Ellore avu impresia că se găsea în același loc, dar, când întoarse capul, nu-l mai văzu pe Neelen. Luminișul părea schimbat, chiar dacă în mijlocul lui se aflau masa de piatră și scaunele. Totuși, între ea și acestea se găseau niște filamente late și albastre, provenind de la tufișurile ce mărgineau locul. Se aplecă, și chipul i se oglindi pe suprafața unuia dintre ele, ca și cum ar fi fost o altă Ellore. Se dădu un pas înapoi, observând cum fața ei se multiplica de-a lungul firelor strălucitoare care acopereau tot spațiul de lângă ea. Nu se aștepta la asta.
De obicei, când nu se afla în preajma oamenilor, nu era nici în altă parte, ci doar se adâncea într-o stare plăcută de odihnă. Atunci, i se părea ca trupul îi devenea și mai ușor, plutind deasupra orașului. Se temea însă de această stare, mai ales în preajma miezului zilei, când se simțea în pericol să uite cine era și să dispară. Destrămarea era temerea ei cea mai mare. Când starea de plutire devenea prea plăcută, era timpul să revină pe pământ și să soarbă din energia lui, dacă nu voia să moară de-a binelea.
Privi în sus, la văzduhul alb, ca de iarnă, și încercă să-și amintească cum arăta zăpada pe când mai trăia. Cerul era ca firele albastre țesute în jurul ei și o îmbia să lase la o parte claritatea ce-o ajuta să existe și să se cufunde în starea de relaxare premergătoare uitării. Nu voia să uite, însă, chiar dacă erau atât de multe lucruri pe care nu și le amintea. Dacă uita, mai avea să-și găsească drumul spre casă? Cum avea să afle ce-o lega de Neelen? Cerul nu era de fapt cer, ci un vârtej de lumină ce o amețea. Simți o atingere pe față și, când ridică mâna, o văzu pătată de picături argintii ca de oglindă. Chipul ei se reflectă pe suprafața lor și din nou simți că uitase un lucru important.
– Ai grijă! strigă cineva, iar o mână o apucă de braț și-o trase în afara cercului.
Dincolo de luminiș era întuneric, părând că orice pas ar fi însemnat o călătorie între zi și noapte.
Lângă ea se afla chipul palid al cântărețul din tremoi.
Era tânăr, cu înfățișare plăcută, sprâncene frumos desenate, ochi alungiți și întunecați și un nas subțire și elegant, de care avea prins un lănțișor cu șase-șapte amulete. Nu era puțin! Trebuie să fi fost un cântăreț de renume, în ciuda tinereții. Ce căuta acolo, singur în mijlocul parcului sălbatic, în loc să fie răsfățat ca oaspete într-una dintre aripile bogat împodobite ale palatului? Fața lui i se părea cunoscută, așa cum era învăluită de lumina lunii.
Acum nu mai părea amenințător, deși mai devreme se temuse că avea să-l rănească pe Neelen. Lumea în care se afla era atât de diferită de cealaltă, încât se întrebă dacă nu cumva pășise pe tărâmul strămoșilor. Până atunci, bântuise prin lume ca o frunză bătută de vânt, simţind totuși că exista o barieră pe care se temuse s-o traverseze.
– Cine ești?
Tânărul ridică mâna în care ținea tremoiul.
– Ar fi trebuit să știi asta! Sau m-ai uitat și tu?
Ellore îi examină chipul, dar trăsăturile regulate nu-i spuseră nimic. Nici nu era de mirare, de vreme ce nu-și amintea nimic din timpul vieții, iar singurul lucru care-o lega de existența ei precedentă era răzbunarea.
Îi spuse și lui asta.
– Oh, răzbunarea! exclamă tânărul. Dacă n-ar fi fost ea, ne-am odihni în pace, dar așa, suntem sortiți să bântuim locurile unde-am trăit sau am murit.
– Mă cunoști?
– Cred că da!
Ellore îl privi cu îndoială, întrebându-se dacă putea să aibă încredere în el. Cântăreții erau niște flușturatici, toată lumea o știa.
– Eu sunt de mult timp aici și m-am obișnuit cu lumea asta, dar tu ar trebui să ai grijă, îi spuse el cu voce preocupată. N-ar fi trebuit să trec dincolo, însă uneori mi-e dor de locurile pe unde umblam când eram viu. A fost o greșeală, de fapt, una și mai mare, pentru că m-am lăsat văzut de nomenclatorul tău. De obicei, oamenii nu prea sunt conștienți de prezența mea, așa că nu mi s-a părut că risc cine știe ce dacă folosesc puțin tremoiul.
– Neelen nu este nomenclator, dar sunt de acord că are o percepție deosebită asupra lumii. Larneea, adevărata nomenclatoare, crede că el are legătură cu lumea de aici.
Din întunericul ce înconjura luminișul se auzi un murmur care o făcu pe Ellore să se întrerupă.
– Cu siguranță că are, am simțit și eu asta când am trecut dincolo. Cred că el m-a chemat, deși nu știe asta. I-am simțit gândurile ca și cum ar fi fost ale unei persoane pe care-am cunoscut-o demult. N-ar trebui ca oamenii care-au trecut în Lumea Umbrelor să se amestece cu cei vii, dar uneori există lucruri care nu ne lasă să ne odihnim în pace. Știu multe, iar, de când am murit, am aflat și mai multe, dar n-am nicio idee cine sunt, deși îmi amintesc cum am ajuns așa. Când eram viu, lumea mi se părea simplă, aveam talentul meu și-l foloseam ca să aduc bucurie oamenilor și mie însumi. Tremoiul îmi era cel mai apropiat prieten, deși simt că aveam și o familie la care țineam. Uneori, mi se pare că le văd fețele, le simt mirosul, îmi trec mâna prin părul lor și-am senzația șuvițelor mătăsoase pe degete, dar nu mi-i amintesc. Am fost victima unei jumătăți-de-ființă, asta știu cu siguranță, care mi-a consumat trupul și mi-a absorbit astfel și sufletul pan. Îmi amintesc c-am ajuns în lumea asta și c-a trebuit să fiu martorul neputincios al pierderii trupului. Asasinul meu mi-a scos inima, sălașul lui pan, și a mâncat-o, luându-mi astfel și memoria. Doar pielea mea a scăpat neatinsă, fiindcă avea nevoie de ea.
Tânărul făcu o pauză, părând că amintirea morții îl copleșise dintr-o dată.
– Această jumătate-de-ființă este un demon îngrozitor, care nu poartă un chip, fiindcă al lui a fost distrus de nomele antice, urmă el. Totuși, fiind viclean și rezistent, a reușit să supraviețuiască luptelor din vechime, însă într-o formă demnă de dispreț. De aceea, aceste ființe caută să fure alte trupuri – fiindcă dacă ar umbla prin lume cu ale lor, oamenii i-ar omorî fără doar și poate. Poate te miri că știu toate astea, dar sunt informații pe care le-am pus cap la cap, urmărind jumătatea-de-ființă care mi-a luat chipul și care acum se folosește de el pentru a-i înșela pe alții. Din păcate, puterile mele sunt limitate și i-am pierdut urma după ce-a ieșit din Meddian. După plecarea lui, am intrat într-o stare de visare ca să-mi menajez puterile, dar, de curând, ceva m-a trezit. Acum, stau aici de unul singur și încerc să-mi amintesc fața și vocea lui, ca să-l pot recunoaște și să-i beau sufletul. Când l-am văzut pe soldatul acela, am crezut că poate este jumătatea-de-ființă, dar m-am înșelat, era un om obișnuit.
Ellore se gândi că avea și el o răzbunare de îndeplinit, iar acest lucru îi unea.
– Pe mine de unde mă cunoști? Tânărul clătină din cap.
– Speram să-mi tu spui! Simți asta? o întrebă, apucând-o de mână.
Ellore văzu energia albastră ce le înconjura degetele împletite. Îl privi cu ochi mari și simți din nou durerea care o copleșea uneori în mijlocul zilei, când aproape își dorea să se disperseze sub soarele arzător. Era sigură că-l cunoștea pe tânăr, dar numele lui era ca un lucru pe care-l știa foarte bine, dar care, deși îi stătea pe vârful limbii, nu reușea să-l pronunțe.
– Și tu ai fost victima unei jumătăți-de-ființă, îmi dau seama, îi spuse el. De aceea nu-ți amintești nimic și ai rămas, ca și mine, prinsă în acest loc. Aici este doar o lume de trecere către altă parte, nici eu nu știu unde, fiindcă, dacă aș păși acolo, nu m-aș mai putea întoarce.
Ellore se uită neliniștită în jur.
– Dar eu, eu mă voi putea întoarce la Neelen?
– Cu siguranță! Nu ești prizonieră aici.
Cântărețul dădu din cap, iar talismanele ce-i împodobeau nările se mișcară ușor. Ellore auzi un clinchet, ca și cum clopoțeii de pe lanț ar fi avut o voce adevărată. Sunetul răsună prelung și, un timp, fu reprodus de vegetația ce înconjura luminișul cu crengi de umbră. Avu impresia că mai multe voci subțiri îngânau sunetul clopoțeilor. Se uită dincolo de marginea luminișului, dar nu văzu pe nimeni. Se simți amețită, de parcă ar fi pierdut ceva, fără să știe însă ce. Privi întrebătoare spre tânăr și, dintr-o dată, ceva ca o durere veche i se zbătu în piept.

Despre autoare:

ANA-MARIA NEGRILĂ este absolventă a Facultății de Litere, scriitoare și traducătoare.
A debutat în 1993 cu povestirea Fragile în Jurnalul SF, iar prozele sale au obținut numeroase premii la concursurile de profil (inclusiv premiul Vladimir Colin pentru roman, 2008).