Singurul lucru ireparabil în viața asta este moartea. Cel mai cert fapt al vieții noastre este și cea mai mare temere a noastră. Îmbrăcăm moartea de la începuturile Umanității în cele mai profunde ritualuri, de la întoarcerea în pământ a creștinilor la focul purificator hindus, în cele mai nuanțate veșminte, de la negru până la alb, până la cele mai sincere emoții precum jalea, groaza sau chiar bucuria părăsirii acestei lumi blestemate așa cum dacii serbau trecerea în neființă.
Moartea este un fapt greu de acceptat. Ne răscolește și ne urmărește încă de la primele scâncete. Cine s-a născut trebuie să și moară. Legea firii. Atât de simplă și crudă. Știind că totul are un final, că tot ceea ce suntem trup și suflet într-o zi nu va mai fi, mai are rost să ne zbatem să trăim? Să depășim condiția noastră de consumatori minimaliști de energie? Mai are rost să ascultăm discuțiile delicate, ascunzând înțelesuri profunde în legătură cu tainele fiecărei ființe umane? Tindem spre discuții cât mai pragmatice, cât mai clare și la obiect, eliminând zgomotul războiului lăuntric care ne încearcă în fiecare zi. Alergăm, construim, muncim pentru o avere care nici nu știu dacă se va păstra după plecarea noastră. Își va lua numele de moștenire și va avea fie traiectoria prosperității, fie pe cea a pierzaniei. Avem nevoie de constante și avem nevoie de control. E natural. Am ajuns într-un punct al istoriei noastre în care a fi în control devine din ce-n ce mai dificil. Pe lângă clasicele deja schimbări alerte din societate, ne confruntăm cu răsărirea unui nou cult de valori și principii, ale unor învățături predate parabolic în cadrul religiilor și adaptate într-o formă concisă, accesibilă omului modern: noțiunile de psihoterapie, de vindecare și de evoluție. Psihoterapeutul ia locul unui preot și înfăptuiește o spovedanie în care cutumele morale, prejudecățile sunt zdrobite, lăsând loc unei dureri individuale, unui țipăt blocat în gât, unei furii infantile, unui tantrum încarcerat în cușca toracică și incapabil să se manifeste. Aflăm că acele credințe instalate timpuriu de îngrijitorii noștri nu ne mai sunt de folos și ne-au modelat tiparele comportamentale, modurile de acțiune în diferite circumstanțe. Și mai profund, aflăm că învățăturile fundamentale după care omul s-a ghidat mii de ani nu sunt în conformitate cu realitatea lui interioară și slujesc doar unei lumi rămase la un stadiu reptilian, de luptă pentru putere, pentru ierarhie. Este ipocrit să afirm că aceste instincte nu sunt în noi și ar fi și mai ipocrit să susțin ignorarea lor, căci, nelăsate să existe la timpul lor, ele se vor întoarce într-o formă mult mai puternică și mai greu de stăpânit. Cu cât lăsăm să mocnească furiile ce ne construiesc ego-ul, cu atât nu vom ajunge să ne împrietenim cu laturile noastre mult mai complexe, care ne pot hrăni nevoile autentice prin mecanisme mult mai benefice. Așa cum fiecare individ se transformă de-a lungul istoriei, se auto-actualizează. Reevaluează, greșește, mai face pași înainte sau înapoi, se mișcă. E un mare organism care avansează în constanta numită timp.
Scriind despre acest proces, m-am gândit că este posibil să merite a da un sens vieții, a ieși din zona de confort, a avea aceeași dorință precum monahii, de a accede și de a transcede în limitele impuse de traiul cotidian. Ce facem dacă alinierea la cursa vitalității către destinația moarte nu este echitabilă? Desigur, vor fi oameni care vor considera inutil un asemenea efort, unii care vor dori să fure startul… Bătând apropo-ul către o aliniere comună, înseamnă că mă gândesc la un scop comun pentru care ne-am aduna să susținem marșul, un scop trecând dincolo de moarte: educarea viitoarelor generații. Idealul despre care vreau să vorbesc este cel în care toți am alege să ne concentrăm asupra unui obiectiv colectiv și să muncim pentru el, fiecare atât cât poate, ajutându-i și pe cei rămași în urmă să revină în linie, alergând după „oaia rătăcită”. De aici, idealul se zdrobește: dacă nu vrea să fie ajutat? Ce înseamnă ajutor pentru cel care ajută? Ce înseamnă ajutor pentru cel ajutat? Cum percepe fiecare acest obiectiv colectiv, cum vede fiecare această cursă și care ar fi punctul comun în care aceste miliarde de viziuni se întâlnesc? Posibil ceea ce ne unește este dorința de mai bine. Ne-ar uni și o eventuală asumare a faptului că nu suntem bine, iar, de aici, nuanțele pe care le capătă cuvântul „bine” lasă loc unui infinit șir de dezbateri…
Moartea are puterea de a aduce la suprafață ceea ce este mai luminos în noi. L-am pierdut recent pe bunicul. Încă nu cred că m-am împăcat cu plecarea lui. Încă mai am speranța că va ieși din odaia sa atunci când merg în vizită pe la ei. Încă mai sper că-i voi vedea figura liniștită, încadrată de o pălărie și-mi va zâmbi. De fiecare dată când îl vedeam zâmbind, îmi părea că întinerește, că ucide moartea și cursul vieții printr-o simplă mișcare a colțurilor buzelor. Mă doare când o aud pe bunica în momentul în care mergem la mormânt: „Hai acasă!” și-i vine să rupă crucea. Nu uit cum plânge de fiecare dată când îi aude numele sau când vorbește despre el. Probabil că moartea bunicului mi-a făcut unul din cele mai frumoase cadouri: l-am văzut pe tata vărsând lacrimi. Tati, vreau să-ți spun că ai ce mai frumoși ochi înlăcrimați pe care i-am văzut vreodată. Mi i-ai dat și mie și îți mulțumesc pentru ei. Cu ajutorul lor, observ, analizez și explorez.
Moartea oferă cadouri. O pierdere ne face mai conștienți de propria nimicnicie, ne determină să ne punem întrebări despre sine, despre viață, ne zguduie elanul de a trăi. Ne face, pentru o clipă, să ne oprim și să ne accesăm acele spații cufundate în noi, uneori considerate adolescentine, pentru că unui adolescent îi sunt familiare confuzia, zbuciumul, nedreptatea. Ne întrebăm despre viață, despre sine, despre rostul acestor morți care au loc în jurul nostru. Ce rost mai are să te naști dacă oricum mori? Moartea ne trezește acea poftă de a descoperi, de a ne transforma, acea groază de a dispărea pentru totdeauna, de a fi uitați, de a ști că nu am fost decât niște trecători printr-o lume infimă în comparație cu Universul. Moartea dă naștere la aspirații noi, la iertare, la mai multă acceptare, dar și unor frici copleșitoare, paralizante, unor scenarii claustrofobe și apocaliptice. Exersăm moartea în somn, în comă și în orgasm. Francezii au numit orgasmul „la petite morte”. În sex, se împletesc Eros și Thanatos. Suntem goi așa cum am venit aici și așa cum vom pleca. Atingem climaxul plăcerii în urma unui travaliu aproape animalic, instinctual, feroce, în care strigăm, ne zvârcolim ca în final să ne eliberăm.
Adevărata libertate ajungem să o obținem prin moarte. În timpul actului carnal, doar mimăm, gustăm, simțim, contemplăm și ne reîntoarcem în trup. Mai stăm în templul ființei noastre încă puțin, până vom renunța la el pentru totdeauna.

Despre autoare:

Delia-Andreea Nechifor (n. 1998, Pașcani, jud. Iași)

Sunt studentă în ultimul an al Facultății de Medicină din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” Iași. Am fost pasionată de artă așternerii cuvintelor pe pagină încă din copilărie, când făceam schimb de caiete cu verișoara mea. Am participat la Concursurile de Proză „Mihail Sadoveanu” și „Fănuș Neagu”, dar nu am trecut la nivelul următor, acela de a publica. Scrisul a rămas activitatea mea cathartică și de refugiu, în care prind mult curaj și speranță, disecând ceea ce mă înconjoară: evenimente și oameni.