Victor Popescu

Adesea mi-am dorit ca vechea clădire în care funcționa școala din sat să se prăbușească sau să ia foc. Era o dorință explicită de a vedea școala transformată în cenușă, moloz, în nimicul acela care ocupă uneori atât de mult spațiu. Nu mă lega nicio nostalgie de acea clădire ori, dacă tot veni vorba, de sat, în general. Nu suportam strada aceea care pe nedrept se numea „stradă principală”, ale cărei două sensuri, atât de înghesuite de mașinile parcate aiurea de-o parte și de alta, se contopeau într-un sens unic în care cel mai puternic avea prioritate. Nu-mi era dor nici de gălăgiosul clopot al bisericii, care de multe ori, pe când eram copil, mă trimitea cu gândul la o cetate medievală asaltată de barbari: „Clopotul dă alarma”, îmi imaginam, „dușmanii se apropie! Suntem pierduți!”
Și într-un anumit sens eram pierduți: toți cei care se născuseră în acel sat și toți cei care, dintr-un motiv sau altul, fuseserăm exilați acolo. Eu, de pildă, ajunsesem să trăiesc acolo fiindcă niște rude binevoitoare îi escrocaseră pe părinții mei lăsându-i, așa tineri cum erau și cu un copil de nici un an, fără casă și fără niciun fel de economii. Acum, adult fiind, încă mă amuză telefoanele ocazionale de la cine știe ce văr sau unchi (de fiecare dată un bărbat) care mă anunță că e nevoie să semnăm toți (întotdeauna cuvântul „toți”, căci neamul nostru este numeros) nu știu ce act sau nu știu ce împuternicire. Mă încântă teribil, și recunosc că este o răutate uneori gratuită din partea mea, când le spun cu cea mai relaxată voce: „Domnule, nu știu cine sunteți. Ați greșit numărul!” Așa se face că timp de ani de zile am eludat orice fel de îndatorire față de familia mea extinsă. Sunt un om care nu are veri, mătuși, unchi, nași sau alte rubedenii, inventate sau nu, și care se bucură pe deplin de libertatea lui. Cel care are puține persoane în inima sa este un om liber – asta am crezut dintotdeauna și asta mi-a arătat și experiența.
Revenind la satul copilăriei mele (da, sunt perfect conștient că „satul copilăriei mele” este un clișeu, dar uneori viața e compusă din clișee, și chiar și asta e un clișeu), nimic nu mă lega de el de când îl părăsisem, în urmă cu doisprezece ani, luându-i cu mine și pe părinții mei, căci sunt unul dintre acei oameni care nu pot trăi multă vreme despărțiți de părinți. Fratele meu se mutase deja cu ani în urmă. Așadar, de ce reveneam aici, după atâta timp, dacă nimic nu mă lega de locul ăsta? Pentru mulți ar putea părea ceva absurd, alții ar zâmbi discret apoi, când nu aș fi de față, s-ar arăta scandalizați de așa excentricitate. Adevărul este că am auzit, complet întâmplător, de la o cunoștință care încă avea rude în sat că vechiul nuc din spatele casei noastre fusese, în cele din urmă, tăiat și pus la pământ. Nu am lăsat niciun fel de reacție nepotrivită să-mi scape în acel moment, dar pe interior am simțit ceva crăpându-se, ca și cum o urnă veche și prăfuită, un obiect din timpuri întunecate, o urnă antică și de mult uitată, ar fi crăpat și cenușa copilăriei mele ar fi început să se reverse. „De ce să-l taie?” mi-am spus în gând. „Era un copac minunat, uriaș aproape. Umbrea și parcă apăra toate gospodăriile din jur. De ce să ucizi un asemenea dar?” În după-amiaza aceea, am ezitat să le spun părinților mei despre nucul tăiat, care pentru mine se simțea, într-un mod irațional, ca o schimbare fundamentală. Le-am spus doar că m-am întâlnit într-un anticariat cu unul dintre foștii mei colegi de școală și am schimbat două vorbe. Mama a întrebat de câțiva dintre vecinii noștri de pe vremuri, despre care bineînțeles că eu nu căutasem să aflu nimic. Tata nu părea prea interesat de locul în care trăise aproape treizeci de ani. Pentru el, satul nu mai reprezenta acum decât o serie de siluete diforme învăluite în ceață. Întâmplător, și pentru mine satul evoca un număr de siluete diforme, însă în amintirile mele (să le zic „închipuiri”?) ele nu sunt deloc difuze, obscure, ci foarte apropiate și clare, revelându-mi-se mereu în tot grotescul lor.
Prima dintre ele este amintirea unei vrăbii – o femelă, cred, deși s-ar putea la fel de bine, și dacă stau să mă gândesc este mult mai plauzibil, să fi fost doar un pui care ar fi putut fi de orice sex, de unde și coloratura spălăcită. Probabil că asta s-a întâmplat când eram în clasa a doua sau a treia. Îmi amintesc cum s-au adunat toți în jurul unui băiat care era mai mare ca noi (și erau mulți astfel de băieți, mult prea mari pentru școala generală, unii mult prea în vârstă chiar și pentru liceu, care își făceau veacul în jurul școlii noastre și în parcul alăturat). Câțiva băieți formaseră un cerc în jurul lui și se prăpădeau de râs, în timp ce eu priveam pe furiș, puțin îngrozit, cum băiatul mai mare strângea în pumnul său o vrabie (sau poate era un pui de vrabie). Și îmi amintesc cu groază cum l-am văzut pe individ scoțând un ac foarte lung din buzunar și cum câțiva dintre copii s-au dat doi pași înapoi. Cu cel mai scârbos râs pe care l-am văzut vreodată, a înfipt acul în gâtul vrăbiuței, apoi a trecut și ne-a prezentat-o tuturor – moartă, cu acul intrând printr-o parte a capului ei micuț și ieșind prin cealaltă. Îmi amintesc că mi-am dorit atunci ca ea să nu fi suferit prea tare când a înțepat-o, să n-o fi durut. Și îmi mai amintesc că mi-am dorit să-i fac și eu lui ce îi făcuse păsării, doar că aș fi vrut ca pe el să-l doară. Cred că acela a fost primul moment în care am dorit cu adevărat să rănesc pe cineva, ca apoi să mă rușinez de gândul meu.
O altă amintire care mă îngrețoșează și astăzi îl are în centru tot pe unul dintre acești torționari trecuți de vârsta majoratului, dar care foloseau școala și împrejurimile ca locuri de vânătoare – și toată lumea știa că vânau două lucruri: copii pe care să-i umilească și minore pe care să le abuzeze. Creatura hâdă din această amintire era poate cea mai temută dintre toți, pentru că știam că e capabil de multă cruzime și cred că nu existau mulți adulți care să fi îndrăznit să-l confrunte. Îmi amintesc că într-o zi a venit cărând în brațe ceea ce, în ochii mei de copil speriat, părea a fi un par (dacă mă gândesc mai bine, probabil era doar o bâtă). După un mic spectacol în care a izbit parul de câteva mese – inclusiv a mea – creatura a râs satisfăcută pentru că era clar că ne era frică și toți încremenisem fără să-l privim direct, dar urmărindu-l cu coada ochiului. Greșeala colegului care i-a picat victimă atunci a fost că, în loc să tacă, continuase să-i vorbească unui alt băiat, ca și cum monstrul nu-l speria, ca și cum simpla lui prezență nu ne cufunda pe toți în tăcere. Am privit cu o strângere de inimă cum dementul s-a năpustit zbierând spre băiatul înalt și scheletic din spatele clasei, cum l-a trântit pe o masă și, în ciuda văicărelilor copilului (și sunt sigur, toți ne-am fi văicărit la fel, dacă nu mai rău), și-a vârât două degete într-unul din ochii lui, urlând că o să i-l scoată. În cele din urmă, câțiva profesori au sosit și au reușit să-l scoată din mâinile nebunului, dar se vedea că și lor le e frică. Nici măcar amenințările cu poliția nu l-au făcut pe monstru să plece în liniște. Îmi amintesc vag că a scuipat pe cineva, poate pe unul dintre profesori, apoi a plecat. Din ce știu, colegul acela este astăzi un afacerist de succes: s-a mutat în capitală și conduce o mașină obscen de scumpă (am aflat asta tot de la colegul cu care m-am întâlnit în anticariat). Iar monstrul sper că a sfârșit undeva, într-o pușcărie rece, în agonie și mizerie, deși mă îndoiesc.
Mă întreb dacă nu sunt oare și amintiri frumoase care se leagă, fie și tangențial, de satul acela. Când spun asta nu mă refer la amintirile pe care le împărtășesc toți cei care au avut o copilărie frumoasă (și sunt primul care să susțină că a mea a fost printre cele mai frumoase posibile), nu mă refer la sărbătorile petrecute în coconul dospit de grija părinților noștri, în lumina protectoare care ne îmbrăca zilele în casa noastră și în curtea imensă în care obișnuiam să alerg, să observ insecte sau să mă joc cu târla de animăluțe pe care, credeam eu, le salvasem după ce le găsisem pe o margine de drum sau într-un șanț. Da, sunt și amintirile acestea, dar ele nu privesc satul, ci numai universul acela infinit, dar compact și împrejmuit, care era curtea noastră. Pentru că dincolo de ea, dincolo de gardul care ne proteja (credeam eu, speram mai degrabă), începea celălalt univers, urât, scârbos și plin de cruzime. Îmi amintesc de trei dintre cățelușii pe care îi salvasem într-o zi, pe când eu și fratele meu mai mic ne plimbam pe maidanul care se întindea în spatele gospodăriei noastre. I-am găsit pe marginea drumului lângă ceea ce trebuia să fi fost cățeaua care îi fătase și care fusese strivită de o mașină, apoi împinsă din drum de vreun localnic cu spirit civic. Cei trei rămăseseră acolo, lângă ea, o chemau, plângeau, îi dădeau târcoale. Pentru noi, nu a existat nicio clipă vreun semn de întrebare: i-am luat și ne-am dus cu ei direct acasă. I-am îngrijit și am făcut tot ce am putut, însă doi dintre ei au pierit, poate fiindcă erau prea mici. Al treilea însă a supraviețuit și a ajuns un câine bătrân și iubit, până când, mulți ani mai târziu, s-a dus și el.
E ciudat ce efecte pot avea asupra noastră actele de cruzime la care suntem martori în copilărie. Niciodată nu am înțeles cum poate cineva să chinuie un animal, însă cu timpul am ajuns să înțeleg de ce ar vrea sau ar fi dispus cineva să se răzbune pe un om. M-am întrebat mult timp ce influență a avut asupra mea toată urâțenia din acel loc sălbatic și needucat, în care oamenii erau de multe ori ostili și prefăcuți, în care mai răi decât toți erau fără îndoială copiii – acele năluci cărora încă nu le crescuseră complet membrele și formele, dar care în apetitul lor pentru rău îi depășeau cu mult pe blestemații care îi crescuseră. Oare nu m-au schimbat și pe mine în rău? Poate că dacă nu creșteam acolo, dacă nu trăiam toate experiențele acelea înfiorătoare sau umilitoare, nu aș fi ajuns să fiu omul rece, scârbit și neîncrezător de acum, omul care îi ține pe toți la distanța cuvenită, care nu se vulnerabilizează în fața nimănui, care știe că orice față zâmbitoare și orice strângere prietenoasă de mână poate să ascundă în spate o limbă veninoasă și dușmănia unuia dintre acei indivizi deformați pentru care cruzimea este una din plăcerile vieții. Pentru că adevărul este că nu suntem toți oameni. Sigur, toți suntem Homo Sapiens Sapiens, dar puțini dintre noi își însușesc calitățile reale care formează un om, care îl constituie și îi dau esența ca om. Mulți se târăsc prin viață fără să aprecieze vreodată altceva în afara unui orgasm obținut în condiții sordide și paharul de tărie băut dimineața pe stomacul gol. Alți câțiva preiau mecanic, fără să conștientizeze dedesubturile a ceea ce fac, purtări mai sofisticate: ei sunt sclavii sexului ocazional prin toalete insalubre de club sau apartamente de prostituate agățate pe internet, cei pentru care totuși scopul spre care năzuiesc se ridică deasupra nevoilor fizice, cei care râvnesc un statut social anume. Pentru ei, țelul suprem este atins atunci când ai o mașină mai scumpă decât toți prietenii tăi și când ai un venit suficient de mare pentru a mânca bine și a-i cumpăra toate nimicurile necesare pipiței care te însoțește pentru moment. Mai sunt încă alții, mult mai puțini, care caută un prestigiu de cu totul altă natură: cei care caută să-și prindă în piept câteva diplome, să devină „doctori” în te miri ce și să obțină o funcție care comandă respect sau smerenie, apoi să se folosească de poziția lor pentru a obține exact ceea ce căutau și cei dinainte. N-aș vrea să deviez în sentimentalism sau într-un romantism de prost gust, dar m-am întrebat adesea câți dintre cei din jurul meu s-au oprit numai pentru câteva secunde să admire o baltă rămasă pe stradă după o ploaie sănătoasă; să urmărească, fără excitația adolescentului, o femeie frumoasă care traversează strada; să petreacă o clipă, dimineața, înainte ca ziua să-și impună tirania timpului accelerat, ascultând pur și simplu respirația orașului pe fereastra unei bucătării în care miroase a cafea. De multe ori m-am gândit că prea puțini fac asta și m-am simțit deosebit, alteori, că toți o fac, și prin urmare gândul că sunt special e doar iluzia unui mizantrop mediocru.
Totuși, acum că mă aflam iar în satul acela, îndoielile de soiul acesta se disipau ca firele de praf în lumina după-amiezii. Nu puteam fi altfel, pentru că îmi aminteam, și ceea ce îmi aminteam nu te putea face să iubești oamenii. Am trecut pe lângă intrarea școlii și am traversat micuța curte din fața clădirii ajungând la colțul ei. Știam că după acel colț urma o alee care dădea în terenul de fotbal din spate, deși era mult spus „teren de fotbal” căci nu era decât o curte asfaltată – fotbalul adevărat se joacă doar pe iarbă. Am privit puțin curtea din spate, goală și murdară. Mi-am amintit cum într-o zi – să fi fost poate în clasa a șaptea, însă sigur nu a opta – ne jucam în spate, alergând și zbenguindu-ne cum obișnuiesc copiii de vârsta aceea, când de undeva de după colț s-au auzit țipete, după care trei băieți pe biciclete au intrat în curtea din spate și au început să ne dea roată. Râdeau și înjurau ca apucații, apoi unul dintre ei, care avea în mână o sticlă încă de când intraseră pe teren, a început să ne stropească. Ne-a prins pe câțiva. Pe unii i-a stropit pe față, pe alții doar pe pantaloni. Pe mine m-a prins pe o mânecă și pe spate. După ce a reușit să golească sticla, unul dintre tovarășii lui a anunțat în mod solemn că tocmai fusesem stropiți cu pișat. Ne-a dezvăluit că se adunaseră toți trei și urinaseră în sticlă, iar acum, practic, își făcuseră nevoile pe noi toți. Ne-au mai dat roată de două ori apoi, în aceleași râsete de porci îngemănate cu obscenități, au dispărut pe unde veniseră. Îmi amintesc rușinea cu care m-am dus acasă, prea stânjenit să-i spun mamei ce se întâmplase, și în același timp încercând din răsputeri să mă conving că lichidul cu care fusesem stropit nu era urină, nu putea să fie: sigur era doar apă și ei își bătuseră joc de noi făcându-ne să credem că e altceva. Poate că de atunci mi se trage scârba excesivă și teama de germeni. Când vine vorba de curățenie sunt un mic maniac și toți cei care mă cunosc acceptă asta ca unul dintre defectele mele.
Privind dincolo de curtea școlii vedeam maidanul care se întindea, la fel de sterp și presărat ici și colo cu câte o tulpină anemică de porumb, exact cum mi-l aminteam. Știam că dacă o apuc drept prin mijlocul lui, după vreo douăzeci sau treizeci de minute, aș fi ajuns în spatele casei unde crescusem. Deși plouase cu o zi înainte și pământul era nămolos, am luat-o instinctiv înainte fără să mă gândesc nici la pantofii mei, nici la pantalonii de stofă. Am înaintat inspirând cu nesaț aerul acela care, spre ciuda mea, era mai curat și mai plăcut decât aerul de oraș. Știam unde urma să mă ducă gândul, anticipam deja asocierea pe care mintea mea ușor obosită avea să o facă în următoarea secundă, ba nu, următoarea mini-secundă. Iată: am unsprezece sau doisprezece ani și alerg. În urmă cu câteva minute ne jucam fotbal și totul era frumos, haotic și ușor agresiv, dar frumos. Apoi au venit ei și noi am început să alergăm, pentru că știam că dacă nu fugeam, dacă nu le arătam că ne e frică de ei, suficient de frică încât să fugim, ar fi fost mult mai rău. Așa că fugeam, fără să ne uităm în spate, fără să ne pese cine rămâne în urmă, și în acel moment eram mai speriat și mai fericit decât orice copil din lume: speriat pentru că știam că o să fiu probabil unul dintre cei prinși, dar fericit pentru că în acea zi, fix în acea zi, fratele meu nu era cu mine. De obicei îl luam de mână și îl căram cu mine oriunde mergeam. Uneori însă, dorința aceea stupidă pe care o au toți copiii de a se simți independenți și maturi, de a nu târî după ei un copilaș mult mai mic decât ei, chiar dacă e cel mai cuminte și blând dintre toți… dorința aceea se suprapunea peste dragostea față de fratele mai mic. Și atunci refuzam să-l iau și plecam, perfect conștient de egoismul meu, perfect conștient că dacă m-aș fi uitat în urma mea, aș fi văzut un copil mic cu ochii umezi, care nu înțelege de ce și stă să plângă. În acel moment, când alergam ca un apucat, știind că voi obosi, că picioarele mă vor lăsa curând, știind că ne-au tăiat calea spre sat și singura direcție în care putem fugi e câmpul, ei bine, în acel moment toată amărăciunea care se instalase după ce îl lăsasem acasă, tot regretul care nu mă lăsase să mă bucur de joc, totul se evaporase complet și eram fericit că eram singur. Eram fericit pentru că știam că dacă ar fi trebuit să-l protejez atunci, în acel moment, nu aș fi putut. În cele din urmă m-au prins și, așa cum mă așteptam, m-au umilit. Nu îmi amintesc cât a durat și nu are rost să intru în detalii. M-am întors acasă când deja se înserase, după ce mă liniștisem plângând în spatele cimitirului, unde nu mă putea vedea nimeni.
Deși nu este cel mai elegant mod de a exprima ce-am simțit când am văzut curtea în care am copilărit, este totuși cel mai precis: când am recunoscut locul, căci gardul din spate fusese schimbat, și am observat, dacă pot spune așa, absența, vidul pe care îl lăsase nucul căzut, am simțit un nod în gât, iar peste mintea mea s-a așternut liniștea. M-am oprit și am contemplat o vreme goliciunea acelui loc în care îmi trăisem toată copilăria și adolescența. Am privit, nu fără dezgust, vila de un kitsch sfidător care trona acum peste proprietate. Bineînțeles, dărâmaseră vechea noastră casă (asta era de așteptat). Însă nu puteam crede nici acum, când priveam cu ochii mei, că cineva – oricine – ar fi putut vedea acel copac, care ne acoperea pe toți cu ramurile sale, cu puterea pe care o emana în jur și din care ne împărtășeam noi toți, care părea să țină întreaga lumea laolaltă cu rădăcinile sale, și să zică: „Copacul ăsta trebuie dărâmat!”
Am rămas acolo câteva clipe, privind în gol, și chiar dacă sună ridicol, am început să plâng.

Despre autor

Victor Popescu (n. 1993) a absolvit Facultatea de Filosofie a Universității din București, iar în prezent lucrează la o teză de doctorat despre filosoful american Richard Rorty.