Poeme

Cristina Cimpoae

Armură

Armura mea – glazură sub care
se plămădește fierbințit
o ciocolată neagră ca noaptea dezbrăcată de aștri,
ce curge și topește spiritul mai ceva ca o lavă;

Armura mea – o port pe câmpiile vișinii
de sânge coagulat din care
tigve necunoscute urlă
așteptând recolta dreptei Judecăți,
ce va aduce coifuri de stele
celor ce goi au iubit,
dezbrăcați de armuri,
îmbrăcați doar de spirit;

Armura mea – inutilă glazură
Peste spiritul meu – blat negru de prăjitură.

“Epoca de Aur”

Trecând printr-o criză taciturnă,
tu mi te năzareai
în perfectă stare de veghe –
în care numai Speranța mai sforăia, dusă de somn
iar suflarea patetică, denumită Creație,
era dată cu rație –
ca în urma acelei Cești împușcate cu „grație”

Pantoful – fără picior, rămas gol –
se-mpuțise rapid,
mirosind a ceară de lumânare stinsă,
aprinsă de chibrituri în care încap
doar gămălii roșii –
incapabile de vreo schiță,
apte doar să copieze la indigo –
Aceleași încăperi de un gri-cenușiu
din acel timp – încă șobolăniu.

Hiena

Mă mușcă iar un vis destrămat
Cum și-n alte dăți m-a mai mușcat
Ca o hienă hămesită
Plină de sânge la bot;

Îmi voi găti suferința – o voi fierbe
ca pe-un compot.

Inima arsă e țăndări acum
ca-ntr-o savană uscată de raze solare
plină cu lei usturați de căldură,
de foame lihniți:
prin sânge zăresc oaze de lapte
boare de ducă și răgete care
de mult nu mai sunt, decât șoapte.

Hrană mi-e sufletul supt –
Stârv pentru păsări ce pradă în noapte!

Se iscă un fulger ce lacrimi mustește
Hiena se-nfruptă din mine orbește
Simt foamea din ea cum tot crește…

Singurul prieten mi-e cerul cu stele
ce nu se oprește din recea sclipire –
ca o brumă și zveltă și albă –
e-o foamete calmă.

Hiene mă devorează
până la osul de fosfor:
stele, hiene și sânge –
Oasele mele – mbibate cu dor
sunt rupte, sătule și roșii
ca botul hienei cea fără de hrană
ce își extrage seva doar dintr-o rană.

“Cărămidă lucitoare, dă Doamne, să fie soare!“

A tot plouat cu maci de sus
Cu macii lunii iunie din vară
Apus atât de roșu și presus
Ieșit din câmp, de-afară.

Tot plouă azi, copilărie,
Iar noi rugându-ne la cărămizi
Venim din spate, mult, din timp,
Ca fluturi care ieri au fost
Începătoarele omizi.

Despre autoare:

imageedit_1_8876924882

Cristina Mâțu Cimpoae este absolventă de Filologie, promoția 2008, Iași, Universitatea Al. I. Cuza. Primele poezii a început să le scrie de la vârsta de 15 ani, în perioada liceului. În prezent este înscrisă la Masterul de Românistică la Universitatea Ovidius din Constanța, orașul său natal. Deși nu se consideră o scriitoare în adevăratul sens al cuvântului, din iubirea față de natură și îngrijorarea sinceră și reală față de planeta ale cărei resurse încep să fie pe sponci, ea continuă să scrie povestioare și poezii dedicate mai ales copiilor, scrieri cu subînțeles care vin să atragă atenția asupra acestei problematici a sustenabilității.
Primele sale poezii au fost publicate sub forma a două plachete, la editura Metafora, Constanța, în manieră self-publishing. Elefantul răcit, Păianjenul Mitică, Luna – între cozonac și dovleac, reprezintă titluri ale ultimelor sale proiecte literare, pe care și le-ar dori publicate.

Un gând despre “Poeme

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s