Liber

Cristian Ovidiu Dinică

Moartea lui Gligor, zis Nebunul, a fost privită cu indiferență. De la nunta fiicei sale, nimeni nu mai auzise de el. Atunci, urcat pe casa cu acoperiș de țiglă, amenința că va sări, că el are aripi, iar pentru a le dovedi își îndoia brațele și le flutura. Aripile le vedea doar el și tot el vedea zborul. Striga și arunca cu țiglă spre meseni:
– Luați și mâncați, vă dau casa pe bucăți, dar pe fiica mea nu am să v-o dau, ea este lumina ochilor mei!
Ginerele pe care-l strângea cămașa prea albă, dar cu guler moale, era vădit stânjenit. Lumea privea spectacolul inedit, interesată de circ, cunoșteau cu toții frica lui Gligor de înălțimi.
Pompierii l-au coborât și l-au dus la spital. Între zidurile spitalului se simțea stingher, indispus de gustul amar al pastilelor, de lipsa apei calde. Astfel, depresia lui Gligor se accentua. Pavilionul în care era internat se afla lângă intrarea în curtea mare a spitalului. Reușea să doarmă în timpul zilei, dar noaptea era deranjat de lumina de la stâlpii de înaltă tensiune ce vegheau curtea.
Umbrele provocate în interiorul incintei păreau să coabiteze și-n gândurile sale. Îi urmăreau mișcările, în special noaptea, când somnul venea greu, tot atunci apărând și coșmarurile. Avea libertatea de a visa, însă, de cele mai multe ori, frământările nu-i dădeau pace. Se simțea alergat de umbrele ce-l înconjurau.
Avea o relativă detașare. Când devenea indiferent și reușea să se relaxeze. Când era conștient și putea să se concentreze pentru a nu se plictisi, număra muștele din încăpere. În joacă prindea mici viețuitoare, precum gândacii pe care-i alerga prin tot dormitorul.
Imagina tablouri ale realității cu deosebită meticulozitate și inventa posibilitatea de a fugi din spital. Gândurile îl dominau, nu-i dădeau pace, depășeau în intensitate golul pricinuit de umbre, uneori filosofa în cuvinte simple precum:
– Umbra este proiecția timpului, asupra faptelor. Poți visa, dar numai visul nu este suficient.
Calm, își număra degetele de la mâini și picioare și izbea în umbrele ce-i pândeau gândurile.
Cu doctorul ce-l vizita în salon discuta zilnic despre responsabilitate, ea devenea o primă idee a libertății asumate:
– A sta în umbra demnității este consecința libertății acceptate și dorite, îi spunea doctorul.
În timpul discuțiilor cu medicul, toate aceste idei îl frământau. Le accepta și căuta să le asimileze. Era ca un tur de voință în jurul propriei persoane.
În zilele ce au urmat, în spital a venit o echipă de muncitori să repare instalațiile sanitare, apă, canal și i-a fost relativ ușor să subtilizeze o uniformă a echipei de instalatori, cu bască pe cap, cu mască la gură și cu o găleată în mână, a ieșit pe poarta spitalului, pe sub ochii paznicului implicat în citirea ziarelor. Astfel, nebăgat în seamă, a părăsit spitalul. La câțiva pași distanță a lăsat găleata și prima sa preocupare a fost să-și cumpere covrigi cu mărunțișul pe care-l găsise în buzunarele uniformei.
– Acum sunt liber precum păsările cerului, mă pot aventura ca ele spre înalt, unde sunt stelele, gândea el, simțind o emoție puternică.
– Nimic nu mă poate învinge, sunt liber, își spunea să se încurajeze.
– Dar ce voi face?
Drumul se întindea ca o lungă așteptare în fața sa.
– Unde să mă duc? se întreba el.
Orașul, la acea oră, era puțin frecventat, fiind ora după-amiezii. Era drumul pe care-l parcursese de multe ori, în vremea liceului, locul unde dimineața se grăbea să nu întârzie la ore și unde se întâlnea cu fete oacheșe ce-l tulburau cu jocurile lor amoroase, cu tentațiile lor fierbinți. Își reaminti teama de a nu fi respins, iar teama bloca libertatea de a spera, de a-și construi strategii câștigătoare. Iluzii i-au fost primele tentative de cuceritor, apoi emoțiile pricinuite, efortul de a clădi o nouă relație și, într-un târziu, finalul strălucit când a primit primul sărut. Copleșit de amintiri, privi cățelul ce se cuibărea la picioare, cerșind din covrigii abia cumpărați.
–Ei, și acum încotro?
Între emoții și libertate este o relație opusă, ca între teamă și vis. O nouă idee se contura în gândurile sale.
– Avea dreptate doctorul, responsabilitatea este decisivă. Îmi asum responsabilitatea de a fi liber sau mă las dominat de emoții și aleg să mă întorc la spital?
Aceasta era ideea neliniștitoare la care trebuia să răspundă.
– Libertatea de a gândi, ce simplu pare, dar ce greu este de realizat, mormăi el.
Flămând, dar și somnoros, plecă în josul străzii. Nu fusese niciodată curajos, din contră s-a comportat extrem de reținut, timid. Cuvintele îi veneau greu și-l zgâriau, îl cuprinsese durerea de cap de parcă era apăsat cu un clește și se întețea durerea cu fiecare minut.
– O pisică, două pisici, trei pisici, începu să cânte o melodie inventată de el spre a-și îndepărta durerea.
– Unde te duci tu, Gligore? se întrebă brusc.
Ridică privirea. Cerul era senin, matcă a stelelor.
– Vreau să fiu liber ca stelele, își spuse și începu să alerge.
Picioarele le simțea ușoare. Orașul era liber. Alerga, ca și când ar fi vrut să decoleze. Nu simțea nici stropii de ploaie, nici vântul. Inima i se zbătea în piept din ce în ce mai repede, ca și cum ar fi vrut să-l părăsească.
– Unde te duci, Gligore, se întreba și continua să alerge.
Cerul, o imensă cupolă, acoperea liniștea orașului.
– Eu nu sunt liber, cât timp sunt ținut pe pământ, era reverberația gândului său.
Drumul cotea spre dreapta, unde se afla gara. Fără să dorească, a intrat în gară și s-a oprit în curtea acesteia, tocmai pleca un tren.
– Trupul meu mă supără, mă chinuie și mă supune amintirilor și bolii el este de vină, din cauza lui nu pot fi liber. Ce nevoie am de un trup în care spiritul este prizonier?
Stelele se înmulțeau și tindeau să ocupe tot cerul.
– Da, uite sus Carul Mare, Carul Mic…! De aș putea ajunge la ele, de aș putea fi liber ca o pasăre! Dar cum cu un trup beteag?
Se așeză pe o bancă să se odihnească. În lungul liniilor se aflau trenuri staționate.
– Și câinii sunt mai liberi, nu le pasă de flori, de iarbă, de copaci și nici de stele.
Spiritul său plăpând, atacat de gânduri, era mistuit de dorința libertății.
– Stelele îți dau speranța libertății, îți conferă puterea, ieșeau la suprafață străfulgerări din subconștientul său, care îl tulburau din ce în ce mai adânc.
De sub arborii gării cerul devenea o minune a verii în care un nebun gândea asupra lumii. Era tot mai mult fermecat de depărtare și de focul din cer al stelelor. Singura sa dorință era să ajungă la ele.
– Vreau să le privesc mai atent, își spuse și păși către trenurile staționate, ca și cum picioarele sale s-ar fi îndreptat automat către vagoane.
Dintr-odată nu mai simți teama, se eliberase de emoții, își stabilise țelul. Cu puteri firave reuși să urce scările metalice ale trenului. Să fie liber cu orice preț era unicul său gând. Își îndreptă brațele să urce pe acoperișul vagonului, dar o zguduitură puternică, un șoc electric, îl aruncă de pe scări și căzu electrocutat.
Cu ultimele sale puteri mai spuse:
Liber…! În sfârșit. Liber…!

Despre autor:

ovidiu-dinica

Ovidiu Cristian Dinică (n. 1963) este absolvent al Facultății de Studii Economice din Craiova (1987). A debutat în 1977 în revista „Cutezătorii”, sub girul lui Ovidiu Zotta; în 1983 în volumul „Andra”, Mihai Stoian i-a publicat prima poezie.
Volume de autor:
– „Roșu Alternativ”, 2012;
– „Amintirile toamnei”, 2014;
– „Vitrina cu Vise”, 2018;
– „Nevoia de a fi Blând”, 2019.
Alte apariții editoriale: Antologia Societății Culturale Anton Pann, Antologia Asociației Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice, Galați, Antologia Editurii Singur, Antologia Poeților Vâlceni, Cultura Vâlceană, Povestea Vorbei, Nomen Artis, Boema, Oglinda Literară, Semnal, Negru pe Alb, Cronos, Convorbiri Literare, România Literară, Rotonda Valaha, Sintagme Literare, Cervantes, Oltart, Luceafărul din Vale, Povestea Vorbei, Taifas Literar.
Este prezent online în publicația electronică „Ecreator”, a poetului Ovidiu Roșianu, dar și pe „Cronopedia”, „Negru pe Alb”, „Însemne Culturale”, „Noduri și Semene”, „Agonia” și „Poeții Noștri”.
Este membru al „Ligii Scriitorilor din România” și al Societății Culturale „Anton Pann”. Din 2019 a devenit membru UZPR.
De asemenea, este cofondator al ziarului Clipa Literară, al Revistei Mirajul Oltului și al cenaclului cu același nume.

Un gând despre “Liber

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s