Cuvântul apare ca o nevoie, ca o metodă prin care individul ajuns la limita trăirii se eliberează de radicalul coronarian al tristeții și își recapătă dorita, râvnita ataraxie pe care a pierdut-o printr-o tăcere a ființei. Opera literară nu poate fi fecundată într-o rezervație de ramoliți pătrunși de o stare de plictis și mulțumire metafizică, litera are nevoie de duh pentru a penetra platoșa cardiacă a cititorului, iar duhul se câștigă prin sânge, prin lupta impetuoasă cu viața, cu destinul, cu oamenii care nu înțeleg zbuciumul, paroxismul și decăderea la care a ajuns spiritul creator.
Tragedia metafizică a poetului, a scriitorului pătruns de o autentică chemare se consumă discret, în liniștea absolută a “chiliei”, în fața paginilor murdare de sânge și lacrimi de unde și aura mistico-legendară pe care posteritatea o pictează creatorului, un demiurg rătăcit într-un teluric agonic ce nu îi dă posibilitatea de a se înălța, dar care, prin efortul sisific al spiritului reușește să ardă, devenind un întreg incandescent. Ideea platoniciană a închisorii carnale se vede depășită de condiția revelatorie a persoanei ce poate ajunge la o apoteoză dostoievskiană sau chiar la o mântuire bulgakoviană doar prin trup, pentru că acesta îi oferă posibilitatea de a gusta din paradis și infern fără a deveni o parte integrată a acestora. Literatura fără trup ar fi o dulcegărie metafizică grețoasă, îmbibată cu peisaje mirifice ale eudaimoniei ieftine. Pentru o capodoperă este nevoie de disperarea chinuitoare a crucifixului existențial, de strigătul rupturii: ” Eli Eli Lama Sabachthani?”. Este nevoie de ateismul nietzschean ultim ca să apreciem fericirea și liniștea credinței transpusă în litere, iubim paradisul după ce gustăm din iad cu voluptate. Sfinții, martiri ai Logosului divin devin astfel modele de viețuire pe culmea prăpastiei, între demon și înger, o închegare asimetrică de păcat și iertare, iar viețile lor transpuse pe foi trezesc dorința de sacrificiu, literatura trebuie să fie o continuă hagiografie a disperării și a căutării mântuirii prin lăstărișul încâlcit al unui univers prea liniștit, prea mulțumit de condiția lui biologică, strict materială, imposibil de zguduit din pietrificarea și moarte naivă lipsită de sens. Toți cei care reușesc să sară peste prăpastia acestei existențe, sunt supuși unei torturi extreme, singurătatea și incognoscibilitatea. Devin nebuni demni de cucuta socratică, sunt limitrofii, gunoaiele cosmosului, obnubilați și călcați în picioare de oamenii de acțiune care știu mereu ce vor, ce urmăresc și pentru care a medita la nemurirea sufletului este o pierdere de timp și o greșeală de neiertat.
Literatura se făurește cu unelte fierbinți, încălzite în focul Styxului și al Iordanului deznădejdii, iar stilul nu este altceva decât o expresie a unicității trăirii, plagiatorul se autoexclude din literatură pentru că arta lui nu face față testului autenticității. Cititorul, consumatorul, observă precum un muzician fiecare pasaj copiat sau împrumutat de altcineva, pentru că puzzle-ul cuvintelor este strident și e de ajuns să lipsească o piesă pentru ca tot peisajul să se strice. Totuși, nu toți cititorii sunt apți să amendeze sau să deguste din literatură, este nevoie de un aparat critic care se dezvoltă în timp și doar la cei pentru care cuvintele sunt totul, o hrană vitală ce îi menține în viață. Consumatorii ocazionali pierd din vedere detaliile și nu pot atinge culmile hermeneuticii literare oricât s-ar strădui.

Despre autor:

Numele meu este Rusu Ioan Matei, m-am născut în Iași, sunt elev în clasa a 11-a la Colegiul Național „Emil Racoviță”, profil mate-info. Am publicat articole politice, eseuri, opinii, poezii în reviste precum: Convorbiri Literare, Conservatorul, Facerea etc. Sunt pasionat de literatură, muzică și sport.