realizat de Alexandra Medaru

Răzvan T. Coloja (n. Oradea) este un autor contemporan român cu studii superioare în Litere, Informatică și Științe Socio-Umane. De asemenea, are un master în Psihologie Clinică, Consiliere și Psihoterapii la Universitatea Oradea.

Fiind și publicist, are peste 700 de articole pe tematică IT&C în edițiile tipărite și digitale ale Linux Magazine, Ubuntu User Magazine, Linux Pro Magazine, precum și pe site-urile de profil IT linux.com, osnews.com, precum și articole de analiză, recenzii și povestiri în reviste și pe site-uri literare, printre care menționez: Caietele Oradiei, suspans.ro, revistadesuspans.ro.

A debutat cu romanul Fabrica de furnici (Ed. Vremea), care a fost urmat în 2011 de romanul Recolta roșie (Ed. Herg Bennet, reeditat de Crux Publishing în 2017). Alte romane publicate sau cărți în care este prezent sunt: antologia Cercul literar de la Oradea (2021, coord. Marius Miheț), antologia Zombii: Cartea morților vii (2013, Ed. Milennium Books), culegerea de povestiri Am auzit de… (2013, e-book), romanul Soldați ai terebentinei (2015, Crux Publishing – distins cu Premiul Special pentru Proză în cadrul Concursului Național de Creație Literară “Vasile Voiculescu”), romanul Pangeea, toamna (2016, Crux Publishing) și romanul Aer și MSbP (2016, Crux Publishing).

Fiind și psiholog clinician și psihoterapeut, Răzvan a lansat în 2018 la Crux Publishing un volum de psihologie intitulat Tainele psihologiei (176 de curiozități).

Salut, Răzvan! A trecut ceva timp de la ultimul tău roman, dar chiar și așa literatura scrisă de tine rămâne una care te marchează profund, fiind ceva ce n-am mai întâlnit la nici un alt scriitor român. Ce te-a făcut să te îndrepți spre zona transgresivă?

Cred că există foarte mulți autori care scriu despre partea considerată în mod tradițional ”frumoasă” a lumii și a lucrurilor. Și cred totodată că există lucruri frumoase despre care merită scris, dar care nu se încadrează în normele tradiționale care definesc acel ”frumos”. Literatura transgresivă e de nișă, dar am găsit în ea exact acea posibilitate de a lăuda urâtul, de a vedea ceva mișto în murdăria lăsată de cărbune ori ceva romantic în situații atipice de care oamenii, în mod normal, s-ar feri. Douglas Coupland are o carte numită ”Generation X”. E – întâmplător – cea care a dat naștere curentului transgresiv din literatură. Iar Coupland are un citat acolo care definește foarte bine ceea ce mă atrage la acest gen de literatură: ”I began to see this world as one where citizens stare, say, at the armless Venus de Milo and fantasize about amputee sex […]”. Am cuplat totodată foarte bine cu ce spunea Palahniuk despre scris: că s-a apucat de el atunci când s-a săturat de sex și droguri; și pricep perfect de ce: pentru că-ți oferă un ”high” mai lung și mai puternic. Și mai ”safe”. Și e măcar unul productiv.

Îmi place să scriu literatură transgresivă și pentru că-s un tip cinic de felul meu, iar cinismul ăla l-am regăsit și la alți autori din zona transgresivă, în aproape toate scrierile lor. Îmi place critica consumerismului și a normelor sociale. Îmi plac contrastele, îmi plac oamenii atipici. În plus, spiritul de revoltă e specific generației mele; îl internalizez și l-am regăsit la ceilalți autori din nișă: Craig Clevenger, Chuck Palahniuk, Coupland, Bret Easton Ellis, William Burroughs, J.G. Ballard. Când îi citesc simt că lumea are sens și că mai există oameni care o văd ca mine. Mă liniștește chestia asta.

Eu am citit toate romanele tale apărute la editura Crux Publishing, iar preferatul meu rămâne Aer și MSbP, despre care am și vorbit la lansarea din 2016. Cum a fost procesul de scriere a unei povești de dragoste atât de toxice? A fost mai dificil ca la celelalte romane ale tale sau mai ușor să intri în poveste, având și toate acele cunoștințe despre psihologie?

Eram încă student pe vremea când am scris romanul acela, așa că acel cumul de cunoștințe din psihologie era – la vremea respectivă – destul de limitat. Dar cunoștințele din psihologie m-au ajutat să pot exprima mai exact ceea ce încercasem să descriu. Nu știu dacă a fost neapărat mai dificil sau mai ușor decât în cazul altor romane, dar a mers cu siguranță un strop mai fluent.

De obicei îmi notez disparat chestii. Frânturi de idei, fragmente, gânduri. Îmi fac o foarte vagă idee despre ce vreau să scriu, dar sunt atent să nu-mi fac un scenariu prea exact. Dacă știu dinainte cu exactitate ce vreau să iasă sau cum se termină povestea mă plictisesc și îmi piere cheful de scris. Nu-i mai văd rostul. Prefer să las să văd ce iese pe parcurs când vine vorba de ansamblul unui roman, în special când vine vorba de cum se încheie povestea. În plus – sincer să fiu – acțiunea în sine nu mă preocupă atât de mult cât încercarea de a dicta povestea prin descrieri și trăiri.

Că tot vorbim despre ușurința de a scrie o poveste toxică… îmi poți spune care a fost romanul cel mai ușor de scris și care te-a solicitat cel mai mult? Și de ce a fost un proces mai greu ca altul?

Cred că cel mai ușor de scris a fost primul meu roman – ”Fabrica de furnici”. A fost ușor pentru că nu doream să public ci doar să scriu. Mi-au trebuit vreo opt sau nouă ani să mă decid, cu greu, să-l trimit unor edituri. Și-am făcut-o la vremea respectivă mai mult pentru că aveam, cred, nevoie de un boost de stimă de sine și de o schimbare decât din dorința de a publica.
Cel mai mult m-a solicitat ”Pangeea, toamna”. Asta pentru că a trebuit să jonglez cu mai multe personaje decât credeam că-mi va fi confortabil și pentru că existența mai multor personaje necesită mai multă acțiune și mai mult dialog. Ori am oroare de dialog când vine vorba de personajele mele. O altă chestie e că personajele au fiecare personalitatea lor, și mi-a fost dificil la vremea respectivă să comutez între ele și să păstrez un aer de autenticitate în interacțiunile dintre ei. Sincer să fiu, n-a ieșit așa cum aș fi dorit. Dar a fost un exercițiu interesant pentru mine, cu siguranță.

Eu am vorbit și despre Recolta roșie unde tema centrală se referă la religie – cum ți-a venit ideea acestei cărți, care are un ton foarte ironic și care lovește într-una dintre cele mai profunde probleme ale României?  De asemenea, ce fel de reacții a stârnit această carte, care ar putea fi, după unii, extrem de controversată?

Eu cred că am cam grăbit romanul ăla. Tema e de revoltă împotriva instituțiilor bisericești, nu atât de revoltă împotriva religiei. Am încercat să abordez tema cutumelor bisericești, cea a superstițiilor și cea a credințelor populare afiliate religiei. O altă temă pe care am abordat-o a fost cea a normalizării abuzului în societate – cu câtă naturalețe permitem unor chestii să aibă loc. Am încercat să evidențiez cinismul clericului și totodată să-mi satisfac curiozitatea asta despre cum ar acționa un tip al cărui job constă în a păstra curată imaginea instituțiilor bisericești de diferite denominații. Cu cât pragmatism ar putea rezolva problemele dacă e totodată și detașat complet de crez.
Reacții față de acel roman? Din partea unora dezgust, din partea altora amuzament, vreo două reacții de furie. Sunt detașat de ele. Nici nu mă mulțumesc, nici nu mă nemulțumesc. Le iau doar ca fiind acolo, undeva în trecut.

Cărțile tale abordează teme extrem de diferite, mergând însă pe o filieră profundă a psihologiei din spatele personajelor tale. Totuși în cărți precum Soldați ai terebentinei sau Pangeea, tomana, mai mult te axezi pe demonii din spatele personajelor tale. De aceea, care personaj din Soldați ai terebentinei sau din Pangeea, toamna ți s-a părut cel mai greu de scris? Sau e vreun erou din cărțile tale cu care ai avut o relație mai dificilă? Și de ce?

Cred că Ligia din ”Pangeea, toamna” mi-a părut cel mai dificil de conceput. Poate pentru că-i singurul om normal dintr-o cameră de oameni atipici. Mi-a fost greu s-o integrez acolo. Din ”Soldați ai terebentinei”? Poate Oc

În rest relația cea mai dificilă în scris o am cu personajele feminine care-s figuri centrale ale poveștii. Am teama asta constantă că nu le voi putea descrie așa cum vreau ori că ceva din comportamentul lor nu va cupla perfect cu acea descriere iar rezultatul va părea sintetic sau neverosimil. Dacă e ceva cu ce mă lupt constant și care mă neliniștește și după ce public ceva, cam asta e. Ștefana din ”Pangeea, toamna”. Mara din ”Soldați ai terebentinei”. Personajul feminin din ”Aer și MSbP”. Mi-e teamă de fiecare dată că am să uit să includ ceva critic – ceva ce ar fi putut formula o și mai bună impresie a cititorului despre acel personaj feminin.

De asemenea, romanele tale sunt foarte senzoriale. Eu aș putea să îmi imaginez un film după fiecare carte a ta. Dacă ai avea posibilitatea de a ecraniza una dintre poveștile tale, pe care ai alege-o? Ai vreun motiv anume?

Mi-au mai spus doi-trei oameni chestia asta: că romanele mele se parcurg ca un film. Dacă ar fi să pot alege cândva ce anume se ecranizează, cred că ”Pangeea, toamna” aș alege. Poate din pragmatism, că ar necesita buget redus probabil. Poate pentru că are mai multe personaje decât celelalte romane și asta m-ar asigura că n-ar ieși, poate, un film plictisitor. Dar aș fi curios ce iese din scenariu, ca adaptare, de ar fi să fie.

Cărțile tale adesea mă fac să mă gândesc la Chuck Palahniuk, despre care eu zic că e un soi de tată al literaturii transgresive, așa cum tu ești un soi de tată al literaturii transgresive de la noi. Îmi poți spune dacă el te-a influențat sau dacă au fost și alți scriitori care au avut un rol important în îndreptarea spre această zonă?

Nu mă consider nici pe departe un tată al literaturii transgresive de la noi. Sunt sigur că mai scriu și alții din țară literatură transgresivă, unii probabil mai bine decât mine. N-am prea avut contact ca cititor cu literatura română contemporană să mă pot pronunța în direcția asta. Am o tonă de cărți pe care vreau să le citesc, mai toate scrise de nume cu rezonanță din literatura universală. N-am avut vreme încă de ele, așa că literatura română va trebui să mai aștepte puțin în ceea ce mă privește. N-aș vrea să sune arogant. Pentru mine e strict o problemă de timp și nu se leagă de valoarea artistică a ceea ce pot scrie românii. Mi-e greu să dedic timp unui autor român când eu încă vreau să termin ”Arhipelagul Gulag” de Soljenițîn ori ”Power Elite” de Mills. Dar revenin – nu sunt un ”tată al literaturii transgresive” de la noi. Sunt un tip care uneori scrie, și atât.

Dar da – parte din influență a constituit-o Palahniuk. Mai ales primele lui romane – ”Fight Club”, ”Choke”, ”Invisible Monsters”, ”Survivor” și ”Haunted”. Nu-mi place ce-a scos în ultima vreme. O mai mare parte vine pe filiera lui Bret Easton Ellis – tot primele lui scrieri: ”Glamorama”, ”Less Than Zero”, ”The Rules of Attraction”, ”The Informers”. Ellis scrie într-un mare fel. O parte e influența lui Edgar Poe, un strop de Douglas Coupland, niște Ballard, Ginsberg și Frank Herbert. Dar dacă ar fi să numesc un autor cu care simt că pot cupla perfect, acela e Craig Clevenger. Mă refer aici la primele două romane ale lui – ”The Contorsionist’s Handbook” (care e – de departe – cea mai frumoasă scriitură peste care am avut norocul să dau în viață) și ”Dermaphoria”. Pentru mine Clevenger e un zeu, iar dacă într-o zi voi reuși să scriu un capitol care să ajungă măcar aproape ca scriitură de ceva din primul lui roman, consider că pot muri împăcat.

Pentru că ai cinci romane la activ, aș vrea să te întreb ce i-ai recomanda unui scriitor român care ar vrea să se apuce să scrie literatură transgresivă?

Să scrie când vrea, ce vrea, fără jenă și – dacă poate – fără rețineri. Să nu scrie din dorința de a publica sau a fi citit de mulți, ci mai degrabă pentru că-i va permite să scape de demoni și să vorbească cu ceva ce ar putea, într-o zi, deveni un eventual cititor. Să nu țină cont de alte reguli aparte de cele gramaticale. Să nu se teamă de ce vor crede alții, pentru că mereu se va găsi cineva căruia să-i placă ce a scris, la fel cum mereu se va găsi cineva care să deteste ce a scris. Și că – atâta vreme cât există fie și un singur om care găsește ceva frumos în ce i-a putut coace mintea – merită. Unul singur, și tot merită.

O altă chestie e ”corectează și recorectează” până iese cât mai aproape de ceea ce voiai să iasă. Că exact așa cum voiai să iasă nu va ajunge niciodată.

Știu că ai studii în psihologie, însă singura carte pe care nu am apucat încă să o citesc din cele apărute la Crux Publishing este Tainele psihologiei – 176 de curiozități. Ce i-ai spune unui neinițiat în psihologie despre ea?

Că e un compendiu de texte din domeniul psihologiei, scrise fix pentru cei care nu au tangență cu acest domeniu. Pe înțelesul lor. Și că ceva interesant tot va găsi prin ea.

Am vorbit despre cărți apărute, dar sunt curioasă dacă lucrezi la ceva în prezent… Ce ne poți spune despre proiectele tale?

N-am mai scris beletristică de multă vreme. De foarte multă vreme. Cred că s-a făcut un deceniu deja. Am o idee pe care o rumeg de câțiva ani, dar numai n-am avut timp să scriu. De vorbit despre proiectele mele nu-mi prea place, sincer să fiu. Până nu se concretizează la tipografie ceva nu discut cu nimeni despre ele. Aparte, desigur, de cei de la editură, dar și cu ei numai după ce-am verificat eu manuscrisul de vreo 6-7 ori și-am obosit. Abia după mă încumet să-l trimit și află și ei despre ce e vorba. Simt că dând detalii înainte să termin generez așteptări. Ori acelea, închipuite sau nu, pun presiune pe mine. Și nu-mi place să mă simt presat să scriu.

Un ultim gând pentru cititori?

Enjoy reading, I guess.

Mulțumesc pentru conversație! Și aștept cu nerăbdare o carte nouă!

Cu plăcere. Și eu îți mulțumesc pentru întrebări.