-fragmente din romanul în trei părți: O singură depresie, mai multe voci-

Cristina M. Cimpoae

Partea I
Îngerii nu își pot întemeia o familie

Uleiul de ricin se afla pe etajera unde praful nu se așeza niciodată, și fata întinse mâna după sticluță. Cu toate că sprâncenele ei erau suficient de stufoase încât să nu provoace neîncadrarea armonioasă a întregii fizionomii, G. avea totuși o mare preocupare atât pentru îngrijirea pielii, cât și pentru podoaba ei capilară. Părul negru, vopsit în culoarea naturală, se asemăna unei cascade căzute, unduindu-și valurile tăcut, apoi – tot în deplină tăcere – , ajungându-i cam până dincolo de umerii plinuți, cam în dreptul omoplaților.
Sprâncenele ei odinioară unite, ulterior pensate de ea însăși, îi aduceau aminte de figura emblematică a Fridei Kahlo, pe care Salma Hayek o jucase în 2002, și care o făcuse într-un timp să se autocompare cu acea pitorească artistă din Mexic. Accidentul plin de sânge, acoperit diafan cu foițe de aur, îi conferea o anumită măreție și imponderabilitate destinului al dracului de nedrept, și nu doar pentru Frida.
Neglijându-și în trecut nu doar pensatul sprâncenelor, ci și aspectul exterior, prin completul dezinteres față de ținutele sale vestimentare, cu timpul, G. își transformase aceste mici minusuri în atu-uri, dându-și pe parcurs seama că domeniul de fashion îi devenise drag, indispensabil chiar. În prezent era extrem de atentă la ceea ce punea pe ea, combinându-și spontan piesele de îmbrăcăminte, pe criteriu mai ales cromatic, ceea ce îi conferea un aer eclectic și, cel puțin, nonconformist, vădit deranjat de formalismele societale.

(…)
Retrospectiv, îi venea să își dea singură pumni, dar nemaiavând ce să schimbe din trecut, prefera să schimbe macazul, pentru a-și devia acele gânduri și amintiri care acum, din perspectiva unui om stabilizat și echilibrat, păreau obscen de nepotrivite personalității sale. G. evoluase enorm, maturizându-se enorm, crescând enorm, și ducându-și enorma cruce cu acel stoicism al grecilor antici. Un aer melancolic de toamnă nu foarte friguroasă, îi rămăsese însă întipărit pe chipul odinioară angelic. Primele fire de păr alb și primele riduri, deși finuțe, la fel ca întreaga ei ființă, își făcuseră apariția, schimbând-o ușor într-o femeie care se maturiza din ce în ce mai apăsat.
Dar în sinea ei, G. știa că o să-i fie bine, indiferent dacă va rămâne sau nu singură în continuarea luptei, a suferinței, a muncii – a Vieții – într-un singur cuvânt.

*

Copilăria – așa cum ar merita s-o trăiască toți copiii planetei, fără excepție – devenise un tărâm al basmelor, în care toți jucau roluri bune, însă nefiind nici de departe astfel. Uneori se aliau să o bată pe o altă fetiță, din motivul că ea nu locuia pe aceeași stradelă, ci pe una perpendiculară, iar pe G. o puneau drept momeală, însărcinând-o cu prinderea lui R. Totul se sfârșea repede, în țipetele și urletele fetiței agresate care nu locuia pe aceeași stradă. Motivele de bullying erau minore, iar metodele de aplicare ale pedepselor, extrem de dure pentru copii. O băteau până și cu pietre, G. asistând la acele bătăi, și ca un animăluț needucat, ceea ce reprezenta orice copil de atunci, se oftica pentru că bătăușele n-o lăsau și pe ea să o lovească pe R., dându-i doar sarcina de a o ademeni pe strada lor și de a o captura.
(…)

Rămasese neschimbată o singură casă, pavată cu scoici de constructorul ei, și pictată pe interior cu personaje din povești, ca Albă-ca-Zăpada și piticii aferenți. Acolo nimeni nu intervenise arhitectural, pentru că unul dintre proprietari încă mai era în viață. Pe terasa casei cu scoici, în zilele fierbinți de vară, gașca de ciutani făcea băi de soare, stropindu-se cu apa strânsă într-o minipiscină gonflabilă, după ce escaladaseră rapid o scară din lemn; lui G. îi era uneori teamă să urce pe acea scară, dar la sosirea pe terasă, merita tot efortul și frica și reținerea ei.
(…)
La fel ca Joker, personajul din film, trăise pe propria-i piele consecințele întreruperii medicației, fiind întru totul de acord cu ceea ce spune: cel mai greu lucru atunci când suferi de o boală psihică, este să te prefaci că totul este bine pentru tine. Deși nu este mai curând decât un supraefort din partea celor stigmatizați prin eticheta de nebuni. Sau aiuriți, cum auzise G. deunăzi.
Spitalul de nebuni în care fusese G. internată, avusese și el repercusiuni asupra ei, mai cu seama că afecțiunile mintale erau considerate încă tabu de compatrioții ei. Multă vreme se rușina de această perioadă a tinereții sale, se rușina cu totul de diagnostic, se rușina de ambivalența atracției ei sexuale, se rușina de noul ei statut de persoană cu handicap.
(…)
Totul gravita în jurul cifrei doi, toate lumile posibile și imposibile bifurcându-se între doi poli extremi, și mai ales în viața lui G. petrecută mai mult în psihoză, decât conștient și lucid. Toată această dihotomie pe care G. încă nu o înțelegea complet, la nivel de explicație pentru propria-i liniște, era prezentă și perenă. Lumea terrană se împărțea mereu aproape, în doi: doi aștri principali, doi părinți, sau – la două: real sau imaginar – G. avusese de ales; viu sau mort, și aici avusese și în continuare avea de ales, ca tot omul, că doar nu toți puteau să îndure sorții de cruzime la care erau supuși oamenii, cu mici excepții. Doi sau două erau întotdeauna cifra care stabilea diferența: ori, ori, stânga – dreapta, jos – sus, interior – extern, lumesc – dumnezeiesc. Iar lista cu dualități se putea întinde pe papirusuri întregi, care odată derulate pentru a fi citite, deveneau pe rând literă de lege sau, dimpotrivă, biete palimpseste pe care cei din prezent scrijeleau adevărul lor, considerându-l superior altor adevăruri.
G. se zbătuse timp de aproape preț de două vieți între lumea psihozei și lumea așa-zis reală, dar pe care majoritatea o iau de bună, și de valabilă. G. trăise între ciocan și nicovală, neputând decât foarte târziu să se desprindă de lumea halucinatorie, pentru a se putea reintegra în real. Asta cere multă voință, dar când e dorință, există imediat și bunăvoință. Și apoi ți se pregătesc roadele: o minte mult mai puțin confuză, capabilă să discearnă și să cearnă binele de rău, o inimă mai puțin îndurerată, însă un corp mult mai rotofei și nesigur pe unele mișcări, și în care se pun crampe musculare sau acei cârcei în unele zone neantrenate. Pentru că în orice boală sunt și repercusiuni asupra aspectului fizic, deloc demn de a fi marginalizat.
Da! pentru că el contează, indiferent de ce cred și spun unii, alții: că sufletul rămâne în picioare, iar corpul e trecător; nimic neadevărat, cel puțin pentru a doua afirmație, nu avem încotro, ea trebuie acceptată, doar că e mult mai plăcut pentru tine, în primul rând, să arăți bine, să nu ai exces ponderal, să miroși bine, să te simți confortabil cu propriul corp, indiferent de proporții. Hainele sunt foarte importante, pentru că este exact ca în acea butadă anonimă: Haina îl face pe om! Fericit. Este adevărul nu gol-goluț, ci plin – plinuț, pentru că o haină îți poate evidenția anumite calități fizice, sau dimpotrivă, te poate dezvantaja.
G. visase mereu să facă ceva în domeniul de design, fie el vestimentar sau de interior, bine, ea visase pe rând, ca toți copiii, să se facă mai întâi taxatoare de bilete pe tramvai, apoi medic, apoi actriță, sau regizor de film, apoi stewardesă, cert e că niciodată nu se visase într-o funcție cu mare responsabilitate, fiind hotărâtă să facă totuși ceva profesional pentru a deveni independentă financiar, cel mai detestabil lucru pentru G. fiind să depindă de alții la capitolul finanțe. Doar că socoteala din casă nu se potrivește deloc cu cea din târg; astfel că G, ca majoritatea oamenilor, a fost nevoită să devină altceva, dând uitării vechile visuri de glorie în domeniul de fashion sau în cel artistic – actoricesc.
(…)
G. se asemăna un pic cu Fetița cu chibrituri a lui H. C. Andersen, răpusă de propriul ei vis și de propria ei dorință, dar și de nepăsarea celor din jur, gerul fiind ultima cauză a morții sale, căreia încerca să îi facă față aprinzându-și toate chibriturile pe care nu voiau să i le cumpere trecătorii. Spre deosebire de acea fetiță, G. primise totuși o nouă șansă la o nouă viață, pe care o conștientizase înainte de a fi răpusă de gerul acela crâncen, care nu iartă pe nimeni.

O asemăna pe F., prima ei iubire și neîmplinită cu Crăiasa Zăpezilor, frumoasă, dar cu inimă din gheață, pe care nimeni nu o putea topi, darmite determina să simtă ceva cât de cât asemănător cu cea care îi oferise pe tavă inima sa, adică G.
Trecând la lucruri mai serioase, dincolo de basmele pentru copii, G. simțea sindromul acesta depresiv nu ca pe un gol, ci dimpotrivă, ca pe un surplus de anxietate, de temeri, de tristeți, de amintiri dureroase, un preaplin de neputință și un plin excedentar de gânduri negre, depășind cu mult sfera macabrului. Încă din liceu își imagina propria-i înmormântare, în timp ce colegele ei de clasă erau preocupate de machiaj și de fuste cât mai aproape de pi.dă, G. era captiva altor scenarii, din altă sferă. Își dorea trandafiri albi, deși sângele ei roșu sau mai bine zis multicolor, fierbea de durere și avea gust amărui, nu sărat și fără izul acela de fier.

Despre autoare:

imageedit_1_8876924882

Cristina Mâțu Cimpoae este absolventă de Filologie, promoția 2008, Iași, Universitatea Al. I. Cuza. Primele poezii a început să le scrie de la vârsta de 15 ani, în perioada liceului. În prezent este înscrisă la Masterul de Românistică la Universitatea Ovidius din Constanța, orașul său natal. Deși nu se consideră o scriitoare în adevăratul sens al cuvântului, din iubirea față de natură și îngrijorarea sinceră și reală față de planeta ale cărei resurse încep să fie pe sponci, ea continuă să scrie povestioare și poezii dedicate mai ales copiilor, scrieri cu subînțeles care vin să atragă atenția asupra acestei problematici a sustenabilității.
Primele sale poezii au fost publicate sub forma a două plachete, la editura Metafora, Constanța, în manieră self-publishing. Elefantul răcit, Păianjenul Mitică, Luna – între cozonac și dovleac, reprezintă titluri ale ultimelor sale proiecte literare, pe care și le-ar dori publicate.

Un gând despre “-fragmente din romanul în trei părți: O singură depresie, mai multe voci-

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s