Ispita

Andrei Ungureanu

Călecioaia văzuse numaidecât mașina străină și, din câte i se părea ei, scumpă, care se oprise la poartă, dar afară de a privi curioasă, altceva nu făcu. Din mașină se dădură jos 3 persoane, 2 bărbați și o femeie, îmbrăcați frumos, ca la oraș. Altminteri nu era sigur că veniseră la ea, nici n-ar fi avut de ce, copiii ei n-aveau mașini scumpe și nici nu se purtau așa. Când veneau intrau direct în curte, fără nicio sfială, se băgau în casă să o strige sau băteau în geam dacă ușa era încuiată. Și era normal, erau copiii ei, acolo crescuseră și era casa lor, veneau și se uitau ce e prin rafturi și făceau de mâncare, sau aduceau ei câte ceva și pregăteau fără să mai aștepte și fără să întrebe.
Străinii însă pregetau. Priveau în curte și în drum, speriați parcă, nesiguri că nimeriseră unde trebuie. Călecioaia îi urmărea cu privirea de pe geamul de la odaie, ferită de perdele. ’’Ai cui o fi mă ăștia, ce-o căta p-aci?’’. Știa toți oamenii de pe uliță și chiar din sat, căci satul era mic, câteva zeci de familii pitite pe o vale strâmtă, între dealuri acoperite de păduri, inclusiv neamurile: copii, cumnate, veri care ședeau în alte locuri, dar fețele nu se potriveau cu niciun chip cunoscut.
Nu mică îi fu deci mirarea când străinii începură să o strige. Dar nu așa, ca la ei pe uliță, cum o striga toată lumea: ’’Bre țațo Marițo, ești acasă? Unde ești?’’, și ea răspundea: ’’sunt în grădină, săp la niște vinete, vino-ncoa că nu e câine, e legat’’. Necunoscuții o căutau mai frumos, pe numele de familie, și o domneau: ’’Doamna Călecioiu, doamna Călecioiu!’’. Nu se grăbi însă să răspundă. Femeie pățită, era suspicioasă față de omul străin, mai ales când vine la poartă s-o strige pe nume. Dacă a bătut atâta drum să-i vorbească și o strigă pe nume, înseamnă că e o veste importantă care trebuie să-i fie spusă personal și nu suferă amânare, și de obicei veștile importante erau rele, nu bune. Cei 3, nevăzând nicio mișcare, își întețiră strigătele și deschiseră, sfios, poarta, dar nu avură încă curaj să intre, probabil de teama posibilității unui câine. Stăteau așa, în poarta deschisă, cu mâna pe fier, ca să se poată trage, la nevoie, repede înapoi. Călecioaia îi mai lăsă să strige de câteva ori, dar apoi își luă seama și le strigă că iese acum. Mașina străină, strigătele riscau să trezească curiozitatea vecinilor, și apoi sigur ar fi luat-o la întrebări: ’’Cine a venit, fa, la tine, ce căta?’’. Oricum aveau să o întrebe, dar așa numărul iscoditorilor poate avea să fie mai mic.
– Doamna Călecioiu?
– Da, eu sunt, răspunse Marița, cu o privire nu foarte prietenoasă, care parcă întreba: și ce dacă sunt eu, ce vreți de la mine? Sper că nu aduceți vești rele.
– Bună ziua, doamnă, noi suntem de la Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan, de la București. Facem o cercetare privitoare la limba vorbită în zona dumneavoastră, a Muscelului, ca să documentăm cât și cum se mai păstrează din dialectul muntenesc.
– Daaa? răspunse Călecioaia lung, mai degrabă ca să tragă de timp ca să-și dea seama ce să zică, pentru că, la drept vorbind, nu pricepuse mare lucru, ce făceau oamenii ăștia și, mai ales, ce treabă avea ea cu cercetarea lor. Din fericire însă, probabil înțelegând expresia ei nedumerită, una dintre femei se grăbi s-o dumirească.
– Noi am mers la primărie să întrebăm cu cine am putea vorbi, să găsim un informator ca să recoltăm materialul. Adică o persoană mai bătrână, care a trăit aici, care a stat mai puțin pe la oraș și vorbește limba mai veche, mai ca pe vremuri cum ar veni. Și domnul primar ne-a trimis la dumneavoastră, a zis că știți bine și cum era viața în sat, ați trecut prin multe întâmplări și ați fi cea mai bună sursă pentru noi.
Călecioaia se mai îmbunase, dar nu de tot. Nici acum nu înțelese tot, dar măcar nu părea să fie ceva de rău. În orice caz, chiar dacă fuseseră trimiși de la primărie, nu erau avocați, nu erau nici ceva doctori sau polițiști, nici cine știe ce neamuri de la Adam Babadam cărora cine știe cum li se sculase acum vreo pricină, cu pământuri, cu moșteniri, cu datorii sau cu alte asemenea.
– Așa este, da. Da’ ce trebuie eu să fac? Cum să vă ajut eu? Eu sunt femeie bătrână, fără carte, am făcut numai 4 clase. Ce să vă povestesc, ce să vă zic, că eu mai mult pe aici prin sat am umblat.
Spusese asta mai mult ca să se apere, să scape de cererea lingviștilor. Ei probabil că aveau nevoie să vorbească cu un om mai de vază, mai educat, care să știe să le spună ce au ei de întrebat, ori ea nu era vrednică. Ciudat însă, răspunsul ei, în loc să-i descurajeze, păru să-i bucure.
– Aaa, păi e foarte bine așa. Noi chiar asta căutăm. Nu trebuie altceva decât să ne vorbiți liber, cum ați vorbi cu o prietenă, cu o soră, cu o vecină. Să ne povestiți câte ceva despre satul ăsta, despre viața dumneavoastră, cum a fost aici, despre ce munceați, cum era satul pe vremuri. Nu lucruri intime, nu lucruri personale, lucruri așa… generale.
Abia de-acum se liniști și țața Marița.
– Și să știți că nu pe degeaba, noi o să vă plătim 500 de lei dacă sunteți de acord să vă filmăm și să vă înregistrăm. Filmarea nu o s-o publicăm, adică n-o s-o vadă nimeni, noi o folosim doar ca să transcriem discuția noastră. O să scoatem o carte cu textele dialectale culese și trecem acolo ce ne-ați povestit, ca să poată citi și alții.
– Eu nu știu ce pot eu să vă zîc, că sunt femeie bătrână și de la țară, dar dacă credeți că pot să vă fiu de folos eu vă ajut. Și acuma nu pentru bani, dar mi-ați fi și mie de ajutor, că ca mâine e sfântul Dumitru și mă prinde iarna fără lemne. La noi aicea, știți, nu sunt gaze, trebuie să aducem lemne din pădure, spuse ea, sfios, ca și cum și-ar fi justificat o faptă rea făcută.
Au intrat apoi cu toții în casa scundă. Două odăi, o bucătărioară și o odaie de dormit, văruite frumos, și curate, pe câtă curățenie mai poate păstra în casă un bătrân în ultimii ani ai vieții. Sub pretextul că trebuie instalată aparatura de înregistrare, doi dintre lingviști o scoaseră pe bătrână în bătătură, lângă grajd, în timp ce al treilea căra diferite cutii în camera de dormit și meșterea pe acolo. De fapt ar fi putut face asta și cu ea înauntru, dar căutaseră să profite de moment pentru a aerisi casa. Camerele erau pline de un aer stătut și urât mirositor, așa cum găsești adesea în casele oamenilor în etate, de mâncare râncedă, boală și bătrânețe, favorizat și de faptul că adesea aceștia nu deschid geamurile și ușile pentru a-l primeni, poate de frica curentului, ori că ’’intră frigul’’ și lemnele sunt scumpe. Fără să fi dispărut de tot, la întoarcere mirosul neplăcut era mult mai slab și căsuța devenise și ea parcă mai primitoare.
– Eu nu prea am cu ce să vă servesc, că pensia mea e mică, abia mai mă răzbat. Toată viața am muncit la CAP. Vedeți că în dulap este un pachet de cafea, luați și faceți că eu nu prea mai beau, și dacă nu mai beau nici nu mai știu s-o fac bine, dar dacă ați venit dumneavoastră mosafiri atunci beau cu dumneavoastră.
Unul dintre oaspeți, femeia, scoase pachetul de cafea, nedesfăcut, pesemne păstrat pentru oaspeți. Dădu să pornească aragazul pentru a fierbe apă într-un ibric primit de la țața Marița, dar nu se întâmplă nimic.
– Trebuie să dați drumul la butelie, că noi n-avem gaze aicea, îi reaminti gazda.
Țața Marița scoase și niște dulciuri mărunte, pesemne primite de pomană pe la parastase, și îi servi pe oaspeți. După ce cafeaua fu gata începură și înregistrările.
– Cum vă numiți doamnă și când v-ați născut?
– Eu mă numesc Călecioiu Maria, dar lumea în sat îmi spune Marița sau Călecioaia. Sunt 85 de ani, merg pe 86. Eu nu sunt născută aicea în sat, în Valea Cășeriei, cum îi spune la noi, ci sunt venită din alt sat, de peste deal de la Oțelu, dar m-am măritat aici , sunt peste 65 de ani de-atunci, și de-atuncea tot aici am stat.
– Și familia cum este? Soțul mai trăiește? Dar copii, surori, aveți?
– Bărbatul a murit, să tot fie 20 de ani, Dumnezeu să-l ierte. S-a mutat aici, aproape, că e biserica umpic mai jos. Am avut 2 surori, dar surori numai de tată, nu de mamă. Fiecare am avut altă mamă, că tata a ținut mai multe femei. Dar noi ne-am înțeles bine. Una a murit anul trecut, de Paști, Ileana, Dumnezeu s-o ierte, suferea cu inima. Ailantă, Veta, trăiește și acuma, umblă greu că are picioarele umflate. Și copii am un băiat la Domnești, lucrează la o brutărie, și o fată, e măritată aici pe vale. Mai vin pe la mine cu nepoții, când poate și ei că e pe la serviciuri. Dar mă sună, uitați am aicea telefonul, mă sună și eu dau numai pe verde, atâta știu, că nu mai văd bine. Dau pe verde și vorbesc.
Cercetătorii porniseră camera și notau, în același timp, ceva cu pixurile pe niște carnete mari. Încercau să nu intervină prea mult, s-o lase pe femeie să povestească de la sine, ce-i trece prin minte, dar Călecioaia se opri, fără a da detaliile așteptate de lingviști. Vorbise până acum destul de crispat, ca la interogatoriu, atentă să dea informații exacte.
– Și cum era când v-ați măritat? Cum era satul atunci, cum ați trăit?
Călecioaia oftă și păru că-și caută amintirile în fundul minții.
– A fost greu, doamnă, a fost greu. Eu am dus o viață amărâtă. Mama a murit când a venit foametea, după război, eu eram o copilă ca de 10 ani, așa. A făcut dizenterie la stomac, că mâncam ce apucam, căpătam de pe unde se nimerea, fierbeam tot felul de ierburi, le măcinam și aia mâncam. Căta săraca mama rădăcini prin grădină, prin pădure, le fierbea și ne da să mâncăm. Nu erau bune de mâncat, aveau așa un gust, cum să vă zic, ca de baligă de cal, când e atuncea proaspătă, dar am mâncat de foame și iaca c-am scăpat, dar mama a murit. Mă gândesc că-și ținea ei de la gură ca să ne dea nouă și de-asta s-a prăpădit. Și tata, dacă mama a murit, nu putea să se descurce cu 3 fete mici, că fusese pe front și nu mai putea să muncească ca înainte și pe mine m-a dat de m-a-nfiat cineva din sat. Și așa am crescut, erau vremuri grele pentru toți, nu numai pentru noi, pentru toată lumea. Păi pe atunci nu era ca acuma uzine, mașini, să meargă oamenii să muncească, să aibe din ce trăi. Atuncea dacă aveai pământ și boi erai om bogat și văzut, dacă n-aveai te chinuiai cu palmele, să muncești cu sapa, cu coasa, cu brațele, cum puteai. La noi aicea, vedeți, nu este mult pământ, nu e loc de holdă. Ce este oleacă aici pe vale, pe luncă, lângă firul apei, în rest ce mai are omul, un crâmpei de pământ pe lângă casă, și atât. Și atuncea pământul era scump, nu ca acuma de nici nu-l mai muncește lumea, îl lasă pârloagă de crește buruienili pe el. S-a făcut și moarte de om pentru pământ, erau unii ai lui Crângași le zicea, doi bătrâni buni, i-am prins și eu când era copilandră, și ăștia n-a avut copii. Își vedea de treaba lor, munceau pământul, că avea pământ mult, 10 hectare, și două perechi de boi. Ieșise zvon că ăștia găsise o comoară și de acolo aveau bani, că aveau bani, galbeni ascunși în casă și a intrat peste ei, era în timpul războiului, și i-a omorât. Sau o fi fost după război, după foamete? Nu mai țiu minte, vezi că nu mai țiu minte? Daaa, banii ăștia au făcut multe rele, multe necazuri. Lumea n-avea bani, era necăjită. Eu dacă eram înfiată, a avut grijă de mine dar m-a și muncit ca pă mine nimeni. Mergeam cu vacile pe izlaz, și mi-era urât, că la noi izlazul e în pădure, în poiana Simii îi zice, nu aici pe vale, pe gârlă, cum e în alte sate, că pe gârlă sunt holdele oamenilor. Și mi-era frică, de lupi, de urși, dar mă duceam că n-aveam ce face. Dar cu vacile tot mai era cum mai era, dar cel mai rău mi-era sîlă la sapă, la porumb.
Făcu o pauză să vadă dacă e încă ascultată și dacă ceea ce povestește prezintă interes. Cercetătorii institutului de lingvistică ascultau însă cu mare atenție și o îndemnară, fără vorbe, să continue. Bătrâna, însă, văzând că unul dintre ei se ridicase să verifice dacă se înregistrează bine pe cameră, se opri, așteptând parcă o confirmare că totul e cum trebuie să fie.
– Cum munceați porumbul, doamnă?
– Să vă zîc cum era pe vremurile alea. Deci se făceau biloane, straturi cum s-ar zice, rânduri ca să sămănăm porumbul. Era plug cu cai sau cu boi, și plugul nu era de fier, numai tăișul era de fier, restul era de lemn, și trebuia doi oameni voinici, unul să tragă de cal sau de bou și altul să îmfingă bine plugul în pământ, să iasă brazda adâncă și îngustă. Și puneam porumbul, cu mâna îl puneam, ca la o talpă distanță. Mai puneam și semințe de dovleac, și fasole, dar nu peste tot, tot cam la al 3-lea cuib puneam. Și altul venea în spate și acoperea rândurile cu sapa. Apoi venea sapa d-antâia și d-a doua. Astea cele mai rele munci erau. Trebuie să sapi porumbul că altfel îl înăbușe buruienile, știrul, pălămida, astea, și pe vremea aia nu ieșise să stropești. Acuma te duci, pufui din aparat și ai terminat. Și ieșeam la săpat, erau rândurile lungi de nu le vedeai, sapa grea, dădeam și săpam, cu atenție să nu tăiem porumbul. Dă-i și sapă, dă-i și sapă. Zmulgeam buruianul și făceam ca un cuib în jurul firului. Și trebuia să fii cu atenție, să nu tai porumbul. Ei, eu îl mai tăiam, n-ai ce să faci, și mă uitam dacă m-a văst careva. Dacă mă vedea mă certa: fii mai cu atenție!, dacă nu puneam și eu repede la loc în pământ, mă făceam că zmulg buruianul, dacă se mai prindea bine, dacă nu se usca. Și stăteam așa cu spinarea în soare, că nu știu cum se-nnemerea numai când ardea soarele mai tare, și era câteodată pământul tare, uscat, abia puteai să-l sapi. Stam așa aplecați câte 2-3 zile, din zori până-n seară, și făceam bășici în palme de la coadă, de la bulgări și soarele ne pârpălea, curgea apele pe noi. Hai că bărbații se mai desfăcea, dădea cămașa jos, rămânea la pieptul gol, dar noi femeile nu puteam. Asta sapa dintâia, și mai trebuia și sapa a doua, tot așa, dar acuma deja porumbul era mai măricel, altfel se săpa. Și toamna veneam și adunam, intram în holdă cu sacii și aduneam fasolea, o băgam în saci, o aduceam acasă, o băteam bine cu bota ca să se dezghioace, că fasolea când o iei nu poți să te duci în fiecare zi s-o iai când e coaptă, o mai iai și necoaptă, și nu se desface boabili din păstaie. O băteam cu parii în saci și ce se dăsfăcea scoteam, ce nu se dăsfăcea puneam pe o gratie de lemn și mai lăsam la soare să se uște. Și când mergeam să adunăm porumbul atuncea era veselie. Intram pe rând cu coșuri, cu găleți, rupeam porumbul, îl băgam în sac și-l scoteam la marginea rândului. Ne tăia frunza de porumb, ne înțepa dovlecii dar nu ne supăram, era bucurie mare că aveam ce aduce acasă. Și dup-aia venea căruța și încărcam, cu porumb, cu dovleci, abia trăgeau boii până acasă. Descărcam porumbul și făceam o clacă să-l despănușăm. Dar nu aruncam nici pănușii la porumb, îi țineam de mai rodeau boii la ei. Și umpleam fultucile cu ei.
– Ce sunt fultucile, întrebă unul dintre străini, și-și notă apoi răspunsul pe carnet.
– Sunt ca niște perne mai mari, mai lungi, cât toată lungimea patului. Se pun ca să nu stai în rece, lipit de părete, să nu tragi corent. Și noi eram săraci atunci, când m-am măritat eu, nici pat n-aveam. Când făcusem și noi nunta, la 16 ani m-am măritat eu, am strâns ce-am putut, mai ne-a ajutat și vecinii, că și la nuntă atâta am avut, un cozonac mare făcut de o vecină, altceva dulciuri n-am avut, că era făina și zacărul scumpe tare. Varză cu carne de berbec, aia am pus la oameni, și ne-a ajutat și lumea, cum a putut și ei, că erau lipsuri mari atuncea. Când colo, nici o săptămâna n-a trecut de la nuntă și a venit reglementarea banilor și a ajuns banii de nu mai avea nicio valoare. Că venise comuniștii și tăiase valoarea banilor, că în război circulase tot felul de bani, românești, nemțești, rusești, și comuniștii a zis: Nu, băgăm noi banii noștri. Și toți banii care îi strânsesem noi nu a mai avut nicio valoare. Eu atuncea, fată amărâtă, săracă, m-am mâniat tare, nu pricepusem eu de ce nu mai au valoare banii, că să ne facem și noi un rost, o gospodărie cum s-ar zice și bărbatul săracu, Dumnezeu să-l hodinească, nici el nu pricepuse de tot dar ceva-ceva tot mai prinsese și se căznea să mă lămurească și pe mine. Dar eu tot nu vream să înțeleg și m-am supărat și i-am dat o palmă. Ce știam eu, o copilă, paică era vina lui că venise comuniștii și făcuse reglementarea. Eu dacă i-am dat o palmă, dup-aia m-am speriat, zic, aoleu, cum am îndrăznit eu să sar la bărbat? Mă gândeam, zic, să vezi acuma ce bătaie-mi dă, și pe drept, că noi abia ne-am luat și eu deja să dau în el? Că doar nu e el de vinovat. M-am speriat și n-am mai zis nimic, m-am tras așa spre perete. Dar el atuncea n-a făcut nimic, era și el mirat de ce pățise. Și dup-aia îmi zice, ’ice: ’’Măi femeie, rău ai făcut. Tu crezi că eu vream să rămânem noi fără bani? De ce dai în mine? Acuma ai dat, ai dat, nu mai poți să iai palma înapoi. Eu nu te bat, numai îți zic, și ascultă-mă bine, ca să ții minte. Gândește-te bine când mai îmi dai a doua palmă, să fie ceva meritat. Că noi abia ne-am luat și avem o viață de trăit împreună. A doua palmă, când mi-o dai, să fie de ceva serios, și ceva rău tare ce-am făcut, nu ca asta. Că aia o să fie singura care poți să mi-o mai dai pe drept. A doua te las să mi-o dai, dar la a treia eu nu te bat, nu te nimic, dar te dau afară din casă și aicea nu mai calci. Te duci la mă-ta, la tac-tu, și le dai lor palme dacă vrei, dar nu mie’’. Și eu m-am rușinat atuncea tare, n-am mai zis nimic. Dar uite că ne-am avut bine, nici nu m-am mai gândit vreodată să dau eu în el. A fost bărbat bun Costică, așa îi zicea, blând, se mai supăra el, se mai îmbăta și el, ca tot omul, dar totdeauna a văzut de casă și ne-am înțeles bine. Dacă a venit reglemtarea și n-am mai avut bani am dormit o vreme cu soacră-mea în pat, dar nu mă înțelegeam bine cu ea că era o femeie cam… cum să vă zic eu, cam hapsână. Și i-am zis la bărbat: măi bărbate, ne trebuie un pat să avem și noi să dormim în el. El ce era să facă, bani n-aveam să luăm, dar era un om priceput, și l-a făcut el din blăni, le-a scândurit cum s-a priceput și a făcut cum ar venit cutia patului. I-a pus picioare dar trebuia să punem și o saltea ceva. La noi nu era cu saltele, puneam lumea pături, covoare, o blană de miel dacă avea, și dormea pe ele, dar noi n-avem de niciunele, că vândusem tot pe timpul foametei. Atuncea când a fost războiul a venit și refugiați, care din Moldova, care din București, care din alte părți. Și ăștia din București, orășeni, de, învățați cu luxul, avea alte condiții la ei acasă, veneau prin sat care poate să-i găzduiască și întreba: Da’ pat aveți? Da’ e pat bun? Da’ are saltele bune? Și lumea le zicea: da, da, pat bun, o să dormiți pe blană. Ăștia, bucureștenii, s-a bucurat, că să gândea că blană de oaie, de vulpe, de lup. Când colo era blană de lemn, scândură goală de brad, de unde era să le facă oamenii condiții? Câțiva s-a supărat, dar n-avea ce face, era război, Bucureștii îi bombarda nemții, unde era să se ducă? Au venit și unii din Ardeal, de p-acolo de pe la unguri, Țara Chiorului paică să zic că-i zicea, tot așa refugiați. M-am mirat eu, Țara Chiorului, or fi chiori, dar nu era chiori, erau oameni tot ca noi, de toată mână, care vedea mai bine, care vedea mai prost. Ăștia cred eu, zic eu, că au fost chinuiți tare de unguri, că au fost foarte fericiți și mulțumitori că i-am primit, nu s-au plâns ca orășenii. Când au plecat ne-au făcut și o cruce mare, de lemn, este aicea la răspântie la Iliuță, scrie pe ea că este ca mulțumire pentru găzduire, puteți să mergeți să vedeți.
Daa, și ca să mă întorc, îmi face bărbatul cutia patului și dacă mi-a făcut, ’ice: Măi femeie, eu ți-am făcut patul, de restul să te ocupi, să avem pe ce dormi. Că eu n-am prea avut zestre, eram fată înfiată, prea multe țoale și lucrături nu avusesem de unde să aduc. Și am luat niște saci, i-am umplut cu pănuși de porumb, legați bine, i-am acoperit cu o pătură și ăla a fost patul nostru, până ne-a mai pus și noi pe picioare să avem țoale bune.
– Și pământ aveați? Din ce trăiați?, bătu fieru cât e cald unul dintre lingviști, îndemnând-o să-și continue povestirea.
– Pământ nu prea aveam. Aveam eu moștenit de tata un pogon în luncă, puneam acolo porumb sau cartofi. Și de la care m-a înfiat mai aveam un hectar, casa nu mi-a rămas mie. Și bărbatul avea și el vreo 16 prăjini, care pe lângă casă, care prin alte părți. A venit comuniștii și ne-a confiscat tot. Adică ei ne-a obligat să ne băgăm la colectivă și zicea că pământul e tot al nostru, al oamenilor, că muncim toți laolaltă și trăim toți din el, dar de unde că era al CAP-ului, al gostatului cum se spunea atunci, și noi munceam și alții lua recolta. Nouă ne dădeam mai nimic. Ne mai rămăsese numai ce vedeți aici, pe lângă casă, și o livadă de pruni, pe muscel, spre pădure. Nu răzbeam deloc, nu ne ajungeam deloc. Ce să facem, ce să facem? Am tăiat o parte din pruni și am făcut loc de arat. Dar câtă caznă a fost, Doamne câtă caznă a fost. Pământul ăsta nu este cum cred unii, că poți să te duci oriunde, bagi plugul, ari și se face. Pământul care este bun de holdă este muncit, era curățat, de asta este așa scump. Păi a trebuit să tăiem pomii. Am tăiat pomii și care era lemn bun l-am adus de sobă. Care era mai crăcane l-am lăsat pe loc să se uște, apoi i-am dat foc. Și cenușa am pus-o pe loc că e bună, îngrașă pământul. Apoi pune-te și curăță locul, nivelează dâmburile, umple pe unde mai era pământul fugit, ca să fie cât de cât drept, să poți să-l ari, scoate la rădăcini, la răgălii. Foarte greu ne-am chinuit să scoatem rădăcinile la pruni, le tăia bărbatul cu barda, cât putea, și restul trăgeam cu calul și tot n-am răzbit de tot. Dup-aia desțelenește de mână, cu hârlețul, să spargem iarba. Dacă am desțelenit, bunăoară cum ar veni am desfăcut primul strat, am făcut și primul arat. Stăteam în genunchi, cu mâinile, să scoatem pietrele mai mari, că altfel nu poți să ari. Trăgea săraca iapă, aveam o iapă albă, Marga îi zicea, să opintea din toate puterile și abia abia reușea să tragă plugul, așa de tari erau rădăcinile în pământ. Mult ne-am chinuit până am făcut locul ăla. Și și-așa nu prea se făcea. Mai puneam porumb și cartofi, dar nu scoteam ca pe luncă, nu era loc bun. Greu, greu, a fost greu, ce să vă mai povestesc? Dar am răzbit până la urmă, cum-necum, și am crescut copiii mari. Orișicât, c-avem, că n-am avut, nu ne-am lăsat. Banii azi îi ai, mâine se duc. Și câteodată mai mult îți fac rău decât bine. Cât de puțin să ai dar să știi că e din muncă cinstită, nu din furt sau necinste.
– Și nu v-a părut niciodată rău, când vedeați că alții în sat au și dumneavoastră nu aveți? Nu v-a fost greu?
– Ba da, sigur că da. Omul sărac toate-i merg greu, și nimeni nu-l ajută și toți îl desconsideră. Dar eu sunt cu sufletul împăcat. Cât am putut am făcut. Dacă se putea mai mult făceam mai mult dar nu s-a putut. Și alții cu bani mai mulți au pățit mai rău ca noi. Certuri, omoruri, boli, nu le-a mers bine. Mai bine să bei o cană de apă, spargi o ceapă și mânci cu sare și ești sănătos și liniștit în casa ta decât bogat și în necazuri, în proțeste, sau bolnav.
– Cunoașteți cazuri din astea?
– Asta e știută, răspunse țața Marița, aproape ofensată de întrebare, ca și cum și-ar fi permis ea, femeie bătrână și credincioasă, trecută prin multe încercări pe care știuse să le biruie, să vorbească despre ce nu cunoaște. A fost un caz chiar la noi în comună, ăștia a lui Crângași, v-am zis că i-a omorât. Ăștia nu fuseseră oameni bogați, fusese oameni de rând, ca și noi. Și deodată au început să cumpere la pământ. Un pogon azi, câteva prăjini mâine, o livadă poimâine și tot așa. Eu nu eram atuncea aici în sat, nu eram măritată, mi-a povestit și mie lumea după ce m-am mutat. Lumea a început să vorbească: De unde are mă ăștia bani să tot cumpere? Că almiteri erau tot așa ca noi, munceau tot la câmp, și lumea începuse să-i vorbească de rău, ce-o fi, o fi furat, o fi găsit vreo comoară? Oamenii erau supărați, că pe vremea aia pământul era toată averea, toată starea unui om, dacă rămâneai fără pământ ce mai făceai? Ținea oamenii cu dinții de pământ și de boi, mai bine zăceau și nu se tratau decât să vândă pământul sau boii și să se ducă să se caote. Care când vindea o bucată de pământ o făcea numai la mare necaz, la mare chin, și cu mare durere, cu mare ciudă, ca și cum ar fi vândut un copil la străini. De asta, ăștia care vânduse pământul prinsese cam ură pe Crângași. Azi așa, mâine așa, până a început lumea să vorbească. A ieșit zvonul că ăștia găsise o comoară în pământ, pe Dealul Bisericii. Asta demult, înainte de primul război. Ăștia ai lui Crângași avea pământ acolo, pe muscel, aproape de vârf, la Drăgana îi zice, avea niște pruni bătrâni. Și într-un an Crangașu zice să scoață prunii vechi, că era uscați, nu mai dădeau poame, și să puie alții noi. A luat pe cineva din sat, unu Ciocâltea, a pus pomii, și a zis să îi și are umpic, că așa trebuie la pomi, să mai ari, să miști pământul ca să intre aer la rădăcini, să răsufle și copacul ăla. Și cum arau ăștia printre prunii, hopa aude un zgomot așa, înnăbușit, ca o oală de pământ spartă. Se oprește și ce să vezi, era o ulcică plină cu bani. De unde o fi fost banii nu se știe, acolo a fost sat înainte, era și biserică, acolo era satul, și-a venit turcii și a ars tot. Dup-aia s-a mutat satul aici pe vale. O fi fost de atunci, de pe vremurli alea, cine poate să știe? Ei, și ăștia a stat și s-a sfătuit. Normal trebuie să anunți statul, să vie statul să vază și îți dă o parte din bani recompensă, dar ăștia s-a lăcomit, și-a împărțit banii pe jumate și n-a zis la nimeni nimic.
Ăștia a lui Ciocâltea a început să cheltuie, și-a făcut casă mare, și-a luat haine de la oraș, boi frumoși, căruță nouă. A trecut așa câțiva ani și Ciocâltea ăl bătrân, ăla de găsise comoara, a început să nu mai vază. L-a dus pe la spitale, l-a tratat, nimic, a orbit săracul, îl ducea femeia de mână prin sat. Avea ai lu Ciocâltea familie mare, 3 băieți și 2 fete nemăritate, una era mai frumușică, s-a măritat repede, alta nu-și găsea bărbat, cu toată averea lu ta-su. Fata se făcuse, să zic de vreo 22-23 de ani și degeaba, veneau băieți s-o ceară dar nu se înțelegea cu niciunul, că era cam urâcioasă la băieți. Adică nu că era slută sau urâtă, și era așa o fată bună la suflet, am fost prietene noi, dar era așa, cum să zic eu, cam ștearsă, cam fără viață în ea. Unde o puneai acolo stătea. Îi ziceai să faceți ceva, zicea că-i e totuna, o întrebai de vorbă spunea două vorbe și atâta. Țesea toată ziua la război și altceva nu zicea, nici nu râdea, nici nu plângea, nu nimic. Stai cu ea în casă, la masă, și paică stiteai singur. Ei, ta-so dacă a văzut că nu-și face deloc fata rost, a dat vorbă că-i dă zestre mare, și s-a găsit un creștin de pe la Priboaia de a luat-o, dar a luat-o numai pentru avere. El avea muierea acasă și se ducea la Pitești și-și petrecea cu altele. În fine, a avut o soartă tristă fata asta, Marghioala îi zicea, avea bani și de toate dar tot singură stătea acasă. Ce să-i faci, așa i-a fost soarta?
Ei și de la un moment dat și ăștia a lui Ciocâltea a început să rămâie fără bani. Ta-so nu mai putea să muncească, cheltuise o grămadă de bani pe tratamente, la fată dăduse bani s-o mărite, și dup-aia a venit războiul cu tot felul de greutăți. Și ce-o fi făcut, cum le-o fi povestit la băieți cum a găsit comoara, că a aflat ăștia că jumate din bani îi luase ta-su, și jumate Crângașii. Mult nu le-a trebuit, s-au dus peste ei, i-a legat fedeleș și i-a luat la bătaie: scoateți banii! Unde sunt banii? Vă omorâm ca pe câinii! Până la urmă le-a dat banii, dar ai lui Ciocâltea tot i-a omorât, să nu se afle. De unde, că s-a aflat imediat, a venit jandarmii, cum era pe vremea aia, și i-a săltat, n-a-mplinit luna. Când a ieșit din închisoare nu mai aveau nimic, le luaseră comuniștii și căruța din bătătură.
Ăștia i-a-nchis, dar banii îi ascunsese, și nu s-au mai găsit. Începuse lumea să caute prin sat, prin prin pădure, pe coclauri și degeaba. Ba chiar odată ieșise zvon că văzuse unul noaptea focuri, foc albastru pe un deal, la Bercaru, și că acolo ar fi fost îngropată comoara. A venit acasă la nevastă și nevasta l-a luat la rost: Ai pus mă semn unde ai văzut locul? Ăsta că am pus, dar am văzut de departe, era noapte, nu știu dacă o fi chiar ăla locul. Și s-au dus, de n-au săpat toată toamna pe acolo și n-a găsit nimica. Nici nu era, a venit dup-aia de la gaze și a făcut sondări pe acolo, a pus sondă că a găsit zăcământ de gaz, și vorbește lumea că o fi ieșit gaz și ăla ardea. A avut probleme mari dup-aia ăsta cu femeia, că femeia tot nu se înțeleagea, o ținea numai pe-a ei, că dacă era bărbatul mai zdravăn, cum e al lui Groveci, ăla știa ce să facă și scotea bănetul din pământ și acuma aveam și noi bani, mergeam la băi la Herculane, ne duceam la local la Câmpulung să ascultăm orchestra, nu să stăm la curul vacii. A răbdat ăsta cât a răbdat până i-a dat o mamă bună de bătaie să se potolească. Tu să taci, fă, că nu era niciun ban acolo. Dacă tot îți fuge ochii după Groveci du-te la Groveci și trăiește cu el, ia vezi, te primește? Și a dat-o afară, numai într-un capod de noapte, să o știe satul. Până la urmă s-a dezmeticit și femeia și a primit-o înapoi.
Cercetătorii ascultau tăcuți, și parcă copleșiți de forța povestitoarei. Cât de țărancă săracă și fără studii, dar i se citea în ființă o mare putere și dârzenie.
– Banul, dacă nu e muncit cinstit, dacă nu e câștigat prin sudoarea frunții, nu rămâne. Cum a venit, așa se duce. Și dacă e căpătat prin hoție, prin furt, prin vărsare de sânge, e blestemat și îți aduce necazuri și pacoste în casă. Îmi povestea ticu, Dumnezeu să-l ierte, tata mare adică, că era pe vremuri la ei în sat o crâșmă mare, ’icea lumea că crâșmarul, sau taică-su, ăsta fusese tovarăș de haiducie cu Radu al lui Anghel, marele haiduc de la Greci, de la Boțești, și de acolo avusese bani să facă cârciuma. Radu haiducul, taică-su fusese pandur, și la trădat pe domnul Tudor când l-a prins grecii, Ipsilanti, și l-a omorât și l-a zvârlit în puț. Și s-a terminat rău și de Radu și de crâșmar, că Radu l-a prins potera și l-a împușcat, nici mormântul nu i se mai cunoaște, și cârciumarul i-a ars cârciuma și a rămas fără nimic. Nu degeaba se spune că banul e ochiul dracului, și dacă e preț de sânge praful se alege de casa aia. Noi n-am căutat la bani, că am dormit poate cu burta goală, dar mai mult decât ce era drept să avem n-am cerut. Mai bine dormi noapte flămând dar împăcat, decât cu burta plină și cu vinovăția că ai furat sau ai dat în cap pentru avere. Cât îți dă Dumnezeu cu atâta să te mulțumești, că știe El, drăguțul, de ce ți-a dat atât și nu mai mult.
Înregistrările erau de acum gata. Cercetătorii zâmbeau bucuroși. Materialul era foarte bun și țața Marița se dovedise exact informatorul pe care îl căutau. Și-au strâns echipamentele, au plătit bătrânei, în mână, banii, și dădeau să plece, dar Călecioaia parcă nu vrea să-i lase să se ducă. Îi tot îmbia să mai stea, să mai bea o cafea, să le mai povestească una, alta. De acum se făcuse deja noapte și lingviștii voiau să ajungă la Câmpulung, să mănânce și ei ceva. Când să iasă pe poartă, Călecioaia îi chemă înapoi.
– Stați, veniți să vă arăt ceva.
O urmară, mai mult cu speranța că după asta vor fi lăsați slobozi să meargă în pace, decât interesați de ceea ce avea să li se dezvăluie. Baba se sui cu greu în podul casei, cu o lumânare în mână. Trebălui pe acolo o vreme, se auzea cum boncănea și într-un final coborî.
– Haideți înauntru, să nu ne vază careva din drum.
Oaspeții dădură să refuze, dar până la urmă, probabil din curiozitate, dacă e ceva ce nu trebuie văzut de alții înseamnă că e ceva important, nu? intrară. Țața Marița scoase din sân o batistă mare, țărănească, îngălbenită de vreme dar nu o desfăcut imediat.
– Marghioala era prietena mea, cum vă spusei. Când frații ei au omorât pe Crângași și le-au furat galbenii au fugit la ea, la Priboaia, cu averea. Bărbatul ei, ca de obicei, nu era acasă, umbla pe la femei cum umbla el. Au ascuns banii la ea și s-au făcut nevăzuți. Marghioala a fost neagră de supărare când a aflat de unde erau banii. Ea i-a înscuns întâi într-o scobură, într-un nuc scorburos, dar tot se gândea la bani, să iau numai unul, să am pentru copii, să le iau și lor un cămin de casă, că ta-su cheltuia toți banii cu femeile, dar apoi s-a gândit, ’ice: atâta rău au adus banii ăștia în neamul nostru și nu numai că nu ne-am folosit dar au adus numai pacoste peste noi. Nici un ban n-a luat, mi-a zis că i-a fost frică și să-i atingă. Cu mare frică a dat cu aghiazmă mare și i-a luat și i-a îngropat în veceu, în căcat i-a aruncat, să nu-i caute nimeni. Pe frații ei i-au prins repede, dar banii nu i-au mai găsit. Banii au rămas o vreme acolo, îngropați în veceu, a trecut timpul, a făcut și ea copiii ei, bărba-su i-a murit de băutură și copiii de la o vreme au început să facă lucrări pe la casă, a băgat apă, a băgat gaze, a băgat canalizare, i-a făcut veceu în casă. De la o vreme venise vorba să mărească și casă, să mai facă niște camere, și să dărâme veceul vechi. Asta, Marghioala, când a aflat, s-a speriat, ’ice: dacă o săpa să facă temelii și găsește banii și a dărâmat ea singură veceul și a săpat, noaptea pe ascuns a săpat, până a dat de bani. A zis că nici n-a simțit miros sau scârbă, oricum se făcuse pământ tot ce fusese acolo, a scos banii, i-a spălat bine și i-a ascuns. Apoi a venit și mi i-a adus mie, ’ice: Fă Marițo, noi nu ne-am mai văzut de mult, că n-ai mai putut să vii nici tu la mine, nici eu la tine. Nici n-o mai cunoscusem când am văst-o la poartă. Dar noi am fost prietene și știu că tu ești femeie credincioasă și corectă. Uite banii ăștia sunt bani blestemați, numai nenorociri ne-au adus. Tata a orbit și frații mei au făcut moarte de om și au stat în închisoare și nimic nu le-a folosit, numai rău, și eu am dus-o rău, rău afar den socoteală cu bărbatul. Eu i-am ținut ascunși și de un ban nu m-am atins. Acuma mi-e frică că o să-i găsească copiii, nu mai pot să-i țiu, și să vie nenorocirea peste ei. Eu atâta am avut bucurie în viața asta, copiii, și mi-e frică pentru ei. Tu acuma ești văduvă, stai singură, ține-i tu, ascunde-i tu. Sau cheltuie-i dacă vrei. Numai să nu afle nimenea de bănet.
Eu ce era să fac, am primit. Când vezi cât rău a făcut comoara asta, mai bine n-o găsea nimeni, ducă-se pe pustii. Am zis să-i declar la poliție, să vie statul să-i ia, dar mi-e frică că mă ia la rost: de unde sunt banii ăștia? De când îi ai? Când i-ai găsit? De ce nu i-ai declarat? Adică să vie peste mine acuma, la bătrânețe, pacoastea? Eu sunt femeie bătrână, am numai 4 clase, mi-a plăcut școala și mi-a părut rău că n-am mai putut merge să învăț, dar așa a fost vremurile, nu vreau eu proțeste, judecăți, advocați. Abia mă țiu cu pensia cum mă vedeți. Luați-i dumneavoastră că sunteți oameni umblați, oameni cu școli, cu patalamaua la mână, și dați-i statului. Să mă scap de grijă și să stea acolo la muzeu, acolo nu mai are ce rău să facă.
Desfăcu apoi basmaua legată cu multe noduri. Monezile de aur mari, strălucitoare, rânjeau indecent în lumina chioară a becului. Altminteri sclipirile aveau în ele ceva hipnotizant, n-ai fi zis că aduseseră atâta nenorocire în Valea Cășeriei, sătucul de deal de pe valea Bratiei. Altfel diavolul știe că o ispită trebuie să fie seducătoare ca să te împingă spre rău și e meșter mare în a-ți pune în față exact lucrul după care tânjești cel mai mult.
O tăcere adâncă, asurzitoare, se lăsă deodată. În odaia scundă și sărăcăcioasă 3 perechi de ochi priveau, cu căutări lacome și speriate, ispita.

Despre autor:

Ungureanu Andrei (n. 1992, sat Valea Popii, comuna Mihăești, județul Argeș). Studiază la școala din sat, apoi la Liceul Teoretic ”Dan Barbilian” din Câmpulung. Actualmente doctorand și asistent universitar, Universitatea Lucian Blaga din Sibiu.

Volumul de debut, ”Povestiri și întâmplări din țara fumului” câștigă premiul Fănuș Neagu în cadrul Festivalului Concurs ”Titel Constantinescu” 2021. Sunt povestiri rurale inspirate de oameni și sate din Muscelul natal, scrise într-un stil realist, fără pășunism și fără condescență. Volumul a fost publicat de editura Rafet (2021).

Creațiile autorului au fost publicate de reviste literare precum LiterNautica, Mezomorf, Opt motive. În prezent lucrează la un roman despre imigrație, post modernism și căutarea unui sens.

Un gând despre “Ispita

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s