În întunericul rece al nopţii, singurul sunet care răzbătea în toată casa era plânsul lui Matei. Îi luă mult timp să se dezmeticească şi să-şi dea seama că adormise cu capul pe blatul din bucătărie şi oricât de tare o ustura inima atunci când îl auzea plângând, petrecu o clipă privind în gol. Cineva stinsese lumina. Ţigara i se arsese degeaba în scrumieră. Atunci când se ridică, o ameţeală usturătoare îi urcă spre sinusuri. Se împletici şi se lovi de scaunul de lângă ea, iar hârşâitul picioarelor de lemn pe gresie îi înţepă timpanele. Aprinse lumina, pregăti un biberon cu lapte praf şi urcă în camera copilului.
Matei avea trei luni şi suferea de colici. Liliana era disperată. Încercase orice, de la siropuri la ceai pentru bebeluşi, la comprese calde pe burtică şi masaj. Ba chiar îi schimbase de trei ori tipul de lapte praf, dar nimic nu părea să dea rezultate. În fiecare seară, cum bătea ora nouă, copilaşul se punea pe urlat. Era un plâns isteric şi inconsolabil, care i se strecurase în ureche, îşi făcuse cuib în spatele timpanului şi-i măcina gândurile în fiecare secundă în care era departe de el. Urletele lui o oboseau peste măsură, o frustra faptul că nu putea să-l ajute, că niciun tratament nu funcţiona. Ar fi dat orice să găsească ceva care să-i aline suferinţa bebeluşului, ca să poată avea parte şi el, şi ea, şi Marius, de o noapte liniştită de somn. Extenuarea se instalase în viaţa ei mai repede decât şi-ar fi imaginat. Soţul ei, Marius, n-o putea ajuta foarte mult, căci în timpul zilei mergea la lucru, iar seara era prea obosit ca să mai facă ceva. Plânsul lui Matei îl epuizase şi pe el, pentru că nu putea să se odihnească bine noaptea, chiar dacă se culca în sufragerie, pe canapea, ca să nu-l mai audă. Liliana, în schimb, îşi petrecea nopţile legănând copilul, iar în timpul zilei, se ocupa de treburile casnice, atât cât putea, atunci când Matei dormea. Din cauza extenuării, avea impresia că se îmbolnăvea. Ochii îi erau mereu împăienjeniţi, astupaţi de o ceaţă ciudată. Avea adesea impresia că vedea obiecte mişcându-se prin casă, uita unde punea lucrurile şi nu mai putea purta o conversaţie coerentă fără să se împotmolească în cuvinte. Când se lăsa seara, lumina difuză care pătrundea în casă crea o uşoară semiobscuritate în camera copilului, care era poziţionată spre răsărit, iar atunci când Liliana îl ţinea în braţe şi-l hrănea, privea într-un punct fix pe podea şi avea impresia că vede o neclară viermuire, un forfot de insecte, ori i se părea că vede tot felul de târâtoare amuşinând podeaua. E de la oboseală, îşi spunea mereu. Ştia că n-avea să mai reziste mult în ritmul acela, simţea că era la un pas să cedeze psihic, dar nici nu ştia cui să ceară ajutorul. Pediatrul care consulta copilul îi spusese că nu era nimic în neregulă cu starea lui de sănătate şi că era normal să aibă colici la vârsta aceea. Medicul ei, însă, era îngrijorat că ar putea suferi de depresie postnatală, însă ei i se părea o prostie.
Nu avea pe nimeni s-o ajute. Părinţii ei locuiau la oraş şi lucrau într-o fabrică de jucării. Le-ar fi fost greu să facă naveta până la ea şi nici nu i se părea corect să-şi pună mama în situaţia de a fi nevoită să renunţe la serviciu ca s-o ajute pe ea să aibă grijă de Matei. Soacra ei, în schimb, locuia în capitală, şi era o femeie pe cât de politicoasă, pe atât de conservatoare. De fiecare dată când vorbea cu ea la telefon, atunci când suna să se intereseze de nepot, îi spunea Lilianei că făcea o treabă grozavă şi că se descurca de minune, că nu era chiar aşa de greu să creşti un copil, că ea crescuse trei copii singură. Tatăl lui Marius murise de mai bine de douăzeci de ani, răpus în prima tinereţe de un cancer de colon care avansase rapid. Astfel, Liliana s-a văzut nevoită să-şi înăbuşe amărăciunea şi să încerce să facă tot posibilul să depăşească acea perioadă.
Însă Matei tot plângea, plângea şi plângea.
Liliana se gândea uneori că poate pe copil îl deranja locul. Locuiau de puţină vreme în vechea casă a străbunicii ei, Magdalena, care murise cu jumătate de an în urmă, la nouăzeci şi nouă de ani. Strâmbase din nas atunci când primise decizia familiei de a se muta în casă, însă Marius o convinsese că era o modalitate bună de a economisi banii pe care altminteri i-ar fi dat la chirie. Pe Liliana, însă, o interesau mai puţin banii şi mai mult casa în care urma să locuiască. Era o construcţie veche, de pe vremea războiului, pe care străbunica şi străbunicul o ridicaseră singuri, din munca lor. Structura casei era din lemn, existau un etaj superior şi un pod, un beci şi o grădină de legume în spate, dar şi o curte generoasă în care Magdalena plantase mulţi tei. Aveau o bucătărie modestă, foarte prost utilată, plină cu mobilă veche, de pe vremea comunismului, iar singurul avantaj era că exista o baie pe care o făcuse mama Lilianei atunci când Magdalena căzuse bolnavă la pat, ca să nu se mai deplaseze până la toaleta din curte, pe care o desfiinţase. În ciuda eforturilor lor de a recondiţiona casa, locul păstra o atmosferă apăsătoare, întunecată, în parte şi pentru că era foarte veche, dar şi pentru că existau puţine ferestre, şi acelea înguste şi înnegrite pe la colţuri. Liliana şi Marius îşi dăduseră silinţa să amenajeze cât mai frumos: văruiseră şi reparaseră pereţii, aruncaseră mobila putredă, puseseră perdele noi şi ghivece cu flori. Totuşi, parchetul ar fi trebuit schimbat, pentru că scârţâia îngrozitor, ferestrele ar fi trebuit înlocuite, scara de lemn care ducea la etaj ar fi trebuit schimbată complet. Din cauză că Liliana urma să nască, trebuiseră să amâne restul reparaţiilor ca să se pregătească pentru venirea pe lume a copilului. Îi amenajaseră camera la etaj, lângă dormitorul lor, cumpăraseră un pătuţ cu baldachin, cărucior, fotoliu pentru alăptat, covoare moi pentru atunci când copilul va fi pornit de-a buşilea. Totuşi, Lilianei îi era greu să se acomodeze acolo şi credea că starea ei de spirit i se transmitea şi lui Matei, care plângea şi plângea şi plângea.
Matei adormi aproape de miezul nopţii, însă liniştea nu dură foarte mult, căci se trezi jumătate de oră mai târziu şi începu din nou să urle. Liliana îl legănă o vreme, privindu-i faţa mică şi roşie, schimonosită, şi realiză, pentru prima dată, că nu putea să simtă nimic faţă de el, nici milă, nici durere, nici disperare. Îi venea pur şi simplu să-l arunce pe geam şi să meargă să se culce. Ştia că micuţul nu era vinovat, că nu făcea nimic intenţionat, dar plânsul lui devenise coloana sonoră a fiecărei nopţi, iar oboseala constantă, frustrarea şi anxietatea o aduseseră în stadiul de a nu mai fi capabilă să-şi gestioneze emoţiile.
Simţind că nu mai poate face faţă, îl lăsă pur şi simplu în pătuţ, urlând, şi coborî la bucătărie, unde îşi aprinse altă ţigară. Cât timp o fumă, privi ţintă la ceasul vechi de pe peretele din faţa ei, analiză minuţios dansul acelor care măsurau secundele. Apoi, dintr-odată, i se păru că vede o umbră traversând în grabă holul şi se enervă brusc, crezând că era Marius. Urcă furioasă în camera copilului. Avu un şoc atunci când intră în camera lui Matei şi descoperi că Marius adormise pe fotoliu, fără tricou, cu bebeluşul chircit la pieptul său. Deşi stătea într-o poziţie ciudată, micuţul părea că se simte confortabil cu obrazul lipit de pielea tatălui său. Liliana îl verifică, se asigură că avea capul întors într-o parte, apoi lăsă uşa întredeschisă şi merse în dormitor. Se trânti în pat şi răsuflă zgomotos. Îşi zise că i se păruse doar că vede pe cineva în hol, că n-avea cum să fie Marius. Oricum vedea tot felul de lucruri ciudate, de la oboseală. Adormi repede şi avu un vis foarte bizar. O visă pe străbunica ei, Magdalena, care o certa că nu venise la nicio pomană de-a ei. Bătrâna arăta ciudat, pielea îi atârna în pliuri cenuşii, şi vorbea greoi, cu o voce străvezie, ca şi cum se afla la mare depărtare.
Liliana se trezi speriată şi îl auzi pe Matei, care plângea şi plângea şi plângea. Era cinci fără un sfert, soarele nu răsărise încă, dar avea impresia că încăperea era luminată. I se părea că desluşeşte cu prea mare uşurinţă conturul obiectelor. Aprinse veioza de pe noptieră, se ridică şi merse în camera copilului. Marius se trezise şi el şi îl legăna uşor, însă copilaşul tot plângea. Îi pregăti repede laptele, îl hrăni şi îl schimbă cât timp Marius se pregătea pentru serviciu. O sărută pe frunte înainte să plece, fără să-i spună nimic, dar Liliana îi văzu ochii roşii şi obosiţi. Ştia cât de greu îi era să reziste la lucru, mai ales acum că nu dormea foarte bine noaptea. Îşi propuse să pregătească ceva bun pentru cină, poate o negresă sau o tartă cu fructe, care era preferata lui, ca să-i ridice moralul. Îl aprecia pe Marius pentru tot ce făcea pentru ea, pentru tot ajutorul pe care i-l oferea, aşa că evita să i se plângă de cât de obosită era, pentru că n-ar fi fost corect faţă de el.
După ce Marius plecă la lucru, iar Matei adormi, Liliana coborî din nou în bucătărie. Ceasul stătuse. Trebuia să se apuce de treburi, să spele vasele, să gătească, să cureţe casa, dar pur şi simplu îşi simţea tot corpul amorţit. O durere groaznică de cap îi săgeta tâmplele, venele îi zvâcneau şi era ameţită. Oftând, se apucă, totuşi, de treabă, târându-şi picioarele prin casă. Îşi petrecu toată ziua având grijă de Matei, dar reuşi să-şi pună şi treburile la punct.
Seara, când Marius intră pe uşă, Liliana realiză abia când îl văzu în hol, descălţându-se, că uitase să pregătească prăjitura, aşa cum îşi propusese. Se simţi imediat vinovată şi începu să-şi facă procese de conştiinţă. Chiar dacă nu-i făcuse nicio promisiune, voise să-l surpindă pe Marius cu ceva dulce, dar pur şi simplu se luase cu alte treburi şi uitase. Soţul ei o salută, ca de obicei, îşi făcu duş, apoi îşi puse singur mâncare în farfurie şi mâncă în linişte, în timp ce ea îl hrănea pe Matei. Marius urcă apoi în camera copilului şi-l luă din braţele ei, iar Liliana coborî să mănânce şi ea. Era ceva obişnuit să ia cina cu rândul, de când apăruse copilul.
Liliana se aşeză la masă şi începu să mănânce, dar i se păru că mâncarea avea un gust vechi, ca de mucegai. Înghiţi în silă de câteva ori, apoi renunţă şi o aruncă pe toată la gunoi, deşi o gătise în după-amiaza aceea. Vru să meargă la baie ca să spele pe mâini, însă când dădu colţul, i se păru din nou că vede pe cineva urcând scările. De această dată, porni cu nervi, năpustindu-se asupra treptelor, care scârţâiră prelung, rănite de paşii ei apăsaţi. Tocmai când ajunse sus, văzu uşa de la camera copilului trântindu-se. Dădu buzna în cameră şi rămase împietrită. Marius dormea la fel ca seara trecută, pe fotoliu, cu bebeluşul pe pieptul său. Matei se ghemuise în braţele tatălui său, cu suzeta în gură, şi părea liniştit. Liliana se sperie puţin. Oricât era de obosită, văzuse foarte clar uşa trântindu-se chiar în faţa ei. Merse în dormitor, se aşeză în pat, dar de data aceasta aprinse veioza de pe noptieră. Căzu într-un somn adânc şi o visă din nou pe Magdalena, însă de această dată, străbunica ei arăta ceva mai bine. Pielea ei nu mai era la fel de lăsată şi avea o culoare pământie. Era mai zdravănă şi se ţinea mai bine pe picioare. Liliana îşi amintea că atunci când murise, Magdalena se transformase într-un sac de oase. Nu mai mâncase nimic de câteva săptămâni, fiindcă nu mai putuse înghiţi, iar toate organele îi putreziseră pe dinăuntru. Abia după trei săptămâni îşi dăduse duhul şi toată familia se mirase că rezistase atâta timp fără hrană. Cu cât o privea mai mult, cu atât mai clar îi reveneau în minte detalii despre Magdalena, în special despre momentul morţii ei.
Îşi aminti că, atunci când ajunsese la priveghi, nu intrase prima dată în camera în care se afla coşciugul, ci mersese întâi până la baie, căci, însărcinată fiind, vezica reprezenta o problemă serioasă. Auzise în treacăt câteva vecine discutând la căpătâiul moartei şi îi reveni în minte vocea uneia dintre ele, care spunea că Magdalena fusese atât de rea la viaţa ei, că de aceea nu-i mai ieşea sufletul odată. Atunci, Liliana îi dăduse dreptate în sinea ei. Magdalena chiar fusese o femeie rea, în special de când se îmbolnăvise. Îşi pierduse întâi vederea şi umbla prin curte sprijinindu-se într-un toiag ciudat, pe care-l avea de până să moară soţul ei, Iosif, străbunicul Lilianei. Se lua mereu de vecini, în special de copiii care se jucau pe stradă, pentru că făceau prea multă gălăgie. Fiica Magdalenei, Elisabeta, o vizita des şi îi atrăgea întotdeauna atenţia că exagera cu reproşurile. Până la urmă, copiii erau copii, nu făceau altceva decât să se joace. Mai arucau uneori, din greşeală, câte o minge peste gardul ei, lucru care o înfuria pe Magdalena atât de tare că le spărgea mingea şi le-o arunca înapoi, pleoştită.
Elisabeta îi povestea Lilianei că mama ei fusese o fire neobişnuit de crudă. Fusese foarte slobodă la gură în timpul vieţii şi îl ciondănise mereu pe Iosif, motiv pentru care el o altoia adesea. Avusese o ură nejustificată faţă de Elisabeta. N-o lăsa să iasă nicăieri, îi interzicea vehement orice plăcere, îi refuza fiecare bucurie. Îl iubea, în schimb, foarte mult pe fratele Elisabetei, Ilarion, care murise de tânăr, în condiţii suspecte. De la moartea lui, Magdalena se întunecase şi mai mult. În ultimii ani de viaţă, se certase la cuţite atât cu fiica ei, cât şi cu nepoata, mama Lilianei, din cauza casei. Îşi dorise cu disperare să-i lase moştenire casa lui Ilarion, dar cum el murise, era nevoită să i-o lase Elisabetei, pe care n-o suferea, şi nu-i convenea acest lucru. Certurile şi scandalurile dintre Magdalena şi fiica ei erau monstruoase şi se terminau adesea cu blesteme şi înjurături pe care bătrâna i le adresa fără reţineri. Blestemase şi casa, pe care o ura dintr-un motiv necunoscut. Voise chiar s-o ardă din temelii într-o iarnă, cu câţiva ani de zile în urmă. Pe atunci exista o sobă într-unul din dormitoarele de sus, iar Magdalena, nevăzătoare fiind, voise să aprindă focul cu un ziar înmuiat în motorină, pe care îl scăpase pe covor. Camera aceea arsese până la zidărie, însă focul nu se răspândise şi în restul casei, ceea ce fusese un adevărat miracol, având în vedere cât era de veche şi de şubredă.
În ultimul an de viaţă, Magdalena ceruse s-o vadă pe Liliana. Zăcea la pat de luni bune, delira, făcea pe ea şi vorbea singură. Liliana acceptase cu jumătate de gură să meargă să-şi vadă străbunica. De cum intrase în camera în care zăcea bătrâna, mirosul de fecale şi aerul închis, cu iz de mucegai, îi dăduse stomacul peste cap. Se aşezase, totuşi, câteva minute pe marginea patului, la picioarele bolnavei, şi schimbase câteva cuvinte cu ea. Îşi aminti că Magdalena avea ochii deschişi, de un albastru ceţos, lipsiţi de lumină. Privea fix către scaunul aşezat în partea cealaltă a camerei şi vorbea, adresându-i-se răposatului ei soţ. Părea că-l vede aievea, îi vorbea atât de clar şi răspundea atât de logic, cu fraze legate, încât Liliana se speriase şi dăduse să se ridice, însă atunci, bătrâna devenise conştientă de prezenţa ei şi ceruse să-i dea mâna. Liliana îi apucă mâna uscată, învelită în piele zbârcită, plină de pete, iar Magdalena îi spuse:
— Tu ai plod, fată. Vai de tine, amărâto, copilul tău n-are să trăiască mult.
Liliana se speriase şi ieşise din cameră fără să-i mai spună niciun cuvânt. Câteva zile mai târziu, aflase că era însărcinată.
Acum, când o privea pe Magdalena, în vis, Liliana înţelegea că uitase acel episod. I se ştersese pur şi simplu din memorie, ca şi cum mintea ei îl încuiase într-un sertar, ca pe ceva terifiant, îngrozitor, care nu mai trebuia să iasă niciodată de acolo. Bătrâna îi zâmbi scurt, dar era un zâmbet straniu, care-i ridică părul pe ceafă.
Se trezi transpirată. Gâfâia ca şi cum alergase câţiva kilometri. Era şapte fără un sfert. Nu se auzea niciun sunet în casă. Ştia că Marius trebuia să fi plecat la lucru de mai bine de o oră, aşa că merse în camera lui Matei şi-l găsi treaz, jucându-se în pătuţ cu marginea perdelei care alcătuia baldachinul. Îl sună pe Marius să-l întrebe dacă îi dăduse el să mănânce, însă după două tonuri, apelul se închise. Era neobişnuit de întuneric pentru ora aceea, aşa că presupuse că era înnorat afară. Luă copilul din pătuţ şi coborî la bucătărie, unde îi pregăti laptele, apoi urcă înapoi şi se aşeză cu el în fotoliu. Micuţul era hămesit şi trăgea cu poftă din biberon, înghiţind lacom. Lilianei i se păru ciudat că nu urlase de foame. După ce goli biberonul, rămase cuminte în braţele mamei sale, privind-o, apoi îi oferi un zâmbet ştirb, care îi aminti femeii de zâmbetul Magdalenei, din vis. Se sperie cumplit, un fier ars îi străpunse inima şi sări din fotoliu. Îl trânti pe Matei în pătuţ şi se îndepărtă de el, ca şi cum copilul avea lepră. Micuţul rămase cu privirea agăţată de mama lui şi continuă să zâmbească în acelaşi fel, însă ea nu mai suportă să stea acolo şi ieşi.
Încercă din nou să-l sune pe Marius, însă nu izbuti. Apelul se închise din nou după al doilea ton. Coborî în bucătărie şi îşi aprinse o ţigară. Tremura, fără să ştie de ce se speriase atât de tare. Până la urmă, Matei era doar un bebeluş, iar Magdalena era oale şi ulcele. Poate că o afectase faptul că îşi amintise de ultima vizită pe care i-o făcuse şi de cuvintele bizare pe care i le aruncase bătrâna. Ori poate că totul se petrecea doar în capul ei. Da, cu siguranţă că ăsta era motivul, era mult prea obosită. I se părea. Îşi termină ţigara, se spălă pe mâini şi hotărî să se apuce de treburi şi să-l lase pe Matei singur până ce îl va fi auzit plângând. Însă orele treceau şi copilul nu mai cerea de mâncare, aşa că mama lui urcă la etaj, dar îl găsi dormind cu degetul mare în gură. Nu voia să-l trezească, aşa că se aşeză în fotoliu şi aşteptă ca micuţul să-şi facă somnul, pentru ca apoi să-l hrănească.
Atunci când se trezi, Liliana îşi dezlipi cu greu pleoapele, de parcă îi fuseseră sudate. Cineva trântea şi buşea pe lângă ea. Îl văzu pe Marius, bolborosind nervos, în timp ce căuta schimburi pentru copil în comoda de lângă pătuţ. Matei plângea, plângea şi plângea, dar ea nu-l auzise. Sări din fotoliu şi-l văzu. Era roşu la faţă, iar lacrimile i se uscaseră pe faţă şi-i lăsaseră dâre albicioase. Abia mai respira.
— Cum e posibil să nu auzi copilul? strigă Marius la ea, nervos. Dacă voiai să dormi, de ce nu ţi-ai pus ceasul să sune? Ce naiba ai făcut toată ziua? De ce nu l-ai schimbat?
— Poftim? bălmăji Liliana, derutată. Cum adică?
— Nu l-ai schimbat deloc, avea scutecul atât de plin că a dat pe dinafară. Şi nici nu i-ai dat să mănânce, e mort de foame!
— Eu…
— Ai dormit toată ziua? insistă Marius, pe un ton ceva mai blând.
Îl luă pe Matei din pătuţ şi abia atunci Liliana realiză că bebeluşul era dezbrăcat complet şi că avea pielea înroşită până aproape de buric. Marius aşeză un cearşaf curat în pătuţ, apoi îi puse un pampers copilului, îl îmbrăcă şi-l mângâie scurt pe burtică.
— Mă duc să-i pregătesc laptele.
— N-am dormit toată ziua, să ştii. După-amiază m-a luat somnul. Am muncit şi eu astăzi, n-am stat degeaba. Am făcut mâncare, curăţenie, am spălat…
— Şi unde e mâncarea? Unde sunt rufele?
— Ce vrei să spui?
Marius îi făcu semn şi coborâră amândoi la parter. Rastelul cu rufe dispăruse din hol, oala cu mâncare nu era pe aragaz, iar baia şi bucătăria arătau de parcă trecuse o vijelie pe acolo şi distrusese totul. Câteva farfurii zăceau sparte pe jos, chiuveta era plină de vase, pereţii erau stropiţi de grăsime, podelele erau pătate, cada era înfundată. Liliana simţea c-o ia razna. I se părea că visează, că se găseşte într-un coşmar din care nu poate să se trezească. Se trânti pe scaun şi îşi ascunse faţa în palme, începând să plângă zgomotos. Marius o ignoră cât timp îi pregăti laptele lui Matei, apoi urcă să-l hrănească, iar femeia rămase singură, plângând. Nimic din ce se întâmpla nu avea logică. Era speriată, confuză şi foarte, foarte obosită, deşi dormise câteva ore bune. Ochii o usturau, inima o durea. Nu intenţionase să-şi lase copilul să flămânzească. Era convinsă că toată ziua rezolvase treburile casnice, aşa cum făcea de obicei. S ridică de pe scaun şi verifică în masca de chiuvetă. Oala în care gătise supa cu găluşte se afla la locul ei, curată. Deschise şi frigiderul, căută în cuvă, dar morvocii şi ardeii pe care îi folosise la supă nu mai erau. Ştia sigur că avusese doi morcovi şi doi ardei în cuvă, dar dacă nu gătise, atunci unde dispăruseră?
Se învârti o vreme şi prin baie, dezorientată, apoi urcă în camera lui Matei. Bebeluşul adormise la fel, cu obrazul lipit de pieptul tatălui său. Golise biberonul şi dormea suspinând. Încă avea ochii roşii de plâns. Marius nu dormea, ci privea în gol, iar atunci când intră Liliana, se ridică uşurel, puse copilul în pătuţ şi-i făcu semn soţiei sale să-l urmeze în dormitor.
— Vrei să-mi spui ce se întâmplă cu tine? Văd că nu te simţi bine, îmi dau seama când e ceva în neregulă, dar aş vrea să-mi spui.
Liliana se aşeză pe marginea patului şi strânse în pumni poalele cămăşii de noapte. Se gândi o vreme, apoi hotărî să aibă încredere în Marius şi începu să-i povestească despre cum tot o vedea, de câteva nopţi încoace, pe Magdalena în vis.
— Nu ţi se pare ciudat că Matei doarme noaptea? El nu dormea, plângea până dimineaţa, iar de două zile, e foarte liniştit.
— Dar e ceva normal, colicii încep să treacă pe la trei luni. Săptămâna viitoare, Matei face patru luni. Poate că de-acum n-o să mai aibă colici şi n-o să mai plângă. Dar pe mine mă îngrijorezi tu. Cred că ar fi cazul să mergem la medic. Nu-mi place deloc nici cum arăţi şi nici ce se întâmplă cu tine.
— Se întâmplă ceva cu casa! protestă femeia, ridicând vocea. Dacă n-am gătit nimic astăzi, unde sunt morcovii şi ardeii din frigider? Eu ştiu sigur că am gătit, am făcut supă cu găluşte! Am spălat şi am făcut curăţenie până aproape de două. Când am urcat la Matei, dormea.
— Ah, deci copilul adormea fără să mănânce?
— Am crezut că poate i-ai mai dat tu de dimineaţă…
— Ce tot vorbeşti acolo? De dimineaţă, tu i-ai dat să mănânce, la şase, ca de obicei. Nu-ţi aminteşti?
— Cum să-i dau să mănânce, dacă eu am dormit până la şapte fără un sfert?
Liliana şi Marius ţipaseră unul la altul atât de tare că reuşiră să-l trezească pe Matei, care începu din nou să zbiere. Fugiră amândoi în camera lui şi încercară să-l consoleze, fiecare cum ştia mai bine, însă Matei plângea, plângea şi plângea. Spre dimineaţă, după ce abia au reuşit să-l calmeze şi să-l adoarmă, Marius a hotărât să sune la serviciu şi să-şi ia liber câteva zile. După ce se trezi copilul, Liliana îl hrăni, iar micuţul adormi la loc. Marius vorbi la telefon cu şeful lui, apoi veni în dormitor şi se aşeză în pat, lângă soţia lui.
— Vrei, nu vrei, astăzi mergem la doctor. Vreau să te vadă un specialist. Dacă e din cauza oboselii, putem să angajăm pe cineva să ne ajute cu bebeluşul. Sau putem ruga o vecină să treacă pe aici şi să te ajute ziua, când sunt eu la muncă, pentru ca tu să te poţi odihni puţin… Ai nişte cearcăne foarte urâte şi ai slăbit îngrozitor, conchise el cu milă şi blândeţe, apoi o mângâie scurt pe obraz.
— Nu mă simt bine aici. Locul ăsta îmi aduce aminte de străbunica Magdalena. Aş prefea, decât să facem efortul ăsta, să ne mutăm înapoi la oraş, să schimbăm casa asta veche cu un apartament nou, renovat.
— Dar, Lili, doar am discutat despre asta. E mult mai bine pentru noi aici, economisim o grămadă de bani.
— Atunci, să economisim şi liniştea mea sufletească, nu?
Liliana se făcu ghem şi adormi cu genunchii strânşi la piept. Nu mai visă nimic şi avu un somn odihnitor. Se trezi după prânz, ceva mai senină şi mai binedispusă. Marius nu mai era lângă ea, în pat, aşa că, de vreme ce nu se auzea niciun sunet din camera lui Matei, porni să-l caute prin casă, dar nu-l găsi nicăieri. Presupuse, aşadar, că poate plecase până la magazin ori să facă o plimbare. Verifică bebeluşul, care dormea întins pe burtă, cu braţele mici şi grăsuţe deasupra capului. Pentru că nu ştia ce să facă până se întorcea Marius, îi dădu un telefon bunicii ei, Elisabeta. Se interesă de sănătatea ei, schimbară câteva fraze obişnuite, iar apoi, Liliana îi povesti c-o visase pe Magdalena.
— Aoleu, mamaie, nu e bine. Nu e bine deloc. Eu zic să vorbeşti cu popa din sat, să-l chemi să sfinţească acolo, că cine ştie…
— Hai măi bunico, mai rău mă sperii şi tu!
— Fata mea, nu vreau să te sperii, încerc să te ajut! Nu-i lucru curat acolo, din ce-mi spui tu. Dacă ştiam, nici nu vă mai dădeam casa, o vindeam naiba şi vă dădeam banii, să vă cumpăraţi ceva în altă parte. Lasă c-o să vin şi eu câteva zile să te ajut că ăla micu’. Tu stai liniştită, nu te agita. Încearcă să nu bagi în seamă…
Lilianei i se păru că-l aude pe Matei plângând şi închise repede, nu înainte ca Elisabeta s-o pună să-i promită că avea să aibă mare grijă. Când urcă în camera lui, îl găsi pe micuţ treaz. Se apropie de pătuţ, dădu perdeluţa la o parte, iar Matei rânji la ea, în acelaşi fel. O speria privirea lui, i se părea că şi ochii îi semănau cu ai Magdalenei, cenuşii şi reci, îngustaţi într-o privire maliţioasă, răuvoitoare. Încercă să-şi înăbuşe frica şi gândurile, îl luă în braţe şi coborî cu el la parter, apoi îi prepară laptele, ca de obicei, şi urcă înapoi pentru a-l hrăni. Îl ajută să eructeze, îl schimbă şi, în cele din urmă, îl culcă. Se făcuse târziu şi Marius nu mai apărea. Era neobişnuit de frig în casă, dar numai gândul de a coborî singură în beci, ca să regleze centrala, o îngrozea, aşa că hotărî să-l aştepte pe Marius să se întoarcă. Timpul, însă, se scurgea neobişnuit de repede, iar ei i se făcuse somn. Adormi în fotoliu, după ce-l înveli bine pe Matei şi-şi aşeză şi ea o pătură pe picioare. O visă din nou pe Magdalena.
De această dată, aproape că n-o recunoscu pe străbunica ei. Arăta exact ca în tinereţe, aşa cum şi-o amintea din pozele alb-negru pe care le văzuse în copilărie în albumul familiei. Ochii îi străluceau, pielea îi era întinsă şi albă, fină ca o mască. Se făcea că se aflau la un mort. Se afla în curtea casei, sub tei. Erau adunaţi acolo o mulţime de oameni necunoscuţi, îmbrăcaţi după moda vremii, iar în mijlocul lor trona un coşciug din lemn, frumos lucrat şi acoperit cu flori şi coroane. Nu putea să vadă cine murise, dar o văzu pe Magdalena, singura dintre femei care nu plângea. Bocitoarele jeleau fără să strige vreun nume, iar toate feţele erau umbrite de o tristeţe rece. Liliana se apropie de coşciug şi-şi văzu, printre coroanele bogate, propriul trup întins pe pânza albă de satin.
Se trezi urlând. Uşa era deschisă la perete, iar dinspre coridor venea o răcoare tăioasă. Matei plângea, plângea şi plângea, aşa că mama lui nu mai aprinse lumina, ci îl luă în braţe, încercând să-l liniştească. Privirea i se adaptă uşor cu întunericul mocirlos, iar obiectele din cameră căpătară contur. Îi văzu chipul lui Matei ascuns între umbre şi i se păru că zâmbeşte, deşi ea îl auzea clar urlând. I se făcu frică, aşa că vru să aprindă lumina, dar întrerupătorul nu funcţiona. Îşi căută telefonul şi nu-l găsi nicăieri, aşa că vru să coboare la parter, ţinând strâns bebeluşul în braţe şi tremurând din cauza frigului nefiresc, dar când ajunse în capătul scărilor, o văzu pe Magdalena aşteptând-o jos. Liliana se sperie cumplit şi azvârli copilul din braţe, care căzu pe scări, scâncind ca un pui de câine. Se ghemui într-un colţ, gemând de groază. Se chinuia să-şi adune picioarele la piept, dar îi tot alunecau pe parchet. Bolborosea cuvinte fără înţeles şi tremura din toate încheieturile. După un timp, scâncetul lui Matei încetă, dar Liliana nu realiza ce făcuse, aşa că rămase acolo, ghemuită, până dimineaţa.
Când o găsi Marius, era într-o stare de şoc. Avea faţa ca de ceară, atât de palidă încât nici nu i se mai cunoştea conturul buzelor, iar singurele pete de culoare erau ochii vineţii, găunoşi. Matei se lovise puternic la cap şi era inconştient. Tatăl lui îl ridică de pe treapta pe care zăcuse toată noaptea şi îl duse înapoi în pătuţ, tremurând, apoi se aşeză în fotoliu şi sună la poliţie şi la salvare. Îşi propti coatele pe genunchi şi îşi ascunse faţa în palme. Sufletul îi era zdruncinat. O durere cumplită îi traversa venele, furia şi repulsia îi înceţoşau mintea. Într-un târziu, Liliana reuşi să se ridice din colţul în care stătuse ghemuită şi merse în camera copilului. Încă tremura şi îşi urnea cu greu trupul, dar atunci când deschise uşa şi o văzu pe Magdalena aplecată deasupra pătuţului, începu din nou să urle.
— Uite-o! Cum poţi să nu o vezi? E chiar în faţa ta! Uite-o!
Marius sări ca ars şi se grăbi să o prindă în braţe pe Liliana înainte să se năpustească asupra pătuţului. Se zbătea ca o nebună în braţele lui Marius, urla şi plângea şi o striga pe Magdalena, pe care doar ea o vedea.
Străbunica ei o privea rânjind, afişând o expresie de extaz pur. Nu se mişcase de lângă Matei, pe care îl mângâia cu blândeţe pe frunte şi pe părul năclăit de sânge.
— Nu mai striga, fata mamii, că ne aud vecinii. Aşa a fost să fie. Acum, băiatul meu o să trăiască. Ar fi bine să vă faceţi bagajele şi să plecaţi, că o să vină să stea aici, în casa lui.

Despre autoare:

Gabi Gabrinov

M-am născut în 1997 în oraşul Găeşti, Dâmboviţa. Am urmat cursurile colegiului naţional Vladimir Streinu din Găeşti, la profilul uman, specializarea filologie, pe care l-am terminat în 2016. În 2020 m-am mutat definitv în Germania. În prezent sunt casnică şi aştept primul copil.
Îmi place să cred despre mine că sunt povestitor, nu scriitor, pentru că toată viaţa m-au preocupat poveştile de toate felurile, culese de la oameni sau inventate de mine. Scriu poezii de la nouă ani şi poveşti fantastice încă din gimnaziu. Am debutat literar în 2016, în revista Helion Online cu povestirea ,,Îngerii”. Am scris de-a lungul timpului alte câteva proze scurte, care au fost publicate în Helion (Nocturn) în 2017 , Liternautica (Ftizie-fragment de roman) în 2019 şi Egophobia, revistă cu care am colaborat cel mai des (Groparul care şi-a îngropat sufletul din greşeală, Povestea ceasornicarului, alchimistului şi bibliotecarului). Recent, am publicat şi în revista online Catchy. De asemenea, am fost selectată să particip cu zece poezii contemporane în antologia literară Nova Poetica, ce va apărea anul acesta la editura Literagraf.
Ador să scriu, să citesc şi sper ca într-o bună zi să pot mirosi paginile romanelor mele proaspăt sosite de la tipar.