcat cu un camion și au vrut să ne trimită în Africa de Nord. Am fost puși în tren. Din transportul acela am fugit vreo 80/82. Hotărâsem în lagăr să fugim, să nu mergem în Africa. Trenul a plecat. Atunci ne-am gândit cum să fugim. Am lăsat geamurile jos și am sărit. Toți am făcut așa, din mai multe vagoane, eram mai multe naționalități…”
După ce au sărit din tren, voluntarii români și ceilalți internaționali s-au împărțit în grupe de 2-3 persoane și au pornit spre direcții diferite, pe cărări ferite, pentru a li se pierde urma. Mihai Patriciu a făcut echipă cu Francisc Wolf : „din întuneric se arată Francisc Boczor, sau Feri, cum obișnuiam să-i spunem, se repezi cu brațele deschise spre mine și mă îmbrățișă. La fel ca în atâtea momente grele în războiul spaniol, în care luptaserăm alături, nici de data asta nu ne despărțise moartea. […] În grupuri de câte doi sau trei, toți evadații porniră pe drumuri felurite spre munți. Eu mă întovărășisem cu Feri. În zori ne-am oprit la un pârâu de munte, unde ne-am spălat rănile și le-am oblojit cu bucăți rupe din cămașă. Eram tare osteniți și flămânzi. Bani aveam puțini. Ne-am înțeles să nu-i cheltim pe mâncare: s-ar fi putut să avem nevoie de ei. Rătăcind pe cărările muntelui, ferindu-ne de orice fel de întâlnire, într-o seară zărirăm departe, în vale, luminile unui sat. Socotind că pe-acolo s-ar putea să treacă o cale ferată, am coborât și, într-adevăr, dădurăm de o haltă. Ne-am interesat îndată de mersul trenurilor și aflând că peste puțină vreme se aprește aici, numai un minut, trenul care mergea la Toulouse, unde aveam o cunoștință, ne-am cumpărat repede bilete.De bună seamă, banii pe care nu-i cheltuisem pentru potolirea foamei căpătaseră acum însăși valoarea vieților noastre.” La Toulouse au ajuns noaptea. Pentru că, în gară, pe peron, poliția legitima călătorii, cei doi au reușit să se strecoare neobservați, înnoptând pe malul râului Garonne. În dimineața următoare au pornit prin oraș în căutarea persoanei de contact însă, pentru că Toulouse era un oraș mare, căutarea a fost anevoioasă. Ajungând în fața Poștei din oraș, Francisc Wolf, cu siguranță cel mai descurcăreț, a început să întrebe factorii poștali dacă nu o cunosc pe Hilda Santucci, legătura lor din cadrul partidului. Inițiativa s-a bucurat de succes, ajungând la locuința acestei persoane: „în casa tovarășei Santucci, Feri și cu mine ne-am simțit bine după mulți ani de război și de lagăr. După o săptămână ni s-a pus la dispoziție o vilă pe malul Garonnei.” Persoana de contact a celor doi a anunțat mai departe sosirea acestora, le-au fost procurate acte de identitate, au apărut și alți voluntari evadați, după care au contactat Partidul Comunist Francez pentru a fi trimiși cât mai repede în Nordul Franței, partea ocupată de naziști : „Am luat legătura cu Partidul. Un tovarăș a luat legătura cu ambasada sovietică. Botzov și eu am primit hârtii că suntem cetățeni sovietici. Am plecat din Tuluz la Paris, am trecut linia de demarcație ca contrabandiști.” „Trebuia să evităm întâlnirea cu patrulele nemțești, să străbatem o pădure și câteva mlaștini. O noapte întreagă ne-am luptat cu stihia de mâzgă, beznă și zgomote suspecte. În sfârșit, am ajuns într-o localitate de partea cealaltă a liniei de demarcație, în zona ocupației naziste.”
Mihai Patriciu și Francisc Wolf au ajuns la Paris în 1 mai 1941 și, de îndată, au contactat Partidul Comunist de acolo, fiind plasați în diferite locuințe conspirative unde au stat ascunși până la 22 iunie, ziua atacării Uniunii Sovietice de către Germania nazistă : „în ajunul lui 1 mai am ajuns la Paris în 1941. Am luat legătura cu Partidul. Am fost plasați în case la diferiți francezi. Am stat până la 22 iunie, duminica aceea când a fost atacată URSS.” Acest aspect al sosirii și acomodării evadaților la Paris, este completat și de către Charlotte Gruia, în memoriile sale despre anii petrecuți în Rezistența Franceză: „într-una din zilele de mai, în 1941 ….auzii deodată o bătaie în ușă. În prag s-a arătat Mihai Patriciu. În urma lui Patriciu intrară în casă alți doi bărbați, Nicolae Cristea și Francisc Boczor. ….. Au dormit la mine pe niște culcușuri improvizate și cam tari, iar a doua zi am comunicat conducerii grupului comuniștilor români din Paris despre situația celor trei tovarăși. Patriciu și Boczor au fost plasați la o familie franceză, iar lui Nicolae Cristea i s-a găsit o cameră la mansarda unei case, unde a locuit sub identitate falsă până la arestarea sa, în toamna anului 1942.”

***

În cadrul Rezistenței Franceze

Casa în care a locuit Francisc Wolf-Boczor în Paris, în anul 1941

Pentru că se aflau în evidențele autorităților cu numele reale, atât Francisc Wolf, cât și ceilalți combatanți și-au schimbat numele, putând astfel circula liber prin Franța. Numele ales de el era cel al unui „prieten” din Baia Sprie, Iosif Boczor, cu care copilărise. Literatura comunistă spune că a recurs la acest gest din prietenie, în amintirea amicului său. Dar nu pot să nu mă gândesc că numai de prietenie nu putea fi vorba într-un astfel de caz. Asumarea numelui și a datelor personale ale unei alte persoane nu trădează deloc sentimentul de prietenie. Prin gestul său, Wolf a încercat, în mod deliberat și conștient, să deturneze atenția autorităților înspre o altă persoană, care ar fi avut foarte mult de suferit dacă armata germană, Gestapo-ul și alte autorități afiliate naziștilor ar fi recurs la investigații mai amănunțite. Prin acest gest, Wolf ar fi putut crea probleme foarte mari familiei Boczor din Baia Sprie, din dorința de a-și salva familia și propria piele. Din fericire, Serviciul Tehnic al românilor din organizațiile de partizani, a greșit transcrierea numelui, în loc de Boczor, Francisc Wolf intrând în istoria rezistenței franceze cu numele de „Joseph Boczov”.
Perioada tatonărilor și acomodărilor la realitățile cotidiene ale Parisului au luat sfârșit în 22 iunie 1941 odată cu atacarea Uniunii Sovietice de către Germania nazistă. Din nou, Patriciu, arată cum a fost primită vestea: „duminică, 22 iunie 1941 am auzit prin radio că URSS a fost atacată, eu am spus să mergem acasă. Wolf m-a luat deoparte și mi-a spus că Partidul a hotărât să începem lupta de partizani, aceasta pentru mine a fost un eveniment foarte mare…” De îndată, Francisc Wolf, Mihai Patriciu și alți foști interbrigadiști s-au alăturat mișcării de rezistență fiind încadrați în OS-MOI unde au constituit primul grup de partizani români care a dat un nou suflu rezistenței, pentru că aceștia au și trecut la treabă, punând la cale diverse acțiuni de sabotaj.
Francisc Boczor a fost ales șef al primului grup de partizani români din cadrul Rezistenței Franceze. De la început, atenția lui Boczor s-a orientat și s-a concentrat spre un sector foarte sensibil, cel al transporturilor. În urma analizării mersului trenurilor din gările Parisului și împrejurimile acestuia, Boczor-Wolf împreună cu oamenii săi au descoperit că alături de trenurile pentru civili, prin aceste gări treceau și trenuri militare germane încărcate cu trupe, armament și muniție. Drept urmare, deturnarea, sabotarea acestor transporturi cu caracter militar a devenit principala preocupare a acestui grup. Boczor, foarte meticulos, memora pozițiile care îl interesau după care făcea investigații pe teren pentru stabilirea zonei celei mai potrivite pentru operațiunea ce avea să fie întreprinsă.
La început, operațiunile de deraiere a trenurilor s-au desfășurat în condiții foarte precare, prin deșurubarea șinelor de cale ferată cu chei franceze procurate, de cele mai multe ori, prin furt de prin magazii sau ateliere. Prima deraiere a avut loc în iunie 1941 lângă liziera pădurii Vincennes, în apropierea Parisului. Doi membri ai grupului asigurau paza în timp ce ceilalți deșurubau șinele, după care toți se retrăgeau la o anumită distanță. La câteva zile după deraierea primului tren, Francisc Boczor a pregătit o nouă acțiune. Era vorba de incendierea unui garaj al armatei germane. Mihai Patriciu a imobilizat paznicul de la poartă, iar Boczor și alți doi au pătruns în garaj, au vărsat câteva bidoane de benzină peste camioanele garate și le-au aprins.
Francisc Boczor s-a preocupat și de stabilirea unei rețele de case conspirative ce puteau fi transformate în depozite de armament. În astfel de locații, petrecea foarte mult timp, lucrând, singur sau în colaborare cu alții, la construirea unor noi arme sau transformarea unor tipuri de bombe și grenade în arme adaptate luptei de guerilă. Pentru că avea pregătire de inginer chimist încerca să obțină noi tipuri de explozibili pe care să-i poată utiliza în operațiunile de sabotaj pe care le organiza. Boczor avea manuale de chimie, discuta cu șeful său diferite combinații chimice pentru obținerea unui explozibil și, într-un final, către sfârșitul anului 1941, Boczor a reușit să obțină un nou tip de explozibil și să confecționeze grenade fapt care a dus la intensificarea acțiunilor de sabotaj. De asemenea, au inventat un fel de bombă artizanală, încărcată cu dinamită care se punea pe calea ferată.
La sfârșitul anului 1941, prinderea unor membrii ai Rezistenței l-a determinat pe Boczor și apropiații săi să se regrupeze, părăsind unele locații și transportarea întregului arsenal, în condiții deosebit de periculoase, dintr-un loc în altul, prin mijlocul Parisului.
Anul 1942 a fost cel al unor reorganizări. Grupările rezistenței au primit alte denumiri, structura lor a fost modificată, pe detașamente, în general ținând cont și de naționalitatea participanților. Așa au luat naștere patru detașamente, toate la un loc formând o unitate militară cu titlul FTP-MOI, din regiunea pariziană. Dintre cele patru detașamente formate, primul era format în majoritate din români, al doilea din evrei polonezi, al treilea era detașamentul italian iar detașamentul IV era format din cehi, austrieci, bulgari și alte naționalități și era specializat în deraieri de trenuri. Detașamentele erau formate din grupe de luptă. Primul care s-a constituit a fost detașamentul român structurat în patru grupe de luptă, număr ce a crescut în curând la 6. Detașamentul era cel mai bine organizat, cu cea mai bună experiență militară și care era și cel mai dotat din punct de vedere al armamentului, ca urmare a faptului că au fost cooptați și luptătorii O.S., era detașamentul român. În plus, Boczor pentru că era cel mai priceput la deraieri de tren, a devenit instructor în acest domeniu, fiecare detașament având obligația de a-i pune la dispoziție una sau mai multe grupe, în funcție de posibilități, el întemeînd astfel detașamentul IV.
Românii excelau și la fabricarea actelor false, existând un atelier special în acest sens, condus de Alexandru Lazăr, care întocmea acte de identitate false tuturor partizanilor rezistenței. Lazăr era foarte meticulos în activitatea sa, de fiecare dată cerând informații suplimentare și numeroase detalii despre persoana căreia îi întocmea actele: să i se descrie amănunțit aspectul exterior al solicitantului, ce impresie ar putea să facă unui polițist, temperamentul, detalii despre mersul pe stradă, gradul de cultură, felul în carea vorbește, în ce cartier locuia, dacă avea semne distinctive. Abia după ce aceste informații îi erau furnizate, îi crea solicitantului o identitate care să fie în deplină concordanță cu personalitatea acestuia.
În ansamblu, anul 1942 a fost unul plin de reușite, acțiunile de deraiere determinându-i pe germani să pună pe capul „piraților căilor ferate” o recompensă de 1 milion de franci.
În anul 1943 partizanii rezistenței au perfecționat mijloacele tehnice de deraiere a trenurilor iar rolul celor implicați în astfel de acțiuni a crescut considerabil. Boczor și echipa lui, formată din doi români, patru italieni și un maghiar, a dezvoltat procedee noi de daraiere în timp record. Dovedindu-și calitățile extraordinare de inginer și sabotor, detașamentul nr. 4 condus de Boczor, a fost întărit cu încă două grupe, acesta având rezultate spectaculoase, mai ales în a doua jumătate a anului 1943.
În paralel cu aceste acțiuni de sabotaj asupra căilor ferate, Boczor a fost implicat și în atentatul organizat asupra comandantului Parisului, generalul Ernst von Schaumburg. Atentatul asupra acestui personaj a avut loc la 28 iulie 1943 dar pregătirea acțiunii a început încă din luna martie, Francisc Boczor fiind însărcinat cu misiunea de a studia ruta de plimbare a generalului și de a-i mina traseul, în cel mai potrivit loc, pe care Boczor îl putea identifica „timp de o săptămână, împreună cu trei oameni, măsură și studie aleile parcurse zilnic călare de general. În sfârșit, se opri asupra unei porțiuni de alee care putea fi observată de mai departe de către oamenii noștri. În locul ales s-a săpat o groapă, în care s-a introds o încărcătură de dinamită și o mare cantitate de bucăți de fier, peste care s-a așternut iarbă. La o distanță de câteva sute de metri de locul minat se afla o casă mică părăsită. Din podul acestei case se putea lesne supraveghea alea către care urma să se tragă în timpul nopții firele sistemului de declanșare electrică a exploziei, asemănător celui folosit pentru aruncarea în aer a trenurilor. Explozia trebuia să se producă în momentul în care călărețul și garda sa ar fi ajuns la punctul minat.” În cele din urmă s-a renunțat la acest plan pentru că generalul și-a schimbat brusc ruta de plimbare, partizanii observând faptul că acesta a început să folosească mașina. Atentatul a avut loc la 28 iulie, mașina a fost aruncată în aer, partizanii crezând că l-au ucis pe comandantul Parisului. De fapt, atentatul a eșuat, în mașină aflându-se alți ofițeri naziști.

***

„Căderea” lui Francisc Boczor

Boczor a intrat în atenția organelor polițienești și de siguranță chiar de la început, în decembrie 1941 scăpând ca prin urechile acului de o posibilă arestare în dreptul locuinței sale din Rue Pelleport nr. 117 din arondismentul XX al Parisului. Charllote Gruia, colaboratoarea lui cea mai apropiată, relatează astfel întâmplarea: „în decembrie 1941, locuința clandestină din Rue Peleport a căzut, fără să ne putem explica până azi cauza acestei pierderi. Boczor scăpase atunci de la cădere datorită, s-ar zice, unei minuni, dar mai degrabă calmului și curajului său. Locuința se afla la etajul IV, către care urca o scară în spirală. Într-o seară Boczor urcă și, înainte de a învârti cheia în ușă, aruncând o privire în josul scării, zări doi indivizi care tocmai intrau la portăreasă. Îndată îi trecu prin minte că ar fi fost urmărit. Intră în cameră, băgă în buzunare două revolvere și un ghem de șnur Bickford, care întâmplător se găseau acolo, ieși repede și, întinzându-se cu burta pe balustradă, își dădu drumul până jos și se făcu nevăzut în stradă. Cei doi care se găseau în odaia portăresei n-apucaseră să-l surprindă. A doua zi, trecând prin fața casei, portăreasa, care mătura zăpada de pe trotuar, îl zări și-i suflă scurt: Allez-vous-en, les flics sont en haut!” (Pleacă! Polițiștii sunt sus!).
Observând că era urmărit și-a schimbat locuința, mutându-se pe aceeași stradă la nr. 41 unde se afla și Charlotte Gruia. Când aceasta a fost arestată în noiembrie 1942, Boczor s-a mutat în Rue Caillaux nr. 9 din arondismentul XIII, iar în decembrie 1942-ianuarie 1943 a închiriat un apartament în Rue Lanneau nr. 1 din arondismentul 5, unde a amenajat un adevărat laborator și depozit de explozibili și armament. Agenții de siguranță au început să-l fileze pe Boczor mai intens din septembrie până la 2 noiembrie 1943 observând care era rutina acestuia și contactele cu care interacționa. Aceștia au fost martori la întâlnirile pe care Boczor le avea zilnic cu alți membrii ai Rezistenței Franceze, în locuri și la ore diferite.

Inițial, neștiind cine este cu adevărat, organele de poliție i-au dat un nume de cod, un fel de poreclă, ulterior aflând adevărata sa identitate. I-au făcut și o descriere fizică foarte atent construită „38 de ani, 1,70 statură, păr șaten dechis, orientat cu cărare spre stânga, frunte înaltă, tâmple largi, nas acvilin, două riduri profunde care porneau de lângă nări și se continuau până în colțurile gurii, constituție astenică, îmbrăcat într-un costum bleumarin și încălțat cu pantofi negri.”
În baza informațiilor culese din teren și a descrierii făcute, „Joseph Boczov” a fost arestat la 17 noiembrie 1943, în jurul orei 8,30 dimineața când ieșea din locuința sa din Rue Caillaux nr. 9 din arondismentul XIII Paris. La percheziția corporală au fost găsite asupra sa acte de identitate false, certificat fals de muncă, bani și alte înscrisuri. La percheziția domiciliară s-au găsit un compas, hărți, pașapoarte pe nume și cetățenii diferite, precum și alte înscrisuri. La interogatoriu a fost bătut în mod repetat, declarând chestiuni generale privind sosirea sa în Franța, fără a-i desconspira pe colaboratorii săi.

Ultima locuință a lui Francisc Wolf, de unde a fost arestat în 1943

***

Procesul și executarea partizanilor

După ce au fost prinși, partizanii rezistenței franceze au fost torturați în cele mai crude feluri, naziștii și poliția franceză încercând să-i facă să mărturisească. Cu excepția lui Dawidowitz care a cedat, predându-și colegii din Rezistență organelor de siguranță, restul a tăcut, preferând moartea unei vieți de trădător/turnător. Celor 24 de partizani le-a fost înscenat un proces desfășurat cu doar trei zile înainte de a fi executați, în fața unui tribunal militar german, în urma căruia toți au fost condamnați la moarte. Procesul făcea parte dintr-un amplu proces de propagandă nazistă, acuzații fiind prezentați ca teroriști iudeo-comuniști care făceau parte dintr-o Armată a Crimei, prin aceasta ei încercând să discrediteze Rezistența. În ziua procesului s-au prezentat zeci de jurnaliști, din Paris, provincie și chiar străinătate care au dat o anvergură nemaivăzută evenimentului, prezentând în zilele următoare toate detaliile actelor de banditism săvârșite de teroriștii străini și evrei. La sfârșitul procesului, Parisul și provincia au fost împânzite de un afiș roșu de propagandă în care erau prezentați principalii atentatori, felul și numărul acțiunilor săvârșite. Acesta a fost faimoșul „Afiș Roșu” care nu a făcut altceva decât să crească în rândul populației franceze admirația și respectul pentru cei condamnați la moarte.

Fotografii de grup ale combatanților din grupul Manouchian, realizate înainte de execuție

După proces, condamnații au fost duși la fortul Mont-Valerien unde le-a fost permisă redactarea unei ultime scrisori către cineva apropiat. S-au păstrat și sunt disponibile multe dintre cele scrise de cei 22. Însă de scrisoarea lui Francisc Wolf „Boczor” nu se știe nimic până la această dată, nici dacă a scris o astfel de scrisoare, nici cui i-ar fi fost adresată. Apoi, în ziua de 21 februarie 1944, condamnații au fost conduși afară din clădire, în fața unui pluton de execuție format din soldați naziști, legați cu mâinile la spate de niște pari imenși de lemn și executați. Execuția nu a fost unică pentru toți condamnații. Ei au fost astfel programați, încât, în grupuri mici, să fie înfățișați plutonului de execuție german în intervalul orar 15.22-15.56. Francisc Wolf „Boczor” a fost înfățișat plutonului și executat la ora 15.40 împreună cu Alfonso Celestino, Emeric Glasz și Marcel Rayman.
După ultimul foc tras, la 15,57, în curtea fortului, s-a așternut, din nou, liniștea.

Mormântul lui Francisc Wolf

***

Prinderea și executarea trădătorului Iosif Davidovici

Între timp, până la executarea celor 22, trădătorul și-a primit pedeapsa legitimă: „căderea unui număr atât de mare de oameni în mâinile Gestapoului s-a datorat unei trădări. Omul care știa cele mai multe locuri de întâlnire și cunoștea întregul efectiv fusese arestat și dezvăluise totul poliției secrete germane” a scris Cristina Luca Boico în anul 1970. Ea a arătat că fuseseră avertizați în legătură cu acest personaj de către partidul Comunist Francez dar nu spune și dacă aceste avertizări au fost luate în serios. Oricum, era deja prea târziu întrucât „cu toate măsurile ce s-au luat de a se suspenda orice activitate, căderile s-au ținut lanț. Oamenii au fost preveniți, s-au dat indicații precise, dar puțini au mai putut fi salvați.”
Tot în 1970, Cristina Luca Boico a descris și starea de spirit a celor care scăpaseră: „este greu de descris ce a însemnat pentru noi luna decembrie a anului 1943. Ne întâlneam rar și numai pentru a nu pierde contactul, la mari distanțe în afara Parisului. Erau tăcuți, încordați, așteptând dispoziții pentru a ne regrupa; unii dintre noi urmau să plece în provincie”. În anii postbelici, în depozițiile făcute în fața partidului, Cristina Luca Boico a explicat cum au decurs lucrurile în perioada în care partizanii grupului Manouchian erau arestați, arătând și gravele erori tactice ce au condus la căderea grupului Manouchian, spre exemplu, faptul că conducerea FTP-MOI s-a mulțumit să recomande partizanilor să schimbe casele conspirative, fără a lua măsuri în vederea evacuării lor în provincie. De asemenea, și-a întocmit astfel declarațiile încât să ridice un semn de întrebare asupra unor persoane (ex. Mihai Patriciu) care nu au fost prinse atunci, lăsând, probabil intenționat, să planeze o suspiciune asupra lor.
În orice caz, Cristina Luca Boico a dezvăluit în declarațiile sale felul în care partizanii au tratat trădarea lui Davidovici: Boris Holban a fost rechemat din provincie pentru a-și ocupa vechea poziție de comandant militar al grupărilor FTP-MOI din zona pariziană fiind însărcinat totodată să investigheze „căderea” grupului Manouchian. Pe de-o parte cunoștea foarte bine organizația pariziană, pe de altă parte, fiind transferat câteva luni în provincie, putea acum să aibă o privire mai clară și obiectivă asupra situației. Boris Holban a creat un grup de 6-7 combatanți, printre care și Cristina Luca Boico, care avea ca sarcină prinderea și anchetarea lui Iosif Davidovici dar și executarea sa, dacă se confirmau suspiciunile de trădare. „Până la urmă, trădătorul a simulat o evadare, pentru a se infiltra din nou în rândurile noastre. Dar nu a izbutit să o facă.” Cristina Luca Boico relata cum au decurs evenimentele: „am primit sarcina să mă duc la Davidovici (Albert) să-l conving să meargă cu mine în casa pregătită mai dinainte… Eu i-am spus lui Albert că a doua zi plec din Paris și de aceia vreau să-i arăt casa unde se poate vedea cu tovii. I-am spus că dacă nu vine cu mine va rămâne săptămâni întregi fără legătură. El nu prea voia să iasă, invoca diferite pretexte…Eu i-am spus că dacă nu vrea să intre în locuința aceia, să nu intre dar să meargă să o vadă fiindcă și eu trebuie să plec a doua zi. La sfârșit i-am arătat și cartea de identitate pe care am adus-o cu mine. Asta l-a convins. Pe drum a vrut de vre-o două ori s-o șteargă. Voia probabil să anunțe Gestapoul… După ce l-am imobilizat a stat pe poziție să nu spună nimic. A spus că nu vrea să stea de vorbă cu noi. Eu eram convinsă că este ticălos, dar ceilalți se îndoiau de vinovăția lui, chiar Holban…Târziu de tot, probabil că era obosit, a început să vorbească, a spus că el n-a fost trădător, dar a fost groaznic bătut și n-a rezistat la bătaie, că a început să vorbească și și-a luat angajament că va trăda pe tovii din conducere.” A furnizat apoi și alte detalii despre ce informații furnizase Gestapoului, numele ofițerului din Gestapo și datele sale de contact, prin care urma să țină legătura. Ulterior, „pentru că se apropiau zorile de zi, noi am hotărât să-l executăm, fiindcă ne era teamă să nu fim arestați din casa aceia. Eu am făcut note după cele declarate de Davidovici, și după ce le-am arătat tovilor cu care am participat la acțiune, le-am predat prin Holban Partidului (PCF)”. „El și-a primit pedeapsa meritată. Era 28 decembrie 1943. Ofițerul Günther de la SD, căruia trebuia să-i transmită informațiile avea de acum să le aștepte zadarnic” scria Cristina Luca Boico în anul 1970.
După ce au trecut anii, când a dat declarații în fața colegilor de partid din România, Cristina Luca Boico era convinsă că nu procedaseră bine în cazul lui Davidovici: „noi am avut slăbiciuni destul de mari în felul cum l-am interogat. Am lucrat prost. Asta a fost și aprecierea Partidului că n-am reușit să scoatem de la el tot ce știa. Noi atunci nu aveam experiență.” Totuși, Partidul Comunist Francez a fost mai puțin aspru în aprecieri considerând că „a spus că noi ne-am făcut datoria, dar s-a apreciat că am lucrat prost fiindcă n-am scos tot ce trebuia de la el.”

***

Portretul unui personaj tragic. O perspectivă umană.

Luptătorii Rezistenței Franceze au fost indivizi foarte curajoși, mulți dintre ei jerfindu-și viața pentru cauza altui popor, dar și pentru idealuri generale, valabile tuturor popoarelor, fără deosebire. Dincolo de acest aspect, au fost oameni, cu sentimente, trăiri, probleme, zbateri sufletești, pe care noi, cei de azi, greu le putem percepe. Unii dintre ei și-au pierdut familia, alții nu și-au putut găsi loc de muncă, au fost dați afară de la școală, au suferit tot felul de umilințe. Răsfoind viețile și mărturiile celor care au supraviețuit ca să-și spună și să le spună povestea, putem identifica personaje interesante, care dau Rezistenței Franceze și întregii perioade la care ne referim, o alură umană. Acești partizani au fost, dincolo de faptele lor „teroriste”, camarazi, prieteni, tovarăși de bucurii și tristeți, au iubit și, uneori, s-au dușmănit.
Referindu-ne exclusiv la Francisc Wolf aka „Boczor” am observat că este, probabil, singurul personaj tragic al Rezistenței Franceze despre care toți cei care l-au cunoscut și au trăit ca să povestească despre el, vorbesc frumos, elogios și admirativ. Din perioada voluntariatului în Spania avem mărturia unui coleg din Brigăzile Internaționale, Miron Lazăr, care l-a descris astfel: „de statură mijlocie, părând chiar puțin firav, era rezistent la marșuri, la instrucție și la muncile de construire a adăposturilor. Era inteligent, vorbea domol și blând cu toți. Avea un spirit de organizare dezvoltat și cunoștea arta militară.” De asemenea, un alt colaborator al său din perioada spaniolă, băimăreanul Vida Geza, deși nu a insistat în memoriile sale asupra unui portret fizic sau spiritual al lui Francisc Wolf, citindu-le se poate observa ușor admirația cu care îl privea artistul pe colegul său, puțin mai în vârstă. Din perioada rezistenței franceze, mărturiile se înmulțesc și se diversifică. Șeful său, Boris Holban, în ciuda aparenței de obiectivitate și răceală cu care își povestește amintirile din timpul rezisteneți, lasă să se întrevadă admirația ce i-o purta colegului său Boczor, recunoscându-i acestuia „calitățile sale de organizator, tehnician și talentat militar”, calități asupra cărora a insistat, repetându-le în altă parte „foarte apreciat ca un ingenios organizator al deraierilor de tren”. De asemenea, Holban, a ținut să menționeze și firea meticuloasă a lui Boczor care „avea obiceiul să studieze personal topografia terenului unde va acționa”. Spre deosebire de Holban care a reliefat mai degrabă calitățile de combatant fără a face referiri la personalitatea lui Boczor, Mihai Patriciu, nu se sfiește să-l numească „prietenul meu”, să-i spună prenumele diminutivat „Feri” și să-l prezinte în ipostaze calde, caracteristice unor oameni care sunt mai mult decât colegi, camarazi, tovarăși de arme și idealuri. Când au evadat din trenul ce-i ducea în Nordul Africii, „Francisc Boczor sau Feri, se repezi cu brațele deschise spre mine și mă îmbrățișă”concluzionând că „nici de data asta nu ne despărțise moartea”. Când, în 1941, Boczor a aflat o potențială țintă potrivită pentru sabotare iar Patriciu a fost de acord să se implice, primul, entuziasmat „mă apucă de braț și mi-l frământă în joacă o clipă. Feri surâse, era mulțumit.” De asemenea, partizanii trebuiau să și trăiască, astfel că, în timpul zilei foarte mulți aveau slujbe normale. Și Patriciu făcea parte din această categorie, la un moment dat repara mașini de cusut „împărțind câștigul mizerabil cu prietenul meu Boczor.” Aproape în întregime, memoriile lui Patriciu din perioada rezistenței au legătură cu Boczor, fiind evidențiată prietenia și buna lor colaborare în făurirea unor arme noi, aventurile trăite împreună. „Căderea” lui Boczor în noiembrie 1943 este totuși trecută foarte ușor, Patriciu arătând doar că nu avea nicio îndoială „în ce privește fermitatea prietenului meu arestat.”
Cel mai bun portret uman al lui Boczor rămâne totuși cel trasat de colaboratoarea sa apropiată Charlotte Gruia, care, atunci când rememorează secvențe în care Boczor era personajul principal, tonul acesteia devine melancolic, parcă duios, lăsând să se înțeleagă, parcă, faptul că între ei ar fi fost chiar mai mult decât o simplă tovărășie revoluționară. Chiar propriile sale cuvinte o trădează în acest sens: „l-am cunoscut destul de bine pe Boczor, nu numai ca unul dintre cei mai activi organizatori ai luptei armate împotriva fascismului….”
Relatările sale despre perioada rezistenței îl au, aproape exclusiv, pe Boczor ca personaj principal, acesta fiind analizat atât din punct de vedere al caracteristicilor sale exterioare și interioare, cât și prin prisma activității depuse în cadrul detașamentelor de luptă:
„Era un om foarte modest, întotdeauna calm, vorbea puțin și niciodată despre sine. Aproape întreaga-i viață se contopea cu viața de luptă și năzuințele Partidului Comunist Român. În perioada din Franța, întreaga-i energie revoluționară era concentrată în lupta contra forțelor militare și acelor de represiune ale nazismului.
Pe nici unul dintre franctirori și partizani nu l-am văzut atât de tenace și minuțios în pregătirea acțiunilor. Acest om cu un aspect aparent fragil era în stare să rămână nopți întregi în laborator pentru a pune la punct mecanismul unei mașini infernale sau transformarea unei mine antitanc într-o mină antitren. Mă lua câteodată la drum, în afara Parisului. Îl însoțeam de-a lungul căii ferate, în căutarea locului celui mai potrivit pentru reușita deraierii. Pasul îi era liniștit. Era stăpân pe fiecare nerv al său. Trebuia doar să înregistreze în memorie clipa când trec trenurile germane și patrulele pe la kilometrul X , locul în care se va produce explozia. Calcula distanța pe care o vor străbate partizanii în retragere, după săvârșirea acțiunii, pentru a fi în afara oricărei primejdii. Avea acel simț al terenului, de asemenea și imaginația care se cereau unui perfect luptător al mișcării revoluționare clandestine. Reflexele în acțiune îi erau iuți.
Boczor era foarte exigent față de sine și deopotrivă față de alții. Nu ridica niciodată vocea, oricât de nemulțumit ar fi fost de o treabă îndeplinită neglijent. Dacă vreun combatant din detașament nu executa întocmai ordinul pe care îl primise, conform planului de acțiune, îl țintuia cu o privire atât de rece, încât vinovatul nu știa unde să se ascundă de ochii lui. Nu încălca nici cea mai mică regulă a conspirației… Se socotea responsabil de viața fiecărui combatant și nu menaja pe nimeni, fie el și prieten. Suntem soldați și cea mai mică indisciplină sau neglijență poate să ne coste viața, obișnuia el să ne amintească.”
Descrierea fizică și comportamentală realizată de către Gruia se completează perfect cu cea a lui Patriciu: „Feri e punctual, ca întotdeauna. Îl zăresc venind cu pas domol, puțin adus de spate. Fața palidă, nasul acvilin îi dau un aer de tristețe nițel ironică, iar ochii albaștri, bătând în vioriu, te observă cu blândețe, oferindu-ți uneori un zâmbet jucăuș de copil.” Acest om, avea totuși un viciu, fuma, detaliu amintit atât de Gruia cât și de Patriciu.
Luptătorul atât de dârz care era Francisc Wolf, avea și o latură sensibilă pe care uneori o scotea la lumină, la momentul și în compania persoanelor potrivite „în orele de veghe și pândă pe lângă căile ferate, în pădurile din jurul Parisului, mi s-a dezvăluit un alt Boczor, un Feri a cărui minte nu era populată numai de cunoștințe de luptă conspirativă și de schițe ale unor noi arme de distrugere. O dată mi-a dat o lecție de orientare pe teren. Glasul îi era muiat de nostalgie când bătea cu gândul potecile Carpaților sau rătăcea prin pădurile de la Baia Mare și Baia Sprie. Îi rămăsese pe retină, din copilărie, un apus de soare de pe meleagurile unde deschisese pentru prima oară ochii. Mi-l povestise de mai multe ori, de fiecare dată în altă variantă, dar întotdeauna cu aceeași emoție poetică. Tânjea să se întoarcă în țara sa de baștină; cred că acest sentiment îl îndemna să fie și mai îndârjit în lupta contra nazismului, pentru a-și grăbi revenirea în România.” Dorul de casă și de locurile natale apare și în alt loc: „cu privirile pierdute dincolo de fereastră, vorbi mai mult sieși, cu glas chinuit și visător: Ce aș dori să fiu acum în România! Acolo, în Carpați, m-aș simți mai în largul meu, poate și mai îndrăzneț în luptă. Dar știi…nu se poate realiza acest lucru deocamdată. Zâmbetul de pe față i se umbri când adăugă: Vom ajunge noi acasă, Șari?”
De asemenea se dovedea foarte omenos cu colegii său din rezistență, purtându-le „o grijă frățească pentru traiul oamenilor de sub comanda sa”: „din timp în timp primea cartele de alimente care erau sustrase de către funcționarii simpatizanți ai Rezistenței din primăriile Parisului. El tăia cu foarfecele tichetele de rații numai pentru o săptămână (ca nu cumva să afle poliția de proveniența lor) și le punea în plicuri.” Apoi, Gruia lua plicurile cu dreptunghiurile de hârtie care reprezentau drepturile, în grame, la pâine, și le dădea, odată cu armele, partizanilor.
De asemenea, Boczor era foarte afectat atunci când camarazii săi erau prinși, uciși, răniți etc. Spre exemplu, în decembrie 1941 a avut loc un accident. Doi partizani polonezi au manevrat greșit o mină antitren care a explodat, omorându-i. Când Gruia l-a întâlnit a doua zi de la incident „Boczor era foarte tulburat. Cu lacrimi în ochi mi-a vorbit despre pierderea oamenilor.” Stări similare l-au cuprins și atunci când au fost prinși Nicolae Cristea, Andrei Sas Dragoș, Ion Crăciun, Samuel Zoltan, Edmund Hirsch : „în aceeași stare de frământare și de durere sufletească l-am văzut pe Boczor către toamna anului 1942. Îmi vorbea de fiecare în parte ca de un frate scump, și-i închipuia cum suportă tortura, iar din ochi îi țâșneau fulgere de mânie împotriva călăilor.”
La 7 noiembrie 1941 Boczor a aflat prin intermediul radioului faptul că mai multe cunoștințe de-ale sale din România, comuniști din ilegalitate cu care colaborase, fuseseră executate: „era vorba despre inginerul Paneth și soția lui Lili, laboranta Ada Marinescu și medicul Cornhauser” își aduce aminte Charlotte Gruia. Boczor a fost atât de afectat de această veste încăt a devenit agitat, plimbându-se haotic prin cameră, ocolind privirile lui Gruia „a fost foarte afectat de această pierdere. Se plimba în lungul și în latul camerei, privirile-i mă ocoleau, fugeau deseori spre ferească. Pesemne că-i era rușine să-și dea drumul tristeții față de mine.”
Boczor a dat dovadă de multă sensibilitate și când a cunoscut-o pe Olga Bancic, tot în anul 1941 sau 1942. Era nevoie de încă o femeie pentru transportul materialelor de război, Gruia a fost însărcinată să rezolve această problemă iar ea, i-a făcut cunoștință cu Olga Bancic, pe care a invitat-o la locuința ei din Rue Faubourg St. Denis, împreună cu fetița ei, pentru a discuta: „Feri a stat îndelung de vorbă cu Olga, s-a jucat cu copilul, însă nu s-a putut hotărî să accepte intrarea în O.S. a mamei; inima nu-l lăsa să creeze fetiței o viață plină de dificultăți.” Ulterior, Olga Bancic a fost implicată în mișcarea de rezistență dar temerile lui Boczor privind destinul acestei femei s-au adeverit, având soarta cea mai tragică dintre toți partizanii Rezistenței Franceze.
Uneori, partizanii lăsau deoparte lupta anti-nazistă și se bucurau pur și simplu de compania celorlalți. Existau și astfel de momente mai relaxante și, chiar dacă foarte rare, erau binevenite în atmosfera generală încordată. Gruia rememorează un astfel de moment, care s-a petrecut undeva pe la începutul anului 1942, în locuința sa din Rue Bellegrande: „știind că cei doi prieteni (Boczor și Patriciu) vor veni să lucreze la transformarea proiectilului, m-am gândit să le prepar o masă pe care nu o puteai obține în schimbul unei duzini de cartele alimentare. Un iepure! Mi-am pus șorțul și m-am apucat să gătesc o friptură cu tot dichisul cuvenit acestei rarități comestibile….La masă am fost toți veseli. Nu se vorbea de primejdie ci numai de viitor. Probabil că și calitatea fripturii de iepure contribuia la aceste evaziuni într-o lume fericită…”
Un aspect mai puțin reliefat dar adus în discuție în ultimii ani de istoricii tineri de la București care se ocupă de viața și activitatea românilor partizani în Rezistența Franceză, este acela al neînțelegerilor dintre unii dintre aceștia. Deși Mihai Patriciu și Francisc Wolf au fost printre primii români din Rezistența Franceză, creatori ai primului grup de partizani din Franța și cu experiență considerabilă în lupta de guerilă, cei doi nu au fost luați în considerare pentru funcții mai înalte, fiind trecuți cu vederea în favoarea lui Boris Holban care a devenit șeful militar al tuturor formațiunilor FTP-MOI.

Mihai Patriciu

Boris Holban
Hotărârea Partidului Comunist Francez de a desființa trupele OS și OS-MOI, pe care Holban a susținut-o imediat, a fost primită cu reticență de Wolf iar avansarea în funcție a lui Holban, pe care nu-l cunoșteau din Spania pentru că nu fusese combatant acolo, a ridicat suspiciuni din partea lui Wolf și Patriciu, relațiile celor doi cu Holban fiind încordare pe parcursul activității lor în FTP-MOI. Pentru că nu avem și varianta lui Wolf-Boczor, din mărturiile postbelice ale lui Patriciu se poate, zic istoricii care au cercetat documentele, observa o invidie a acestuia față de ascensiunea lui Holban încercând să arate în fața PCR că el și Boczor ar fi avut întâietate „Boczor a fost conducător. Mișcarea de rezistență a crescut și apoi a venit și Holban acolo, la început fiind responsabil politic….Holban a luat întreaga conducere.” Patriciu și Wolf au avut mai multe neînțelegeri cu Holban care porneau de la faptul că Holban nu era de acord cu metodele inovative (folosirea explozibililor) propuse de Patriciu, acuzându-l pe Holban de un fel de sabotaj prin încercările repetate ale acestuia de a-i împiedica pe Patriciu și Wolf să acceadă la explozibili. În aceeași ordine de idei, la sfârșitul anului 1943, în contextul căderii grupului Manouchian –Boczor, lui Patriciu i s-a părut suspectă atitudinea lui Holban care parcă nu voia să creadă că era vorba de o trădare din partea lui Davidovici și a refuzat să-i evacueze pe majoritatea membrilor FTP-MOI din Paris în provincie. Mai mult decât atât, Patriciu era aproape convins că Holban trebuie să fi jucat un rol în prinderea lui Wolf-Boczor pentru că „numai el știa unde locuia acesta.” În declarațiile date în fața organelor de partid, după război, Patriciu a recunoscut răspicat că nu avea încredere în Holban „am văzut în el un arivist cu succese ieftine, care a clădit mișcarea de rezistență pe bază de prietenie și avea frica să nu-și piardă poziția ce o avea.” Comparându-i pe Holban și Wolf-Boczor, Patriciu lăsa să se înțeleagă că cei doi erau diametral opuși: „Holban era un om foarte orgolios și care a avut tendințe de carierism” în timp ce Wolf „a fost un om care judeca lucrurile. Mai înainte de a face o acțiune, Wolf a judecat, a discutat.”
Să fi fost oare Wolf-Boczor o victimă a rivalităților interne și a invidiilor din cadrul aceluiași grup de partizani? Poate fi o întrebare legitimă ce-și va afla, probabil, răspunsul în anii ce urmează cercetării tuturor dosarelor foștilor partizani din Rezistența Franceză.

***

Convins de importanța momentului istoric al cărui martor era, Clemens Ruther a ținut secrete fotografiile 41 de ani, până în anul 1985 când, la inițiativa și insistențele unui prieten, a trimis fotografiile Comitetului „Franz Stock”, o organizație ce avea ca scop recuperarea memoriei celui care a fost preotul fortului Mont-Valerien, un personaj recunoscut unanim pentru bunătatea și ajutorul, mai degrabă spiritual, pe care l-a oferit condamnaților la moarte din acest fort și care, în prezent, este propus pentru canonizare. În declarația pe care a semnat-o în iulie 1985 a mărturisit cum s-au derulat evenimentele:
„La sfârșitul toamnei-iernii 1942, am fost numit subofițer, împreună cu alți 50 de soldați, la școala de poliție militară de la fortul Nogent-sur-Marne, aproape de Vincennes, în apropiere de Paris. După o formare care a ținut aproximativ șase luni, am fost transferați la Paris ca trupă „non-cadru”, adică aveam responsabilitatea întregului Paris, în timp ce cele patru unități ale poliției militare deja plasate erau responsabile doar pentru anumite sectoare. Am fost repartizați la tot felul de sarcini.
Astfel, o dată, am fost desemnat alături de alții, din câte îmi amintesc, la inceputul iernii 1944, probabil în februarie, pentru a supraveghea un proces al unui tribunal militar german împotriva a 20 de combatanți francezi ai rezistenței. Procesul a fost public. Din câte știu, presa sau o parte din aceasta a reușit să urmărească procesul. Sentința a fost pronunțată vineri sau sâmbătă la prânz. Acuzații au primit o întârziere pentru a putea depune un recurs până joia următoare la orele 12. Lunea următoare am primit ordinul de a însoții transportul acestor combatanți ai rezistenței până la un Fort, la vest de Paris, probabil Mont-Valérien. Condamnații au fost trimiși în camioane și noi trebuia să îi urmăm pe motociclete.
La fort, într-o groapă, au fost toți impușcați, patru câte patru, de către un comando de forțe armate germane (Wehrmacht). Erau legați de stâlpi și aveau ochii legați. Următorilor patru le erau puse aceleași benzi, fie că acestea erau pline de sânge sau nu. Un singur bărbat de vreo 50 de ani a dat semne de viața după împușcare. Atunci un ofițer s-a apropiat de acesta și i-a dat lovitura de grație cu pistolul său.
[Ei erau] însoțiți de un preot catholic, Franz Stock de Neheim. Bărbații executați au fost puși în niște sicrie. Noi a trebuit să însoțim din nou transportul până la cimitir. Acolo, aceștia au fost înhumați într-o groapă comună. Despre ce cimitir era vorba, nu pot să zic nici astăzi. Am fost martorul procesului, judecății și execuției.

Wuppertal, iulie 1985, Clemens Ruther”

Fotografiile nu au fost apreciate la adevărata valoare, fiind păstrate într-o semi-obscuritate. În anul 2003, organizația le-a dăruit unui departament din cadrul Ministerului Apărării din Franța „Etablissement de communication et de production audiovisuel de la Defence (ECPAD)” dar, încă o dată, au fost tratate mai degrabă cu indiferență, fiind considerate reconstituiri ale execuțiilor membrilor grupului Manouchian. Ele au fost făcute publice de către avocatul francez, de origine română, Serge Klarsfeld, cunoscut, mai ales, pentru munca de „vânător de naziști” pe care a desfășurat-o întreaga asa viață. A dat întâmplător peste aceste fotografii în timpul desfășurării unei investigații mai largi despre victimele de la forul Mont-Valerien, investigație finalizată prin identificarea a 1014 persoane executate în acest loc de către naziști. Convins că pozele erau autentice, le-a supus unui întreg șir de proceduri tehnico-științifice care, în cele din urmă, au confirmat acest lucru.

***

Moștenirea istorică și culturală

Finalul acestui studiu este probabil cel mai greu de construit pentru că ar fi necesare, probabil, explicații din partea mea în legătură cu alegerea subiectului și personajului, în contextul în care, în prezent, există un curent foarte puternic de damnare a tot ceea ce a fost comunist sau făcut de comuniști, curent din care nu fac parte și ale cărui principii și direcții nu le împărtășesc. Vitejia, spiritul de aventură și de sacrificiu, camaraderia, tovărășia, prietenia, credința sinceră în principii și idealuri chiar și politice sunt universal valabile și nu cred că pot fi negate sau retrase unui personaj istoric doar pentru că acesta, ca mulți alții, în aceea epocă, se simțea și se considera, cu sinceritate, comunist. Ignoranța cu care personaje precum Francisc Wolf „Boczor”, Olga Bancic și mulți alții sunt tratați în România este revoltătoare în condițiile în care, alte țări au avut grijă ca viața și faptele lor să nu fie uitate în veci, administrând competent, responsabil și cu respect desăvârșit memoria celor care au luptat împotriva totalitarismului fascist: au fost înființate memoriale, muzee, au fost ridicate statui, amplasate plăci comemorative, numele acestor personaje au fost atribuite multor străzi, personajele lor au fost imortalizate pe peliculă cinematografică.
Francezii, spre deosebire de alte popoare, își cinstesc eroii și, an de an, își prezintă omagiile în fața mormintelor lor. Pentru ei, nu are nicio importanță faptul că foarte mulți dintre cei care au făcut parte din Rezistența Franceză și au murit pentru Franța, nu erau francezi. Pentru ei, sunt pur si simplu Eroi, dincolo de orice alt aspect, de naționalitatea sau ideologia care le-au călăuzit pașii și viața până atunci. Acolo au loc pelerinaje, se depun coroane și jerbe de flori, se țin cuvântări.

Pelerinaj la mormântl lui Boczor în 1945

S-au scris numeroase cărți, s-au făcut filme, documentare și artistice. Totul, pentru a nu-i uita pe cei care au luptat pentru o lume mai bună. Francisc Wolf aka „Joseph Boczov” a fost reprezentat în ambele filme dedicate grupului de partizani din care făcea parte „L’Afiche Rouge” din 1976 și „L’armee du crime” din anul 2009.

A fost, de asemenea, personaj principal al cărții „Il sont venus pour nous: Joseph Boczov et Olga Bancic, deux de l’Affiche Rouge” al autoarei Viviane Janouin-Benanti, apărută în anul 2017, în Franța. În România, în schimb, este un personaj cvasi-necunoscut. Exceptând perioada comunistă când foștii săi camarazi din Rezistența Franceză îi dedicau articole sau îl transformau într-un personaj principal al propriilor memorii, Francisc Wolf nu este un personaj „demn” de luat în seamă în perioada actuală. Abia în ultimii ani a reînceput să fie amintit. Stelian Tănase face acest lucru din când în când, Vladimir Tismăneanu l-a amintit tangențial, iar în prezent, tinerii istorici entuziaști, Mihai Burcea și Corina Doboș sunt pe urmele foștilor interbrigadiști și luptători în Rezistența Franceză, amintindu-l și pe Francisc Wolf „Boczor” în legătură cu personajele lor principale, recunoscându-i rolul jucat în cadrul rezistenței Franceze. Cât privește județul Maramureș, onoarea acestuia este oarecum păstrată intactă datorită celor care, încă din perioada comunistă, au decis ca numele lui Francisc Boczor-Wolf să fie atribuit unei străzi din orașul Baia Sprie. Spre cinstea autorităților locale, numele străzii nu a fost schimbat după anul 1989.
Stelian Tănase a scris un material dedicat acestor personaje istorice excepționale care, în final, se încheie cu următoarele cuvinte, la care subscriu, în totalitate:
„Unii vor zice că erau comuniști. E adevărat. Erau aici mai mulți comuniști decît gaulliști. E un aspect și am putea discuta despre asta. Dar un aspect esențial e și acela că au luptat, uneori cu mîinile goale, împotriva mașinii de război germane. Nu vorbesc aici de idealurile lor politice – la fel de nocive ca și nazismul – ci de implicarea lor fizică, cu viața lor, mergînd pînă la sacrificiul suprem. Fără ei, nu se știe cum s-ar fi scris istoria. Uneori contează și lecția de curaj și demnitate, nu doar instinctul nostru de conservare. Nu doar frica, lașitatea, oportunismul, acomodarea la împrejurări. Acestea sunt motivele pentru care am scris despre ei.”

Notă

În vederea întocmirii acestui material biografic am utilizat atât surse inedite aflate în păstrarea Arhivelor Naționale cât și surse edite. Dintre sursele edite utilizate, merită menționate: Corina Doboș, Militanți comuniști în Franța 1927-1945: Implicarea ilegaliștilor din România în afacerea Afișul Roșu, în Adrian Cioroianu (ed.) Camarazii Utopiei. Destine individuale și de grup din ilegalitatea comunistă, Editura Universității din București, 2017; Români în Rezistența Franceză în anii celui de-al doilea război mondial (Amintiri), București, Editura Politică, 1969; Cristina Luca Boico, Români în rezistența franceză: Francisc Wolf-Boczor, în Magazin istoric, anul XIV, nr. 1/ianuarie 1980; Mihai Dogaru, Teodor Pintean, Militanți ai mișcării muncitorești din România: Francisc Wolf-Boczor 1906-1944, în Satu Mare. Studii și comunicări, 1972; Gheorghe Adorian, Francisc Wolf-Boczor 1906-1944, în Muzeul Județean Maramureș, Lupta maselor populare maramureșene împotriva exploatării, pentru edificare, sub conducerea PCR a societății socialiste, Baia Mare, 1972, p. 186; Gheorghe Adorian, Un erou al luptei antifasciste, în Scânteia din 21 februarie 1969; Gheorghe Adorian, Francisc Wolf-Boczor 1906-1944 în Anale de Istorie, anul XV, nr. 1/1969; Constantin Drăgușin, Neînfricat luptător al mișcării noastre muncitorești, în Pentru Socialism, nr. 6239/1994; Adrian Cioroianu (ed.) Comuniștii înainte de comunism. Procese și condamnări ale ilegaliștilor din România, Editura Universității București, 2014, p. 49. Stelian Tănase, Eroi, Dezertori, Trădători, material publicat în format digital la adresa https://www.stelian-tanase.ro/eroi-tradatori-dezertori/ la 14 aprilie 2013, accesat în septembrie 2020. Rotar Marius, Civil Funerals in Romania until the Outbreak of the Second World War: Patterns and Evolutions. In: Revue belge de philologie et d’histoire, tome 95, fasc. 4, 2017. Histoire Médiévale, Moderne et Contemporaine – Middleleeuwse, Moderne en Hedendaagse Geschiedenis. p. 954. Voluntari români în Spania, 1936-1939. Amintiri și documente, București, Editura Politică, 1971, Mihai Burcea, Recuperarea memoriei interbrigadiștilor și a maquisarzilor români: Studiu de caz: Ion Călin în Annals of the University of Bucharest/Political science series, 15 (1), p. 94. Gheorghe I. Bodea, Vida, artist militant, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1980; Stelian Tănase, Cine a trădat? Publicat în format electronic la data de 15 februarie 2019, la adresa https://www.stelian-tanase.ro/cine-a-tradat-2/, accesată în septembrie 2020. Alexandre Sumpf, L’Affiche Rouge, publicat în septembrie 2012 disponibil la adresa https://histoire-image.org/fr/etudes/affiche-rouge accesată în septembrie 2020. Ștefan Bosomitu, L’Affiche Rouge, publicat în format electronic în 21 februarie 2017, la adresa https://stefanbosomitu.wordpress.com/2017/02/21/laffiche-rouge/ accesat în luna septembrie 2020. https://maitron.fr/spip.php?article16999 articol biografic dedicat lui Francisc Wolf-Boczor scris de Daniel Grason și Alexis Spire, prima variant în 25 mai 2017, text modificat în 1 februarie 2019, accesat în luna septembrie 2020. Alexandre Garcia, Le proces expeditif du „group Manouchian”le 21 fevrier 1944, în Le Monde din 21 februarie 1999, disponibil în variantă digitală la adresa https://www.lemonde.fr/archives/article/1999/02/21/le-proces-expeditif-du-groupe-manouchian-le-21-fevrier-1944_3537256_1819218.html accesată în luna septembrie 2020. https://lafficherouge.skyrock.com/2.html accesată în septembrie 2020. Frantz Malassis, Photographie de l’exécution au Mont-Valérien de membres du groupe Manouchian. https://www.fondationresistance.org/pages/rech_doc/photographie-execution-mont-valerien-membres-groupe-manouchian_photo15.htm accesat în luna septembrie 2020.

Despre autor:

Robert Cristian Tökölyi (n. 1981) a studiat Istoria la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Babes-Bolyai Cluj Napoca în perioada 2000-2004. A obținut titlul de doctor în Istorie, în anul 2013, în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” Cluj, fiind profesor de Istorie la Baia Mare până în anul 2007. Din anul 2007 este funcționar public. Este preocupat de istorie contemporană, relații internaționale, biografie, probleme de gen. În general, cercetările sale au avut ca perioadă de referință, perioada interbelică dar nu numai și a publicat mai multe studii de istorie locală, atât pe plan local cât și în publicații de circulație națională. A publicat primul volum în anul 2012, la Baia Mare: „Alexiu Pokol. Viața și activitatea 1872-1935”, iar în anul 2019 a publicat teza de doctorat „Partidul și Femeia. O istorie a organizațiilor comuniste de femei din Nord-Vestul României 1945-1965”, la Cluj.