Copiii nimănui

Gabi Gabrinov

    Era târziu, aşa că aprinse aragazul şi îşi plimbă puţin mâinile pe deasupra flăcării, simţind căldura firavă pătrunzându-i în sânge şi plimbându-i-se odată cu acesta prin tot corpul. Se gudură de plăcere, mulţumită că simţea în sfârşit căldură după atâtea ore petrecute în frig.
Se trezise dimineaţă devreme, pe întuneric. Nu îndrăznise să aprindă lumina, ca să nu-şi trezească sora mai mică, pe Mara, care dormea pe un fotoliu extensibil, aşa că se îmbrăcase repede, în răcoarea hidoasă a orei şaşe, care o făcea să tremure din toate încheieturile. Dinţii îi scrâşneau de frig, iar atunci când căsca, tot corpul i se scutura a protest. Îşi pusese blugii jerpeliţi, cămaşa luată dintr-un magazin second hand cu doi ani în urmă, care devenise atât de mică încât acum arăta mai mult a cămaşă cu mânecă scurtă decât a orice altceva, puloverul vechi şi geaca. Îşi îndesă tălpile pline de bătături în ghetele mult prea mici, înşfăcă ghiozdanul şi ieşi din casă. În fiecare dimineaţă, parcurgea drumul către şcoală pe jos, pentru că prefera să-şi păstreze banii de autobuz pentru a-şi cumpăra ţigări, fumatul fiind singurul lucru care-i distrăgea atenţia de la buba coaptă care era de fapt existenţa ei. Îi plăcea să le râdă în faţă oamenilor care îi atrăgeau atenţia că fumatul avea s-o omoare într-o zi. ,,Sunt lucruri mult mai rele decât fumatul, care mă omoară în fiecare zi, şi totuşi încă trăiesc” le spunea ea. De cum ieşise din casă, îşi aprinsese o ţigară, îşi băgase căştile în urechi şi pornise cu gândul că trebuia să aibă o zi bună, pentru că răsăritul era mult prea frumos în dimineaţa aceea, pentru că soarele îi zâmbea cu o prea familiară candoare, pe când îşi revărsa pivirile sângerii peste oraş. Drumul era lung de doi kilometri, însă nu se văita niciodată că o dureau picioarele.
Plecase de la şcoală tot pe jos, mersese acasă să se schimbe, apoi plecase la lucru. Se angajase de curând cu jumătate de normă la o pizzerie de la periferia oraşului, frecventată în mare parte de golani. Prinsese un loc la bucătărie, ceea ce însemna că nu trebuia să aibă de-a face cu clienţii recalcitranți sau exagerat de excitaţi, care se manifestau ca nişte maimuţe flămânde, dar asta nu însemna că nu i se urca sângele la cap atunci când mai surprindea câte un client aşezându-şi lasciv palma peste fundul colegei sale care servea pe sală. Rămăsese peste program în ziua aceea, conştientă că n-avea să fie plătită în plus, mânată doar de simţul datoriei, dar poate şi de dorinţa de a petrece cât mai puţin timp acasă.
Tania era o fată de şaisprezece ani pentru care acasă era un loc din care simţea nevoia să fugă. Acasă era un iad, un blestem. Faptul de a simţi aşa o punea în opoziţie cu restul oamenilor, de unde probabil că venea şi sentimentul de înstrăinare care o măcina adesea. Acasă avea o mamă alcoolică şi abuzivă, care nu rata nicio ocazie din a sublinia că Tania şi sora ei respirau aerul pământului degeaba, care nu se sfia să aducă în fiecare săptămână câte un bărbat pe care-l prezenta drept noul iubit, care nu avea nicio jenă în a pretinde că familia era cel mai de preţ lucru din lume atunci când era altcineva de faţă, şi totuşi, aproape în fiecare zi, găsea câte un motiv să strige la ele sau să le lovească, să le frângă aripile sau să le umilească. Departe de acasă, Tania avea şi un vis, pe care jurase că avea să-l transforme în realitate într-o zi: visa să ia lecţii de vioară. Se îndrăgostise de instrument pe când avea doar şaşe ani şi văzuse la televizor un concert de muzică clasică. Fusese fascinată de graţia notelor şi de unduirea perfectă a ecourilor acelui instrument, aşa că se hotărâse ca, într-o zi, să ajungă o violonistă recunoscută. De la opt ani începuse să-şi strângă fiecare bănuţ de buzunar, fiecare ciubuc pe care-l mai primea de la mătuşa lor, Nadia, atunci când o întâlnea întâmplător pe stradă şi până şi fiecare bancnotă pe care o găsise vreodată pe trotuar. Banii pe care îi avea nu erau suficienţi nici măcar pentru husa instrumentului, nici pomeneală de vioară sau de lecţii cu o persoană calificată. Astfel, decisese să se angajeze, iar de când lucra, visul parcă se apropia cu paşi mai repezi.
Se visa destul de des pe o scenă imensă, într-un amfiteatru aşa cum vedea adesea la televizor, cântând la vioară într-o rochie de un roşu aprins. Visul acesta era mereu acelaşi, începea şi se termina la fel. Tania îşi plimba arcuşul pe corzi, liniştită, având urechile inundate de sunetul divin al unei creaţii proprii, însă era orbită de lumina translucidă a unui reflector care bătea direct spre ea. Atunci când termina de cântat, în faţa ochilor ei se ridica să o aplaude un public format numai din schelete zâmbitoare, îmbrăcate în zdrenţe. Se gândise că, din moment ce visul se repeta alarmant, ar fi putut fi vorba de mai mult decât un mesaj al subconştientului. Cu siguranţă că nu era vreun mesaj de-al creierul ei, încercând să-i amintească să bea mai multă apă. Avea impresia că era vorba de ceva mistic şi premonitoriu, ceva care îi depăşea puterea de înţelegere.
Îşi mai răsuci o dată mâinile, apoi deschise frigiderul şi scoase câţiva cartofi, două cepe şi un borcan de pastă de roşii. Începu să taie ceapa pentru mâncarea de cartofi repetând în gând lecţia la istorie pentru a doua zi. Războiul de independenţă a avut loc între anii 1877-1878…

                                                                                                                                                                              ***

      Se făcea că intra în casă şi era întâmpinat de o linişte absurdă, stăruitoare. Aprindea lumina din hol, se descălţa, îşi lăsa ghiozdanul din spate. Televizorul din sufragerie era pornit. Tatăl lui zăcea tolănit pe canapea, cu o bere desfăcută în mână, şi se uita la un meci. Imaginea tatălui beat, cu cearcăne adânci, maronii, îmbrăcat într-un maiou alb, cu pieptul plin de păr cârlionţat, cu bermude de fâş albastre şi papuci de casă jerpeliţi, ţintuind televizorul cu o încruntare nefirească, îl făcea să se cutremure de repulsie. Primul lucru despre care l-a întrebat a fost ce face mama. Prima dată, tatăl lui nici nu s-a clintit, ca şi cum nu l-a auzit. A doua oară când l-a întrebat, i-a răspuns pe un ton calm că era în camera de dincolo şi dormea. Băiatul s-a repezit spre camera întunecoasă, a aprins lumina şi şi-a văzut mama înjunghiată, în mijlocul patului, într-un lac de sânge. Apoi tatăl s-a strecurat uşor în spatele lui şi i-a şoptit la ureche că era şi timpul s-o pună la somn pe javra nenorocită.
George se trezi transpirat şi gâfâind. Nu era prima dată când visa unul dintre scenariile pe care şi le imagina de fiecare dată când părinţii săi se certau. Tatăl lui era beţiv şi violent, un scandalagiu notoriu, care nu lucra şi care-şi ducea zilele terorizându-şi familia. Mama lui, o femeie muncitoare, cu două slujbe, fusese crescută în sânul unei familii tradiţionale româneşti, în sânul căreia fusese învăţată că o nevastă nu-şi părăseşte niciodată bărbatul pe care ea l-a ales, pentru nimic în lume, şi că doar curvele divorţează. Certurile erau pentru George ceva la fel de banal precum mersul la magazin după pâine. Nu era seară în care tatăl său să se îmbete fără să înceapă un scandal şi fără s-o ia la bătaie pe mama lui. George nu doar că era prins în conflictul psihologic şi folosit ca monedă de schimb între ei, dar aproape de fiecare dată încasase şi el câţiva pumni prost ţintiţi şi câteva palme de care mama lui reuşise să se ferească. Avea doar şaisprezece ani şi era pe punctul de a ceda psihic. Aproape că nu-l mai preocupa nimic. Şcoala era un loc unde, în ciuda faptului că nu avea mulţi prieteni şi că era evitat de colegi şi privit cu dispreţ de către profesori, se ducea cu drag, numai ca să plece de acasă.
Singura lui alinare, în afară de Tania, care-i era cea mai bună prietenă, era muzica lui de satanişti, aşa cum îi auzea adesea spunând pe cei din jur. Asculta numai heavy metal şi hard rock, uneori şi balade, atunci când se simţea peste măsură de necăjit şi avea chef să se scalde pur şi simplu în propria amărăciune. Se regăsea în genurile acelea de muzică, artiştii lui preferaţi vorbeau despre lucruri pe care el nu le putea vorbi cu nimeni, lucruri care îi măcinau existenţa şi-l făceau să meargă în fiecare zi pe sfoara subţire a nebuniei. Adora să facă plimbări lungi cu căştile în urechi, fără să fie deranjat de nimeni şi de nimic. În timpul acestor plimbări, pe străzile pline de gropi, pe când asculta versurile care îi conturau durerile de toate zilele, uita că există. Îşi imagina tot felul de lucruri, cum ar fi să fie lovit de o maşină când traversa strada, să moară şi să renască în altă lume, una în care să existe şi dreptate. Îşi imagina cum ar fi fost să fie altcineva, să trăiască o altă viaţă, chiar şi pentru o zi. Cum ar fi fost să se trezească dimineaţa şi să-şi găsească familia la micul dejun, să mănânce împreună, să spună glume şi să râdă cu toţii, să plece la şcoală fericit şi cu bani în buzunar, să vină acasă mândru şi bucuros de o notă mare ori de o medie reglată, să fie lăudat, felicitat ori încurajat. Cum ar fi fost să fie iubit suficient de mult încât să primească haine noi de Paşte, încălţări noi în fiecare toamnă, vizite la dentist, bani de buzunar, liber la petreceri şi ieşiri la suc, prezenţă la şedinţa cu părinţii. Cum ar fi fost să pună capul pe pernă mulţumind în gând unei forţe divine că avea pe cineva căruia îi păsa de el, cineva care să-l ajute, să-l înveţe, să-i dea sfaturi bune. Sau cum ar fi fost dacă era fiul vreunui milionar şi ar fi avut atât de mulţi bani încât s-ar fi plictisit de ei, iar părinţii lui ar fi fost cu totul absenţi, cum era cazul Deliei.
Delia, o colegă de clasă pe care o crezuse dintotdeauna o mare snoabă şi răsfăţată, avusese o cădere nervoasă în acea zi, în timpul cursurilor, aşa că se strecurase se în baia fetelor şi-şi aprinsese un joint. Lui i se făcuse subit poftă de ţigară, aşa că se duse la baia fetelor să fumeze în linişte. Profesoara de română nu apăruse la oră, însă ceilalţi colegi ai lor se aflau în clase, ceea ce însemna că niciun profesor nu patrula pe hol. Auzi scâncete timide şi bătu la uşa cabinei de unde acestea veneau, mânat de curiozitate.
— Pleacă dracului, oricine ai fi! ţipă Delia, atât de tare însă încât se înecă cu fumul şi începu să tuşească.
— Văd că nu eşti chiar ok. Pot să te ajut cu ceva? întrebă el, realizând cu cine vorbea.
— Da, ai putea să te cari! Vreau să fiu singură!
— Cum tu vrei să fii singură, la fel vreau şi eu. Fumez o ţigară şi plec, replică el calm, apoi se închise în compartimentul de vizavi şi-şi aprinse un Kent cumpărat la bucată dintr-o bodegă.
— Nu, pleacă acum! M-am săturat de voi toţi şi de viaţa asta! strigă Delia, ale cărei lacrimi care curgeau şiroaie pe obraji îi furaseră tot rimelul de pe gene.
Pe George îl pufni râsul şi nu putu să se abţină.
— Da, ce surpriză! Viaţa e grea! Cred că trebuie să fie revelaţia secolului pentru tine…
— Habar nu ai de viaţa mea! ripostă colega lui, din compartimentul vecin, lovind cu pumnul în uşă.
— Ce greutăţi ar putea să întâmpine fetiţa lui tata? o luă el peste picior. Nu s-a uscat bine lacul pe unghii?
— Nu ai mai râde dacă părinţii tăi te-ar ignora total şi nu şi-ar aduce aminte nici măcar de ziua ta!
— Oh, mi-aş da zece ani din viaţă ca părinţii mei să uite de existenţa mea! Să se mute în alt oraş şi să mă lase aici, singur, să uite de mine! Nu-mi vine să cred că plângi dintr-un asemenea căcat! Mă întreb oare cum ai reacţiona dacă la tine acasă ar fi în fiecare seară un ring de box…
Urmă o perioadă de tăcere amorţită, fără scâncete, fără plâns, un răstimp curat în care se împleteau două respiraţii precipitate. Apoi uşile cabinelor s-au deschis în acelaşi timp. Doi copii au apărut în prag, unul roşu la faţă de mânie, cu ţigara pe jumătate fumată în colţul gurii, cu gluga hanoracului larg trasă pe cap şi cu mâinile în buzunare, iar celălalt cu machiajul distrus şi ochii roşii, tulburi, cu botinele scumpe, din piele întoarsă, julite în bot şi cu unghiile cu gel roase din carne. Se priviră în ochi preţ de o secundă, apoi îşi feriră privirea în timp ce rostiră deodată:
— Îmi pare rău.

                                                                                                                                                                                ***

      Tania era unul dintre copiii pe seama căruia se făceau adesea glume şi se spuneau răutăţi la şcoală. Din cauza faptului că nu avea cele mai noi şi curate haine, din cauză că muncea la pizzerie şi că nu pleca niciodată acasă în vreo maşină scumpă, era marginalizată şi criticată de colectiv. Uşile îi erau trântite în nas. Ghiozdanul îi era adesea aruncat pe geam. Atunci când purta fustă, îi era ridicată fără voie de câte unul dintre colegii obraznici. Colegele ei de clasă, în majoritatea lor, spuneau lucruri urâte cu ea de faţă, în gura mare, purtându-se ca şi cum nici nu era acolo. Râdeau de ea că avea haine ieftine, părul neîngrijit, unghiile negre, era făcută satanistă şi curvă, slugă, jigodie, Animatoarea Diavolului şi nespălata supremă. Şi totuşi, ea nu se supăra niciodată, pentru că ştia, simţea mai mult, că acei copii care râdeau de ea nu o făceau din pură răutate, pentru că se născuseră malefici ori pentru că urmau astfel de modele, ci era convinsă că o făceau pentru că şi ei aveau, la rândul lor, foarte multă durere şi ură adunate în suflete, de care încercau să scape prin a le arunca spre altcineva. Bunica ei, pe când trăia, o învăţase că atunci când oamenii aruncă în tine cu cărămizi, tu trebuie să culegi cărămizile şi să-ţi ridici un imperiu cu ele. Era unul dintre cele mai preţioase sfaturi pe care le primise în viaţa ei. Aşa că, din bunăvoinţă, îi ignora şi îşi vedea de treaba ei, care, pe lângă învăţat şi teme, presupunea o constantă calculare a economiilor. Reuşise să strângă aproape două mii de lei. Numai alte câteva o mai despărţeau de visul ei, acela de a-şi cumpăra o vioară şi de a lua lecţii. Petrecea ore în şir urmărind pe youtube violonişti profesionişti cum cântă. Le sorbea fiecare reacţie, fiecare mişcare, ba chiar învăţase să-i imite, cântând la o vioară imaginară, singură, în camera ei, pe întuneric. Studiase de una singură partituri complicate, opere clasice pentru care, de regulă, era nevoie de un translator, şi le memorase pe toate. Mai avea atât de puţin până să-şi împlinească visul.
Îşi ridică speriată ochii din caietul pe coperta căruia mâzgălea diferite simboluri, atunci când George se trânti în scaunul de lângă ea, duhnind a fum de ţigară. Ar fi vrut şi ea să-l însoţească la baie mai devreme, însă parcă simţise că prietenul ei avea nevoie de puţin timp singur. La câteva minute după el, intră în clasă Delia, afişând o expresie obosită şi chinuită, cu ochii roşii şi umezi.
— S-a întâmplat ceva? se interesă ea, intrigată de figura colegei lor.
O mai văzuse pe Delia arătând ca dracu şi cu alte ocazii, cum ar fi la balul bobocilor de anul trecut, când se îmbătase şi leşinase sub una dintre mese, iar tot liceul putuse să-i admire lenjeria intimă, ori atunci când venise la şcoală drogată şi avusese norocul să fie ascultată la geografie în faţa clasei, iar profesorul o umilise atât de tare pentru că nu-şi învăţase lecţia încât, până la urmă, nu mai suportase şi se repezise spre uşă cu o mişcare atât de violentă, că se împiedicase căzuse pe burtă, pe fundalul râsetelor colegilor. Nimeni nu se ridicase să o ajute, nici măcar Tania, care îşi astupase gura cu mâinile şi o privise şocată, neştiind cum să reacţioneze. Până se dezmeticise ea, Delia se adunase singură de pe jos şi părăsise clasa în ciuda ameninţărilor profesorului cum că avea să o lase repetentă.
— Delia nu e ok, îi zise George, expirând zgomotos, ca şi cum tocmai şi-ar fi călcat pe suflet. Era la baie, plângea… Cred că o afectează foarte tare ce se întâmplă în familia ei…
Tania şi-a muşcat limba. Fusese cât pe ce să spună ,,fiecare ne ducem crucea”, dar realiză imediat că nu ar fi fost foarte frumos din partea ei. Îi era milă de Delia aşa cum nimănui nu-i era milă de ea, şi ar fi vrut s-o ajute, numai că era convinsă că fata nu ar fi acceptat niciodată. Nu era o fire deschisă, prietenoasă, care să aibă măcar puţină empatie pentru cei din jur; era o adolescentă de duzină, care gândea la fel ca toate adolescentele din liceu, care nu se deosebea cu nimic de alte fete şi nici nu se bucura de prea multă maturitate în gândire. Pe acest soi de fete, George le numea ,,fiţoase”. Ea le credea copilăroase, pentru că nu erau suficient de coapte la minte încât să se separe de turmă şi să încerce să gândească cu propriul lor creier.
Mai târziu, în acea după-amiză, când a ajuns acasă, Tania şi-a găsit sora mai mică încuiată în baie. Ştia că Mara ar fi trebuit să fie la şcoală, iar mama lor nu se întorsese încă din scurta vacanţă la munte pe care i-o făcuse cadou noul iubit, însă atunci când a vrut să intre în baie, s-a lovit de uşa încuiată şi de glasul frânt al surorii ei, care i-a strigat să plece şi s-o lase în pace. Îngrijorată, pentru că nu ştia ce se întâmplase, Tania a trebuit să ducă o muncă de convingere de zece minute, iar în final, când uşa s-a deschis, micuţa Mara, de doar zece anişori, a apărut înaintea ei cu un ochi vânăt şi umflat. Pentru o fracţiune de secundă, inima Taniei a fost fulgerată de o durere ascuţită, ca şi cum i-ar fi plesnit un ventricul. A tras-o pe Mara în camera lor, a încuiat uşa şi a aşezat-o cu blândeţe în fotoliu.
— Mama a fost? a reuşit ea să articuleze, neputând să-şi înghită ghemul de nisip pe care-l simţea în gât.
— Nu, a fost iubi al ei… Au venit de la munte şi s-au certat rău în bucătărie, iar el a sărit la bătaie şi eu l-am tras de mână, mi-a fost frică să nu dea în ea…
— Şi a dat în tine, termină Tania fraza în locul ei, expirând zgomotos în încercarea de a evacua ghemul dureros din piept.
Gâtlejul îi ardea de furie, iar durerea surorii ei o durea ca şi cum ar fi avut zeci de pumnale înfipte în piept. Ar fi dat orice în clipa aceea, orice, ca mama lor să moară călcată de maşină. Ar fi preferat să moară de foame, să trăiască pe străzi ori să renunţe la şcoală şi să se angajeze cu normă întreagă ca să-şi poată creşte sora, ar fi vrut să fugă în lume şi s-o ia pe Merişor cu ea, numai să scape de tirania femeii care le dăduse nu doar o viaţă pe care nu o ceruseră, ci un chin perpetuu şi nemeritat. O luă în braţe şi o strânse la piept, încercând s-o liniştească. Ochiul ei era atât de umflat şi era convinsă că o durea atât de tare, încât nici nu putea să-şi imagineze cu ce forţă o lovise animalul fără să se zguduie de repulsie.
— Unde sunt ei acum?
— Au plecat, nu ştiu unde s-au dus.
— Dar tu de ce erai acasă? N-ar fi trebuit să fii la şcoală?
— Doamna învăţătoare m-a trimis acasă pentru că n-am adus banii de culegere… I-am zis mamei de mult de ea, dar a zis că nu are să îmi dea, iar toţi colegii mei au adus deja banii…
Atâtea sentimente contradictorii se învălmăşeau în sufletul Taniei, încât aproape că simţea o durere fizică în capul pieptului, poate de la greutatea emoţiilor. O iubea pe Mara cu toată fiinţa ei, iar la polul opus, o ura pe mama lor orbeşte şi chiar se credea în stare s-o ucidă sau să-i facă rău dacă ar fi avut vreodată ocazia, fără să-i pese de consecinţe. În acel moment, însă, Tania trebuia să ia nişte decizii de adult, bazându-se pe maturitatea pe care o avea, deşi n-ar fi trebuit s-o cunoască atât de devreme. Merse lângă calorifer şi trase de scândura şubredă care nu se lipise bine de restul parchetului, îşi scoase din gaura secretă portofelul în care adunase cu greu cei două mii de lei, luă o hărtie de o sută, apoi o îmbrăcă pe Merişor, se îmbrăcă şi ea şi plecară de acasă ţinându-se de mână. Avea să chiulească de la lucru în ziua aceea, fiind pentru prima dată când îşi punea în pericol serviciul. Cauza era mult mai importantă pentru ea. Merseră împreună la şcoala unde învăţa sora ei şi o căută în cancelarie pe doamna învăţătoare, ca să-i dea banii de culegere, apoi, cu restul, se duse la farmacie şi ceru tifoane sterile şi apă oxigenată, iar în final, cu ce-i mai rămăsese, cumpără o prăjitură cu frişcă, două doze de suc şi un pachet de ţigări şi poposi, împreună cu Mara, pe o bancă umedă de lemn din parcul central al oraşului. Îi curăţă mai întâi ochiul cu grijă, cu mâinile tremurându-i de nervi, apoi îi dădu să mănânce prăjitura cu frişcă şi o privi cu lacrimi în ochi cum muşca din ea hulpavă, cu lăcomia gingaşă specifică doar copiilor. O ajută să se şteargă pe mânuţele încă prea mici ca să suporte toate greutăţile lumii în care fusese condamnată să trăiască, i le sărută şi o trimise la locul de joacă, să se dea în leagăn, pentru ca ea să-şi poată aprinde o ţigară, dar mai ales ca să poată să plângă în linişte, fără s-o sperie sau s-o îngrijoreze. Plânse zguduindu-se, până ce simţi că amarul care-i clocotea în suflet se mai domoli puţin. Îi lăsă un mesaj lui George, întrebându-l ce făcea şi dacă putea veni puţin până în parc.
Ştia că erau mulţi copii în situaţia lor, copii care nu doar că erau abuzaţi, dar erau privaţi şi de dreptul de a merge la şcoală, trimişi cu forţa la muncă, obligaţi să aibă grijă de fraţii lor mai mici pe care părinţii îi tot turnau. Nici să fugă de acasă sau să apeleze la Protecţia Copilului    nu erau variante strălucite. Dacă ar fi fugit cu Mara, poliţia le-ar fi găsit imediat şi le-ar fi adus înapoi, unde cel mai probabil le-ar fi aşteptat o pedeapsă pe măsura îndrăznelii. Asistenţa socială le-ar fi separat, probabil, din cauza diferenţei mari de vârstă, şi le-ar fi trimis în orfelinate, unde, din câte auzise şi citise, iadul era acelaşi, doar că purta haine oficiale. Şi copiii din orfelinate erau la fel de chinuiţi, bătuţi de îngrijitori, schingiuţi, forţaţi să muncească şi abuzaţi în toate modurile posibile de nişte oameni pe care nu-i verifica nimeni dacă erau sănătoşi la cap înainte să-i trimită să aibă grijă de ei. Statul era orb, absent în toată afacerea asta, iar ajutor nu ştiau cui să ceară. Era un cerc închis pentru Tania şi sora ei, o cuşcă în care practic se născuseră şi crescuseră, ca nişte animale de la pet shop. Alinări erau prea puţine pentru suferinţa pe care o îndurau. Tot ce le rămânea de făcut era să viseze că într-o zi vor putea scăpa din cuşcă, deşi de boala de a nu fi nişte copii iubiţi era convinsă că nu aveau să scape niciodată.
Nici nu realizase cât timp trecuse, atunci când se pomeni cu George că se aşeză lângă ea pe bancă. Fumase trei ţigări şi o urmărise pe sora ei cum se dăduse în toate toboganele de la locul de joacă.
— Uită-te la ea, cum râde şi se joacă! Nu e mişto să fii mic? Aşa de mic încât să n-ai habar de nimic pe lume? comentă George, acceptând o ţigară din pachetul pe care i-l întindea Tania.
Nu era nimeni în parc la ora aceea, ninsese şi era frig, aşadar puteau fuma liniştiţi, fără teama că ar fi văzuţi de vreun cunoscut şi apoi pârâţi.
— Nu e deloc mişto, îl contrazise ea, trăgând cu sete de filtrul care se îngălbenise. Da, atunci când eşti mic, uiţi foarte repede durerea, nu eşti capabil să ţii ranchiună ori să vrei măcar să te răzbuni, dar să mai şi faci ceva în direcţia asta. Dar eşti şi neputincios. Un prizonier legat de mâini şi de picioare. Nu te poţi apăra şi nici nu ai puterea de a îndura toate valurile spumegate pe care viaţa ţi le trimite în cale. Eşti mult prea inocent şi firav ca să lupţi împotriva nedreptăţilor şi, de fiecare dată, ajungi să încasezi lovitură după lovitură. Iar treaba asta te schimbă. Din ura oamenilor înveţi să urăşti, din prejudecăţile şi ignoranţa lor înveţi să te transformi, ajungi să-ţi modifici sufletul, să-l tai şi să-l coşi, astfel încât să se potrivească în tiparul cu care ai crescut, care îţi e familiar. Foarte mulţi copii abuzaţi ajung, la maturitate, să creadă că abuzul e o formă de iubire, când de fapt este doar tiparul familiar, modelul deja cunoscut. Şi ce e cel mai rău e că foarte mulţi perpetuează tiparul, nu sunt în stare să-şi dea seama ce şi de ce e greşit, ci pur şi simplu iau de bun modul în care au crescut, crescând şi ei pe alţii la rândul lor în acelaşi mod. Asta mi se pare mie tragic.
— Dar ce s-a întâmplat? Nu te-am mai auzit filosofând atâta din… de fapt, cred că niciodată, îi zise George, ghemuidu-se mai bine lângă ea.
Tania aruncă mucul de ţigară pe trotuar şi îşi aprinse alta, apoi începu să-i povestească prietenului ei ce se petrecuse în acea după-amaiză. După ce termină, starea de iritabilitate cauzată de lipsa de soluţii pentru a ieşi din problema actuală era resimţită de două persoane, în loc de una singură. George era şi el furios, dar era mai furios pe propria neputinţă decât pe meschinăria mamei Taniei. Micuţa Mara venea alergând spre ei, atunci când deschise gura să vorbească şi, văzând-o cum alerga, zglobie şi îmbujorată, se răzgândi.
— George, George, m-am dat în leagăn! exclamă ea fericită, aruncându-se în braţele surorii sale ca într-o plasă de salvare.
— Of, ai transpirat toată! O să răceşti! Hai acasă, să-ţi fac o baie fierbinte şi să-ţi dau o aspirină.
Ochiul umflat deja arăta mai bine, în parte şi pentru că Mara se jucase o vreme în aerul rece de afară. George o ciupi drăgăstos de obraz şi îi întinse braţul, ca un adevărat gentleman. Fetiţa îl apucă, recunoscătoare, şi porni înainte pe alee alături de el, lăsându-şi sora în urmă. La ieşirea din parc, pe partea cealaltă a străzii, în faţa unui bolid de lux urcat pe jumătate de tortuar, o gaşcă de adolescenţi râdeau şi urlau ca din gură de şarpe, manifestându-şi pornirile cauzate de hormoni în cel mai dizgraţios mod cu putinţă. Tania, George şi Mara trecură strada şi îi ocoliră pe tinerii care se maimuţăreau în fel şi chip în plină stradă, profitând, probabil, de faptul că începuse deja să se întunece. Printre ei se afla şi Delia, colega lor de clasă, agăţată de gâtul unui băiat care stătea cu fundul pe capota maşinii scumpe, indicând astfel că el era proprietarul. Era îmbrăcată foarte subţire, cu o rochiţă crem care se mula pe corp, scoţându-i în evidenţă fundul mult prea pronunţat pentru vârsta ei, o haină de blană cu guler de puf, scurtă, ştrampi de culoarea pielii şi botine cu toc. După cum se bălăngănea pe tocurile nu foarte înalte, George şi Tania s-au gândit că, probabil, se îmbătase din nou, aşa că au trecut mai departe fără s-o salute, chiar dacă, pentru un scurt moment, au făcut contact vizual. Delia i-a privit sec, uitând să mai râdă pentru câteva secunde, însă şi-a revenit repede, instalându-şi din nou rânjetul fals.
George le-a condus acasă pe Tania şi pe Mara şi a mai rămas puţin în faţa blocului lor, pe o bancă, să fumeze o ultimă ţigară cu prietena lui. Nu mai vorbiseră de când plecaseră din parc, deşi ar fi vrut să-şi spună foarte multe. Tania încerca să se pregătească psihic pentru eventualitatea în care mama lor ar fi fost deja acasă la ora aceea şi le-ar fi luat la întrebări. A doua zi era sâmbătă şi şi-au promis să se vadă la o cafea spre după-amiază, apoi Tania şi sora ei au urcat, iar George a pornit la pas, cu mâinile în buzunare şi gluga trasă pe cap, spre locuinţa lui.
Acela era singurul mod acceptabil în care putea să umble noaptea prin micul oraş. Avea grijă să meargă legănat, pentru ca, în cazul în care s-ar fi întâlnit cu vreun tip din găştile dubioase de traficanţi sau de golani, să-l creadă unul de-al lor şi să-l lase în pace. Auzi farfuriile spărgându-se încă de când ajunse în faţa blocului şi urcă scările în fugă, câte două deodată, cu inima bubuindu-i în gât şi timpanele zvâcnindu-i dureros. Părinţii lui se certau din nou, ştiuse lucrul acesta de până să deschidă uşa apartamentului, şi totuşi, avea vaga senzaţie că de data aceasta era mai grav. Sursa zgomotului, precum şi urletele isterice ale mamei sale veneau din bucătărie, unde se şi repezi, gata să sară între ei şi să-i oprească, însă atunci când deschise uşa, rămase surprins. Tatăl lui nu era beat, ci stătea pe un taburet, la masă, cu mâinile împreunate în poală şi cu capul lăsat în jos, iar mama lui azvârlea cu farfurii pe gresia din balconul în care dădea bucătăria, înjurând şi afurisind.
— Ce mama dracului aveţi iar? urlă George, cu o forţă de care nici măcar el nu se credea în stare.
Mama lui paraliză şi îl privi preţ de o clipă şocată, ca pe un străin care tocmai intrase în casa lor, nu ca pe propriul copil. Tatăl lui, în schimb, nu ridicase capul din pământ.
— George… vino încoace, eşti destul de mare, trebuie să ştii şi tu. Animalul ăsta, ăsta care stă aici în faţa mea, pe scaun, explică ea, cu vocea tremurându-i de furie, mă înşeală cu o curvă de seama ta! Da, chiar aşa! Tot el, de la care am mâncat bătaie o viaţă întreagă pe motiv că eu aş fi curva de fapt şi că eu m-aş duce cu alţii! răcni ea din plămâni, roşie la faţă de nervi.
— Ioana, te rog… bolborosi Marian, însă femeia nu-i permise să vorbească, ci continuă şi mai pornită.
— Taci, animalul dracului! Toată viaţa mea, de când m-am măritat cu tine ca o vită proastă ce am fost, te-am suportat, ţi-am suportat beţiile, bătăile, am zis să îndur, pentru copil, pentru gura lumii, să nu ne râdă vecinii, să nu ştie nimeni ce e la noi în casă… Am îndurat ca o slugă, mi-am luat două serviciuri ca să pot să plătesc de una singură ratele la apartament, ca să stai tu cu pula în sus pe ajutor social şi să fuţi un televizor de pe un post pe altul, toată ziua, că de altceva nu eşti în stare… Şi tu ce faci? Ce faci tu, cretin împuţit?
— Dar n-am vrut…
Mama lui George pufni într-un râs forţat, pe când el urmărea incredul toată scena. Tatăl lui era exact genul de adult despre care îi vorbise Tania ceva mai devreme, în parc. Nu avusese niciun model bun în viaţă şi nici capacitatea să-şi dea seama că toată copilăria pe care a trăit-o el, cu violenţă şi abuzuri, cu certuri între părinţi, înşelat, un divorţ cu scandal şi multe alte traume, deşi nu a fost ceva pe care să-l fi meritat, era ceva inadmisibil de perpetuat către familia lui.
— N-a vrut, auzi tu! N-a vrut! Mergea cu pula sculată pe stradă, s-a împiedicat şi a căzut într-o pizdă, a fost un accident, ce să vezi!
George se abţinu să nu râdă, deşi imaginea i se păru amuzantă în acel moment. Totuşi, el considera că era datoria lui să aplaneze conflictul între părinţii săi şi să-i îndemne la o discuţie civilizată măcar.
— Până aici ţi-a fost! Bag divorţ! urlă mama lui, apucând o altă farfurie din dulapul de deasupra capului ei şi aruncând-o cu furie pe gresie.
În acel moment, răspunsul tatălui său se activă, ca o bestie care dormise până atunci.
— Ce să faci, fă, tu? Să bagi divorţ?! Îţi arăt eu ţie divorţ!
Înainte ca George să poată reacţiona, tatăl lui se ridică brusc, apucă un cuţitaş de pâine din suportul de vase aşezat pe chiuveta care se afla în spatele lui şi se repezi spre soţia lui, pe care o înjunghie cu furie, chiar în faţa lui George. Creierul băiatului se blocă, inima i se opri din a mai bate şi rămase privind scena ca o stană de piatră, incredul. Nu putea să se mişte sau să scoată măcar vreun sunet. Apoi, dintr-odată, o voce puternică răsună în mintea lui, o voce care nu-i aparţinea, despre care nu ştia de unde venea, care urlase cât putuse de tare un fugi apăsat, disperat, care trebuia executat de îndată. Într-o fracţiune de secundă, ieşi din bucătărie şi o zbughi pe uşă, apoi în jos pe scări, mai mult sărindu-le, ieşi din bloc şi fugi de-a lungul străzii, nici el nu ştia clar încotro. Se opri la trei străzi distanţă, fără să fie conştient cum ajunsese acolo. Mintea lui nu funcţiona normal, iar ceva din sufletul lui îi semnalase asta. Nu-i venea să creadă că ceea ce văzuse era adevărat. Nenorocitul o omorâse într-un final, iar el nu fusese capabil să-l oprească. Fusese paralizat de frică, iar acum era înghiţit de vină, o vină rece, putredă, urât mirositoare, ca un vierme uriaş care se ridică din pământ. Simţea cum îi aleargă gheaţă prin vene în loc de sânge, mâinile îi tremurau şi se clătina pe picioare. Trase cu putere aer pe nas de câteva ori, apoi reuşi să-şi scoată telefonul din buzunar şi să sune la poliţie.

                                                                                                                                                                                    ***

      Delia tocmai ajunsese acasă. Iubitul o lăsase în faţa vilei şi plecase la o petrecere dată de un prieten, iar ea descuie încetişor uşa de la intrare şi se strecură înăuntru, având grijă să nu facă prea mult zgomot, chiar dacă se clătina pe picioare. Îşi scoase încet botinele cu toc şi le aşeză frumos pe raftul de încălţări din hol, apoi urcă scara către camera ei, pe când încerca din greu să nu vomite. Băuse câteva shot-uri de tequila în pub, cu gaşca, apoi trăsese câteva fumuri de la Dragoş, prietenul bun al lui Ioni, iubitul ei, cât timp stătuseră pe trotuarul din faţa parcului, apoi merseseră într-un club de manele, unde mai băuse câteva pahare, până ce Ioni insistase s-o ducă acasă, pentru că, motivase el, deja nu mai era coerentă.
Luminile erau stinse în toată casa şi abia vedea pe unde să meargă. Când în sfârşit ajunse sus, aprinse lumina de pe hol, ca să poată vedea drumul spre baie şi spre camera ei, în care vru să intre mai întâi ca să-şi ia schimburi. Era atât de linişte încât era convinsă că părinţii ei nu erau acasă, însă atunci când deschise uşa camerei şi aprinse lumina, şocul de a-l vedea pe tatăl ei aşezat pe marginea patului o făcu să chiţăie scurt.
— Tudor, ce m-ai speriat! Ce faci aici?
Bărbatul purta un costum elegant, călcat perfect, de culoare gri, şi o cămaşă apretată, descheiată până la jumătatea pieptului, fără cravată. O privi lung, de sus, examinând-o. Nu era tatăl biologic al Deliei, acesta murise pe când ea avea doar cinci ani. Mama ei se recăsătorise la mai puţin de un an după aceea cu Tudor, un avocat de succes, plin de bani, cu o carieră şi un viitor strălucite. Mama Deliei era foate mulţumită de viaţa pe care o ducea alături de el, pentru că era copleşită de cadouri, tratată regeşte cu vacanţe în destinaţii de lux, cine la restaurante de cinci stele şi posibilitatea de a poseda orice lucru material îi poftea inima ei veştedă de pseudo-mamă. De când se căsătoriseră, viaţa fetiţei sale se schimbase într-un mod tulbutător. Delia fusese în permanenţă singură sau însoţită de bone filipineze, care nici măcar nu vorbeau cu ea pe aceeaşi limbă. Mama ei şi soţul acesteia şi-au creat repede un obicei de a absenta aproape complet din viaţa copilei, care, în timp, a început să sesizeze tot mai acut această lipsă. Lucrurile au început să degenereze pe la jumătatea gimnaziului, când a devenit domnişoară. Delia a venit de la şcoală speriată, neştiind ce se petrecea cu corpul ei, făcându-şi tot felul de scenarii în minte despre cum suferea de o boală cumplită şi fără leac care avea să-i aducă moartea. Spera să o găsească acasă pe mama ei şi să îi explice ce i se întâmpla, în speranţa că aceasta avea s-o ducă la doctor, însă    nu găsise decât un bileţel pe blatul din bucătărie prin care era anunţată că ea şi Tudor plecaseră pentru trei săptămâni în Maldive. Încercase să o sune, însă liniile internaţionale nu funcţionau. Nu ştia la cine să apeleze pentru ajutor, aşa că s-a închis în casă şi nu a mai ieşit decât atunci când sângerarea s-a oprit. Nu ştia nici măcar să folosească un absorbant, aşa că stătea ghemuită pe un morman de prosoape şi schimbase vreo patru lenjerii de pat în decursul acelei săptămâni. S-a întâmplat ca în săptămâna următoare, când s-a întors la şcoală, uşurată că sângerarea dispăruse, să devină fericita beneficiară a unui curs de igienă menstruală şi educaţie sexuală pentru fete, organizat în cadrul unei campanii a unui brand renumit de produse pentru menstruaţie. În cele două zile cât a durat campania, Delia a înţeles, nu doar ce se întâmpla cu corpul ei, dar mai ales ce se petrecea cu psihicul ei. Atunci, o ură violentă, cu rădăcini puternice, s-a ridicat în sufletul ei ca un tsunami, o ură pe care la început a resimţit-o faţă de mama care o neglija din toate punctele de vedere şi care fusese prea ignorantă ca s-o pregătească pentru această tranziţie importantă în viaţa ei de adolescentă. Această ură a crescut atât de repede, încât, la un moment dat, a avut un pui: o altfel de ură, însă redirecţionată către propria persoană. Delia a ajuns să se urască pentru că se considera un nimic, o persoană atât de puţin importantă, încât era ignorată de toată lumea, se considera respingătoare şi oribilă ca persoană, neavând alt mod de a-şi explica sieşi comportamentul părinţilor săi. Şi-a creat singură impresia despre sine că trebuie să fie o persoană oribilă, rea, urâtă, meschină, iar acesta trebuia să fie motivul pentru care era abandonată atât de des. Părinţii săi nu veneau la şedinţele organizate de diriginte pentru clasă, nu se interesau de evoluţia ei şcolară, de cercul ei de prieteni, nici măcar de ceea ce mânca sau de felul în care se îmbrăca. Tot ce făceau era să plece ori cu afaceri, ori în vacanţe, nu mai răspundeau la telefon cu săptămânile şi, de fiecare dată, drept compensaţie pentru lipsa prezenţei lor, îi lăsau Deliei pe mână carduri cu foarte mulţi bani, ca să-i hrănească iluzia că aceasta era modul în care funcţiona viaţa: poţi cumpăra orice, atâta timp cât ai destul caşcaval.
Astfel, având în fiecare zi o placă stricată în minte care-i repeta cât de odioasă era ea de fapt, Delia a ajuns treptat să creadă că acest lucru era adevărat şi a început să se comporte ca atare, devenind o persoană rece, întunecată, fără sentimente, fără compasiune, care nu se putea ataşa de nimeni, care se purta urât cu profesorii şi colegii în speranţa că va atrage atenţia cuiva, care consuma droguri şi cantităţi uriaşe de alcool şi care fuma ca o văduvă de patruzeci de ani rămasă singură cu trei copii de crescut. La început făcuse aceste lucruri pentru spectacol, pentru a fi privită cu alţi ochi de ceilalţi, fie că era vorba de cercurile de golani în care se învârtea ori de colegii de la şcoală, însă acum, la şaisprezece ani, devenise deja dependentă. Se afundase atât de mult în acest hău al distrugerii de sine, încât nu-i mai păsa nici dacă avea să se mai trezească a doua zi sau nu, motiv pentru care nici nu a ripostat atunci când tatăl ei vitreg s-a ridicat şi a tras-o cu forţa spre pat, înfigându-i mâna în păr.
Delia nici măcar nu a încercat să ţipe. Era atât de beată şi de ameţită, încât corpul ei a reacţionat automat, răspunzând stimulilor sexuali şi excitându-se. Tudor i-a înfipt mâna în păr, în timp ce cu cealaltă i-a depărtat picioarele, fericit că javra mică nu făcea gălăgie şi nu fusese destul de inspirată încât să se zbată măcar.

                                                                                                                                                                        ***

      Atunci când Tania şi Mara au intrat pe uşa apartamentului, au fost izbite de un miros pregnant de alcool, ca şi cum cineva fiersese ţuică pe aragaz. Vaporii de alcool erau înecăcioşi şi au făcut-o pe Mara să tuşească. Sora ei mai mare a ajutat-o să se dezbrace de geacă şi a condus-o în camera lor, unde primul lucru care i-a sărit în ochi a fost scândura din parchet care fusese dată la o parte. Tania îşi amintea că, după ce scosese banii din portofel, pusese scândura la loc, ca să nu-i fie descoperită ascunzătoarea. O lăsă pe Mara să-şi pună pijamalele, apoi merse la bucătărie, cu gândul să pregătească două sandvişuri cu orice ar fi găsit comestibil prin frigider, însă s-a oprit în cadrul uşii atunci când a văzut-o pe mama ei rezemată cu capul de masa încărcată cu multe sticle de alcool, printre care erau rătăcite o scrumieră plină cu chiştoace încă fumegând şi portofelul ei vechi din piele scorojită. O fierbinţeală stranie îi cuprinse tot corpul, de parcă sângele i se transformase brusc în lavă. Vru să apuce portofelul şi să verifice dacă mai erau banii în el, însă mâna mamei sale o opri.
— Nenorocita dracului ce eşti, de când ţii bani ascunşi de mine? cârâi femeia, ridicând uşor capul de pe masă.
Avea faţa buhăită, părul vâlvoi şi pungi grase sub ochi, duhnea mai rău decât o bodegă de la marginea cartierului şi vorbea împleticit, semn că se făcuse deja criţă, deşi nu era trecut de şapte seara. Tania îşi smuci mâna din strânsoarea ei şi apucă, hotărâtă, portofelul, însă descoperi cu stupoare că era gol. În clipa aceea, o furie atât de puternică izbucni în stomacul ei, încât era convinsă că ar fi putut vomita un ghem de foc din clipă-n clipă. Ochii o ardeau, obrajii i se înroşiseră, iar inima îi bătea cu o viteză periculoasă. Era prea mult pentru ea, i se umpluse paharul. Suportase orice de-a lungul anilor, de la bătăile pe care le primeau gratuit acasă ea şi sora ei, până la traumele create de comportamentul ignorant în societate al mamei lor, însă în momentul acela ştia că nu mai putea suporta nici măcar o secundă în plus.
— De ce mama dracului ne-om fi născut noi din tine? zbieră ea, cu toată forţa de care era capabilă, atât de tare încât o ustură în gât imediat după aceea.
Mama ei se dezmetici brusc, speriată de impactul strigătului, şi se ridică în picioare. Era mult mai scundă decât Tania, dar bine făcută, chiar plinuţă, şi avea palmele grele, acesta fiind primul lucru pe care fiica ei îl învăţase despre ea.
— Cu ce căcat oi fi greşit eu pe lumea asta de trebuie să te suport pe tine?! continuă fata şi mai abitir, trântind cu năduf portofelul gol pe masă. M-am săturat până în gât de tine, curvă nenorocită! Ne-ai distrus vieţile, ţi-ai bătut joc de noi cum ai putut tu mai bine!
Stupefiată, femeia se dădu câţiva paşi înapoi, cu gândul să-i articuleze o palmă sau un pumn micuţei javre nerecunoscătoare, însă alcoolul din sânge îi făcea mişcările greoaie şi nu reuşi să-şi coordoneze membrele la timp, astfel că Tania înşfăcă o sticlă de whiskey de pe masă şi o izbi de fruntea femeii, cât de tare putu. Parcă vedea scena cu încetinitorul: sticla se sparse odată cu pielea palidă din care ţâşni imediat sângele, un urlet scurt, grav, răsună din gâtul femeii, care se prăbuşi pe podeaua din bucătărie ca un stejar tăiat de drujbă, cu o bubuitură asurzitoare. Tinerei nu-i venea să creadă ceea ce tocmai făcuse, aşa că rămase perplexă preţ de câteva respiraţii neregulate, privind trupul inert şi fruntea spartă, în care rămăseseră înfipte cioburi mari.
De când se ştia pe lume, îi fusese frică de mama ei. Prima amintire cu ea fusese o bătaie cruntă, pe care o primise dintr-un motiv pentru care nu putea să şi-l amintească. Ceea ce îi rămăsese, totuşi, impregnat în memorie, fusese chipul ei schimonosit de ură, loviturile grele, aplicate cu sete, ca şi cum Tania n-ar fi fost un biet copilaş care cine ştie ce boacănă făcuse, ci un criminal, pedofil ori violator care merita toată ura din univers pentru atrocităţile comise. O usturase faţa o săptămână după acea bătaie cruntă, şi începuse să-i fie frică de mama ei. Atunci când aceasta dormea, Tania nici măcar nu avea curaj să se dea jos din pat, de lângă ea, ca să meargă la toaletă, de teamă să n-o trezească, astfel că nu de puţine ori, făcuse în pat, pătând lenjeria şi hainele, motiv pentru care îşi lua palme, şuturi ori ciufuleli zdravene. Avusese noroc cu bunica ei, cât trăise, pentru că o scăpa adesea din mâna frustratei, ferind-o din calea furiei ei. Moartea bunicii a însemnat pentru Tania prăbuşirea singurului refugiu pe care îl cunoscuse vreodată. Imediat după aceea, s-a născut sora ei, iar furia mamei lor s-a revărsat asupra micuţei, care plângea noaptea din cauza colicilor ori pentru că nu era hrănită sau îngrijită cum trebuia, fiindcă mama lor era ocupată să umble după bărbaţi. Fata înţelesese că dacă nu ia problema în propriile mâini, Mara avea să aibă aceeaşi soartă ca a ei, şi iubea atât de mult micul mormoloc pufos, care mirosea a lapte, încât nu putea permite ca aşa ceva să se întâmple. Astfel, a învăţat să-şi îngrijească sora, a fost alături de ea când a făcut primii paşi, ea a fost cea care a înscris-o la grădiniţă, care a învăţat-o să scrie şi să citească şi, mai mult decât atât, ea a fost cea care a devenit un scut pentru Mara, încasând fiecare bătaie, lovitură, jignire ori umilinţă care îi fusese adresată vreodată micuţei. Tania a devenit mama ei, iar mama Taniei a căpătat rolul de torţionar, răzbunându-se pe fiicele ei pentru toate eşecurile sale din viaţă.
Amintindu-şi toate astea în câteva minute, în loc să se sperie şi s-o adune de pe jos, fata i-a tras un scuipat de toată frumuseţea pe piept şi a plecat în camera ei, lăsând-o să zacă inconştientă. Mara auzise cearta şi se speriase atât de rău încât făcuse un atac de panică. Tania o găsi ghemuită în mijlocul patului, galbenă ca ceara, bălăngănindu-se înainte şi înapoi ca un copil handicapat şi mormăind cuvinte fără de înţeles în timp ce lacrimi grele se prelingeau din ochii mari, căprui, care fuseseră martorii prea multor dureri. A luat-o uşurel în braţe, a aşezat-o în poziţie verticală şi a început s-o frece pe spate ca să îşi revină, spunându-i vorbe blânde, pe un ton dulce, ca s-o ajute să depăşească sperietura. După vreo zece minute, i-a dat o pastilă de calciu şi a început să-i frece încheieturile mâinilor. Totuşi, Mara nu reuşea să-şi revină, iar sora ei nu se putea concentra pe deplin la a o ajuta, pentru că mintea ei rămăsese captivă în clipa în care sticla de băutură se izbise de fruntea mamei sale. Clipa aceea se transformase într-un micro-film care se derula iar şi iar pe ecranul minţii sale, cu o frecvenţă care o împiedica să fabrice vreun gând coerent. Avea nevoie să iasă, să ia o gură de aer proaspăt, rece, care s-o trezească, să-ţi aprindă o ţigară şi să se liniştească, dar mai presus de toate, avea nevoie să fugă, iar fuga ei trebuia neapărat să fie duală: simţea nevoia să fugă de demonul care dormea pe podeaua din bucătărie, dar şi de demonul în care se transformase ea atunci când acţionase sub imboldul furiei şi al urii. Îi veni o idee şi se agăţă cu disperare de ea, repetând gândul în minte de teamă să nu-l uite, să nu fie înghiţit de unda de şoc ce încă îi patrula prin corp. Îi dădu Marei ghetuţele, geaca şi fesul direct peste pijamale, apoi ieşi din casă, lăsând uşa întredeschisă din neatenţie. Coborî în faţa blocului, unde îşi aprinse o ţigară şi trase câteva fumuri zdravene, care avură efectul de a o ameţi brusc, aşa că se aşeză pe o bancă şi încercă să se calmeze, inspirând pe nas şi expirând pe gură până ce ameţeala trecu, ceaţa se dizolvă şi sângele încetă să-i mai clocotească în vene. Ştia ce trebuia să facă. O luă de mânuţă pe Mara şi, cu ţigara pe jumătate fumată în colţul gurii, porni grăbită pe străzile flancate de blocuri gri, pătrăţoase, în care alte mii de apartamente adăposteau tot atâţia oameni nefericiţi. Merseră pe jos până în cealaltă parte a oraşului, acolo unde locuia mătuşa lor, sora bunicii, singura rudă pe care o mai aveau în viaţă şi pe care mama lor nu le mai lăsase s-o viziteze de ani de zile din motive numai de ea ştiute.
Tania nici nu realiză când ajunse în faţa porţii de metal, cu vopseaua vişinie scorojită şi un iz vag familiar. Strigă la poartă de câteva ori, însă nu primi înapoi drept răspuns altceva decât lătratul câinilor din vecini, aşa că sări gardul, lăsând-o pe Mara s-o aştepte pe trotuar, şi se strecură prin întunericul dens până la uşa de la intrare, unde bătu de câteva ori cu putere. Într-un final, o lumină slabă se aprinse în hol, iar uşa casei se deschise larg.

                                                                                                                                                                      ***

      În următoarele săptămâni, s-au întâmplat mai multe lucruri concomintent. Tania şi George nu au mai apucat să se vadă în sâmbăta aceea la cafea. Delia a furat toţi banii din seiful părinţilor ei şi a fugit de acasă duminică dimineaţa, punându-şi toate speranţele în iubitul ei, Ioni, care, atunci când a auzit grozăviile pe care i le-a povestit ea, s-a panicat şi a alungat-o ca pe un câine. Cu inima frântă şi demnitatea distrusă, fata a încercat să comunice cu mama ei, însă cum n-a avut curaj să o facă faţă în faţă, a sunat-o şi i-a povestit tot ce se întâmplase. Femeia nu a crezut-o, iar Tudor a pledat nevinovat, astfel că, ameninţată cu internarea într-un centru de dezintoxicare, a fugit, ascunzându-se o perioadă la o colegă de clasă ai cărei părinţi erau plecaţi din ţară.
Mama lui George nu a murit în seara aceea, ci a făcut un atac cerebral la scurt timp după ce tatăl lui a fost condamnat la închisoare. Rămas orfan şi istovit de lupta cu realitatea, s-a închis în casă o perioadă, încercând să facă faţă durerii care îi devora carnea de pe oase.
Nici situaţia Taniei nu era strălucită. Mătuşa lor le-a primit cu braţele deschise, însă mama a apărut după câteva zile la poartă cu poliţia şi le-a târât din nou acasă, moment în care a început o cruntă răzbunare împotriva Taniei pentru ceea ce îi făcuse. O bătuse până aproape de inconştienţă, o închisese în baie şi îi răsese tot părul din cap. Tania suferise un şoc din care nu putuse să-şi mai revină. Efectiv, se simţea goală pe dinăuntru, părăsită de orice dorinţă de a mai trăi, sătulă de pedepsele pe care destinul le revărsa asupra ei. La scurt timp după aceea, mama ei şi-a găsit un alt iubit şi s-a mutat în apartamentul lui din capitală, luând-o pe Mara cu ea, iar Tania a rămas singură, şi, nevoită să se întreţină, s-a angajat ca vânzătoare la un chioşc de ziare, unde trebuia să suporte în fiecare zi frigul crunt al lunii ianuarie dintr-o gheretă de tablă şi avansurile proprietarului, care era un moş libidinos. Fix când se afla la capătul puterilor, l-a văzut pe George trecând într-o zi pe stradă şi l-a strigat.
Era prima clipă de bucurie sinceră, după patru săptămâni de iad. Tania a ieşit din gheretă şi l-a îmbrăţişat, lăsând căldura care îi invadase stomacul să i se scurgă în tot corpul.
— Ce s-a întâmplat cu tine? o întrebă el, îngrijorat, fără să-i dea drumul din strânsoare.
— O mulţime de lucruri s-au întâmplat… bălmăji ea, apoi izbucni într-un plâns scuturat, cu hohote adânci, eliberatoare.
— Ce mă bucur să te văd, nici nu-ţi închipui, îi şopti el în ureche. Trebuie să vorbim. Vino la mine diseară, mai nou sunt singur acasă. Acum trebuie să plec, dar te aştept, bine?
Se desprinse din îmbrăţişare cu o durere vie, care muşca din el, şi o lăsă pe Tania cu lacrimi în ochi, cu nasul roşu, petrecându-l cu privirea. Câteva ore mai târziu, un George obosit, speriat, confuz, mâhnit, cu cearcăne vineţii adânci sub ochi şi palid ca o statuie de ceară, îi deschise uşa unei Tania iritate, îngrozite, disperate şi bântuite de vină, teamă şi anxietate. Se priviră preţ de o clipă şi fiecare simţi că celălalt nu mai era persoana pe care o cunoştea, aşa că se îmbrăţişară, fără să-şi vorbească, bucurându-se de clipa aceea atât de rară de apropiere sufletească încât părea furată din paradis.    S-au aşezat la masa din bucătărie, unde George pregătise deja două căni mari de cafea cu lapte. Tania scoase pachetul de ţigări, îşi aprinseră câte una şi fumară în linişte, neştiind cu ce să înceapă. Într-un final, George sparse gheaţa şi îi povesti prietenei lui ce se întâmplase. Tania îi povesti şi ea, vorbind cu noduri în gât, cu lacrimi limpezi adunate în ochi, aşteptând să cadă ca o ghilotină. Prietenul ei îi luă mâna într-a lui şi o strânse cu căldură. Se priveau fără să-şi vorbească şi totuşi comunicau mai bine decât ar fi putut-o face prin cuvinte. Înţelegeau că fuseseră învinşi, că durerea câştigase şi orice luptă fusese pierdută înainte să înceapă. Înţelegeau că pentru ei nu exista un viitor. Nu mai puteau merge la şcoală pentru că nu se simţeau în stare şi nu le ardea de învăţat. În curând, George urma să piardă apartamentul pentru că nu-şi putea permite să plătească rata la bancă în numele mamei lui şi, oricum, avea destule datorii de pe urma înmormântării ei. Tania era îngrijorată pentru Mara şi ceva din sufletul ei îi spunea că n-avea s-o mai vadă poate niciodată. Ştia ce fel de viaţă urma să aibă sora ei, trăind cu mama lor şi cu noul iubit al acesteia, şi nu putea face nimic ca s-o ajute, iar de fiecare dată când se gândea la acest lucru, simţea că înnebuneşte de furie.
Atât de multe lucruri rele se întâmplaseră, încât această mică licărire de bucurie declanşă o avalanşă de amărăciune. Întrebarea de la care pornea totul era ,,de ce”. De ce li se întâmplau lor toate lucrurile astea, de ce avuseseră ei parte de aceşti oameni toxici şi abuzivi în vieţile lor, de ce anume erau pedepsiţi să ducă o asemenea existenţă, cu ce greşiseră oare? Nu ceruseră ei să se nască, fuseseră aduşi din increat de oameni care îi doriseră, mai mult sau mai puţin, iar după ce se născuseră, acei oameni îşi dăduseră seama că nu-i doriseră de fapt atât de tare. Lumea din jurul lor era plină de adulţi care nu conştientizau că un copil nu e o ciocolată frumos ambalată, care îţi face cu ochiul,    pe care o iei de pe raft doar ca să o laşi la casă pentru că afli că e prea scumpă. Vieţile lor erau inundate de oameni care deveniseră monştri pentru că nu avuseseră niciodată puterea să-şi confrunte durerile, să-şi vindece propriile traume şi să se asigure că nu aveau să le dea mai departe. Astfel apăruseră pe lume o mulţime de copii neiubiţi, copii care nu se bucurau de atenţie, grijă, respect, afecţiune, încredere, copii care erau neglijaţi, care nu aveau ce să mănânce sau cu ce să se îmbrace, copii abuzaţi fizic, psihic şi emoţional. Copii ca Tania, Mara, George şi Delia.
— Ştii, îmi place să îmi imaginez că reîncarnarea chiar există şi că într-o viaţă anterioară am fost vreun preot pedofil, altfel nu pot să-mi explic pentru ce păcate sunt pedepsit în viaţa asta, zise George, ridicând pivirea din cana de cafea pe jumătate goală.
— Nu-i adevărat, nu există reîncarnare, nici Dumnezeu, nici dreptate, nici echilibru, nici pedeapsă sau răsplată. Lumea e un haos organizat, un vacarm care are propria lui direcţie, pe care noi nu o cunoaştem şi în funcţie de care îşi aplică legile, iar noi suntem produsul nefericit al acestui vacarm. Nu am greşit cu nimic, noi doar ne-am născut. Nu noi avem o problemă, suntem nişte victime, nişte copii traumatizaţi, şi ar trebui să ne spunem poveştile lumii, să ridicăm semnale de alarmă, să nu lăsăm suferinţa noatră să fie degeaba. Ar trebui să învăţăm ceva din ea, să ajutăm alţi copii aflaţi în situaţii similiare…
— Ori am putea să renunţăm, o întrerupse George, încă fixând cafeaua care-i oglindea imaginea dezolantă. Nimeni nu ne-a întrebat vreodată dacă vrem să fim aici, am putea pur şi simplu să nu mai fim. Să punem capăt suferinţei aici şi acum, ca să nu se scurgă mai departe, în viitor, către copiii noştri. Eu unul sunt atât de dărâmat psihic încât nu mă simt capabil să-mi întemeiez o familie, şi nu vreau să preiau inconştient modelul pe care îl am de la idiotul de tata şi să-l perpetuez în familia mea.
— E prea devreme să te gândeşti la asta. O să te vindeci, o să mergem la psiholog, o să facem terapie…
— Cum pula mea poţi să fii atât de optimistă?! izbucni băiatul, sărind de pe scaun şi lovind cu pumnul în masă.
Tania încremeni cu ochii aţintiţi asupra lui. Nu-l mai văzuse niciodată în starea aceea şi îi înţelegea reacţia, dar asta nu era suficient ca să-i înăbuşe frica ce tocmai i se aduna în coşul pieptului.
— Tu chiar nu vezi în ce lume trăim? Ce-o să faci, Tania, ce-o să faci? Ai şaişpe ani, în pula mea, urlă el, cu lacrimile grele adunându-i-se în ochi şi glasul tremurat. Ai şaişpe ani şi eşti singură pe lume, nu e nimeni care să te ajute. Chiar dacă ai scăpa de maică-ta, ce-o să faci cu viaţa ta? O să te lucrezi până la pensie pe zece milioane şi o să stai cu chirie, nu-i aşa?, pentru că altă opţiune nu există. Trebuie să plăteşti gaze, lumină, apă, trebuie să şi mănânci. N-o să mergi la terapie pentru că nu ai bani şi psihologul e scump. N-o să ai bani pentru că nu ţi-ai terminat şcoala şi n-ai făcut o facultate ca să te angajeze cineva pe un post mai bine plătit, şi n-o să poţi să mergi la facultate pentru că nu n-o să ai bani să plăteşti taxele anuale exorbitante. N-o să poţi să pleci din ţară din acelaşi motiv. Tu nu vezi? Eşti prinsă într-un cerc din care n-ai cum să scapi decât dacă te apuci să vinzi droguri sau te prostituezi, sau dacă te măriţi pentru bani. N-ai cum să ieşi curat din lumea asta orice ar fi!
George începuse să plângă de-a binelea, iar Tania se ridică de pe scaun şi-l îmbrăţişă, simţind cum inima i se zobeşte înăuntru, cum fiecare mică firimitură din ea se desprinde dureros, lăsând în urmă un gol care nu putea decât să crească şi să adune ecou, o epavă care avea să se clatine la fiecare briză mai puternică. Într-un fel avea dreptate, dar ea nu ştia să facă altceva decât să spere. Era modul ei de a se apăra de durere, aşa crescuse. Nu ştia cât de departe era dispusă să meargă pentru a-şi îndeplini visul, dacă era în stare să-şi vândă trupul, sufletul sau să-i vândă pe alţii ca pe bucăţi de carne doar pentru a-i fi ei bine. Nu ştia, dar nu voia să renunţe la speranţă, pentru că dacă renunţa la a avea încredere că într-o bună zi aveau să se întâmple şi lucruri bune în viaţa ei, atunci nu mai avea nimic, niciun motiv să trăiască, nicio alinare, niciun fel de anestezie pentru durerea pe care o inhala în fiecare secundă, ca pe un abur gros. George îşi ascunsese chipul în scobitura gâtului ei şi plângea înăbuşit, iar ea nu putea să-l ajute. Îi luă capul mare şi roşu între palme şi îi sărută ochii umezi şi obrajii săraţi, apoi îi propuse să mai fumeze o ultimă ţigară împreună. Se aşezară pe covorul din bucătărie, spate în spate, cu genunchii strânşi la piept, fiecare cu ţigara aprinsă între degete, înfrânţi de propriile nevinovăţii. În acele momente, el se gândea cum spunea Tania mereu că nu mai există dreptate. Poate că ea exista, totuşi, numai că venea în forme pe care ei nu le înţelegeau pe moment, ori poate niciodată. Poate că într-adevăr fiecare suflet avea rolul lui pe pământ, însă nu-l puteau desluşi cu niciun chip, ori poate chiar exista dumnezeu şi avea câte un plan secret pentru toată lumea.
Sau nu.
Poate că lumea era într-adevăr un haos, un război între umbrele a şapte miliarde de oameni diferiţi, un război pentru cine scapă cu moarte dintr-o viaţă care nu are niciun sens. Un singur lucru era sigur. Durerea era prea mare. Nedreptatea era imposibil de suportat. Nu doar că fuseseră condamnaţi încă de la naştere la nişte vieţi de mizerie, dar trebuiseră să trăiască astfel în timp ce priveau vieţile minunate şi liniştite ale altor oameni, oameni din altă specie, care fuseseră iubiţi, crescuseră în pace, răbdare şi fără durere şi care ajunseseră să îşi trăiască vieţile frumos, fără griji, fără prea mari probleme ori cu nedreptăţi mărunte, ca o amendă de parcare sau un rahat de porumbel pe tricou. Fiecare are crucea lui de dus, dar nu toate crucile sunt făcute din acelaşi material, chiar dacă toate arată la fel. Unele sunt de lemn, altele de fier, altele din fulgi de gâscă…
Tania şi George trăiseră nişte vieţi cumplite, până în punctul în care luaseră decizia de a le pune capăt, şi, dintr-odată, se simţeau eliberaţi, ca şi cum greutăţile invizibile, din fier forjat, se evaporau acum de pe umerii lor. Ei făcuseră cunoştinţă cu durerea, cu mizeria sufletului uman în cea mai pură formă, cu boala de a fi un copil neiubit şi de a trăi într-o perpetuă bulă de neiubire, în care respiraseră numai otravă. Atunci când şi-au trecut lamele peste încheieturi, au putut să respire pentru prima dată aer curat.
Astfel, copiii nimănui deveneau în sfârşit ai cuiva.
Ai morţii.

Despre autoare:

Gabi Gabrinov

M-am născut în 1997 în oraşul Găeşti, Dâmboviţa. Am urmat cursurile colegiului naţional Vladimir Streinu din Găeşti, la profilul uman, specializarea filologie, pe care l-am terminat în 2016. În 2020 m-am mutat definitv în Germania. În prezent sunt casnică şi aştept primul copil.
Îmi place să cred despre mine că sunt povestitor, nu scriitor, pentru că toată viaţa m-au preocupat poveştile de toate felurile, culese de la oameni sau inventate de mine. Scriu poezii de la nouă ani şi poveşti fantastice încă din gimnaziu. Am debutat literar în 2016, în revista Helion Online cu povestirea ,,Îngerii”. Am scris de-a lungul timpului alte câteva proze scurte, care au fost publicate în Helion (Nocturn) în 2017 , Liternautica (Ftizie-fragment de roman) în 2019 şi Egophobia, revistă cu care am colaborat cel mai des (Groparul care şi-a îngropat sufletul din greşeală, Povestea ceasornicarului, alchimistului şi bibliotecarului). Recent, am publicat şi în revista online Catchy. De asemenea, am fost selectată să particip cu zece poezii contemporane în antologia literară Nova Poetica, ce va apărea anul acesta la editura Literagraf.
Ador să scriu, să citesc şi sper ca într-o bună zi să pot mirosi paginile romanelor mele proaspăt sosite de la tipar.

Un gând despre “Copiii nimănui

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s