Singurătatea creatorului şi a operei

                         Lucia Cosmina Vlad

           Singurătatea operei, a operei de artă, a operei literare este esenţială şi se leagă de solitudinea în care se retrage creatorul. Cel care scrie se implică, se cufundă în sine, în individualismul lui. Rilke îi scrie contesei de Solms- Laubach, la 3 august 1907: „De săptămâni în şir cu excepţia unor scurte întreruperi, n-am mai pronunţat un singur cuvânt, singurătatea mea se închide şi mă aflu în muncă precum sâmburele în fruct”. Cu mulţi ani înaintea lui, J.J.Rousseau, în 1771, mărturisea:  „Opera pe care am început-o nu putea fi făcută decât într-o retragere absolută”. Dar „hotărârea luată de a scrie şi de a se ascunde” se izbeşte de „tăcerea profundă, universală, tăcere înspăimântătoare care ascunde misterul de a fi devenit el însuşi” . „Cel ce se prinde în acest joc, renunţă la lume”, continuă Rousseau,  argumentând: „căci trebuie să scrii şi nu poţi scrie decât ascunzându-te şi îndepărtându-te”. Apoi, aflat în spaţiul singurătăţii devine obsedat de  neplăcuta separare: ”Singur, străin, izolat, fără sprijin, fără familie”; „Străin fără rude, fără sprijin, singur”.

        Opera îl atrage pe cel care i se consacră şi în acest fel ea este experienţă. Paul Valery a căutat să facă din scris „o activitate cu atât mai exigentă cu cât se putea refugia în profunzimea spiritului”. El explică: „Poezia nu-i decât un exerciţiu, dar acest exerciţiu este spiritul, puritatea spiritului, punctul pur unde conştiinţa devine o putere reală, care închide între limite stricte infinitul combinaţiilor”.

       Maurice Blanchot în volumul „Spaţiul literar” (Editura Univers, Bucureşti, 1980) afirmă: „Arta are un scop, scopul ei este dominarea spiritului, iar Valery socoteşte că versurile lui nu prezintă alt interes decât de a-l face să înveţe cum se face o operă a spiritului”.

       De unde vine ceea ce este scris? „Din posibilitatea creatorului de a se dezvălui, de a se afirma prin activitatea literară”. André Gide spunea: „Am vrut să arăt, în această operă, Încercare de iubire, influenţa cărţii asupra celui pe care o scrie şi chiar în timpul în care o scrie. Căci, ieşind din noi, ne schimbă, modifică mersul vieţii noastre”.

       Dar, cel care scrie nu are sentimentul că a terminat într-o carte ce are de spus şi începe alta. P. Valery numeşte aceasta „un privilegiu al infinitului”. Într-o asemenea perspectivă infinitul operei este infinitul spiritului. Totalitatea dispersată a lumii atrage cu uşurinţă creatorul care se ascunde „îndărătul  diversităţii ideilor şi a subiectelor”. Însă şi cel ce scrie şi cel ce citeşte trăiesc în dependenţă de o operă şi se dedau solitudinii.

       Scriitorul aparţine unei opere, unei cărţi, unei grămezi de cuvinte. Opera, cartea, implică intimitatea cuiva care o scrie şi apoi a cuiva care o citeşte. Pentru că, opera este solitară, dar comunică, ea atrage iubitorul de cuvinte şi de înţelesuri pentru a intra în singurătatea scriiturii.

        Scriitorul munceşte, îndeplineşte lucrarea, după care se distanţează de ea. O temă privilegiată, însă îl obsedează şi îl obligă să spună din nou întâmplări cu puterea unui talent îmbogăţit. Cuvintele nu sunt semne, ci imagini, valori, adevăruri de viaţă.

       Scriitorul este sub stăpânirea unei puteri, a unei obligaţii, a unui patos vocaţional care durează cât durata vieţii lui. Singurătatea, în care intră el, poartă demnitatea tăcerii, autoritatea talentului, certitudinea valorii de sine. El se conformează domeniului magistral al lucrurilor cunoscute, al experienţelor trăite şi al limitelor consimţite. Kafka observă cu surpriză şi cu încântată plăcere că „a intrat în literatură când a putut înlocui pe Eu cu El”. Mai mult, scriitorul se afirmă pe sine „atunci când nu vorbeşte el, ci fiinţa sa intimă”.

        A scrie înseamnă pentru un prozator: „a se face ecoul a ceea ce nu poate a înceta să îi vorbească, realitatea înconjurătoare”. Scriitorul are dreptul de a observa, de a interveni şi „de a restaura viaţa în felul său”. El serveşte literatura, iar aceasta „este în căutarea propriei esenţe, salvând raporturile cu lumea şi cu creatorul însuşi!”

        Dacă într-o operă admirăm tonul, muzicalitatea interioară, sensibilitatea, în ce constă autenticul? Nu stilul, nu calitatea limbajului, nu interesul pentru conţinut are importanţă, ci forţa viguroasă a celui care se retrage în tăcere, acea Tăcere care capătă formă, coerenţă, discreţie, frumuseţe”. Tonul nu este vocea scriitorului, ci a eului său, căci „vorbeşte universalul, generalitatea impersonală, adevărul care învinge timpul”.

        A scrie înseamnă pentru un poet „a se abandona fascinaţiei absenţei timpului”. „Timpul absenţei timpului nu este fără prezent, ci fără prezenţă. E o forţă activă, un flux, un fluid creator când poetul dispune total de libertate şi se conformează intenţiei”. Şi totuşi, deşi e singur, el este însoţit de sinele său. Acesta aparţine „unei regiuni care nu poate fi scoasă la lumină”, dar tot ce intră acolo „se transformă în ceva impersonal, nonreal”. Atunci descoperim fascinaţia, adică vedem ce se ascunde dincolo de lumea sensibilă. Tot ce ne surprinde, ne acaparează, ne farmecă, ne conduce la fascinaţie.

      Aşadar, susţine Maurice Blanchot: „a scrie înseamnă a intra în singurătatea unde se află fascinaţia”. De asemenea, înseamnă: „a te încredinţa absenţei de timp unde domneşte eternul reînceput”. Iar opera este operă când „devine intimitatea deschisă a cuiva care o scrie şi a cuiva care o citeşte”. Unul are puterea de a spune, celălalt deţine puterea de a înţelege. Primul a scris pentru că s-a pierdut în adevărurile infinite, în certitudinile fiinţei, în preaplinul gândirii”. Celălalt pentru că simte nevoia de a se încânta.

       S.Mallarmé afirmă: „Când am început să scriu am simţit unele simptome foarte neliniştitoare…” Pătrunzând în vers, poetul intră în acel timp al nefericirii, al deznădejdii, al solitudinii. „Vorbirea gândirii, acea mişcare tăcută ce afirmă în om decizia sa de a fi, făcând reală doar tăcerea, este vorbirea semnificaţiei însăşi. Această vorbire a gândirii ne trimite când spre lume, când spre infinit. Pentru că opera are în centru o concentrare a ambiguităţii. Privim un poem şi vedem cuvinte, dar „limbajul e o luminoasă evidenţă. Această evidenţă nu arată nimic, nu se sprijină pe nimic este insesizabilul în mişcare…” Acolo unde credem că avem cuvinte ne străbate „o virtuală dâră de lumină, o exaltare scânteietoare”. „Totul devine suspendare, dispunere a irealului devenit limbaj, când se afirmă prezenţa insolită a lucrurilor reale devenite pură absenţă, pură ficţiune, loc de glorie unde strălucesc sărbători solitare…”

Despre autoare:

Lucia Vlad

Am  debutat în Antologia  Cenaclului literar „Octavian Goga” – „Miresme de orgă”  cu versuri,  ulterior,  am cultivat   aforismul, povestirea  şi  mai ales, eseul. Am abordat în special teme de psihologie pozitivă, apoi cultură şi spiritualitate. Dintre volume: « Calea gândului frumos, Curajul vieţii, Undele infinite ale bucuriei, Vindecarea sufletului, Fii, tu-însuţi!, Familia, piatra unghiulară a vieţii,  Comorile inimii,  Privirea, Frumuseţea se construieşte în interior, Gingăşie.

Ultimul volum, „Valoarea suferinţei” (2019)  pune accent pe  tainele ce se ascund în spatele  nefericirii noastre pe pământ şi  pe datoria omului de a  se dedica  autocunoaşterii, îmbogăţirii spirituale  şi realizării unicului ideal- fericirea.

Un gând despre “Singurătatea creatorului şi a operei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s