Foto: Frankie Fouganthin – Own work, CC BY-SA 4.0

În Argumentul cărţii sale “Nostalgiile identităţii”, autoarea Andreea Deciu formulează un set de întrebări care constituie miza lucrării: “[…] ce înseamnă a avea identitate personală? Cum sunt eu, ca persoană, recognoscibilă în timp de către ceilalţi? Cum sunt eu recognoscibilă mie însămi? Care este legătura dintre felul meu de a trăi în prezent şi trecutul ca depozitar al gândurilor, senzaţiilor şi intenţiilor mele? Cum mă redefinesc pe mine în fiecare moment semnificativ al vieţii mele, şi cum mă las construită şi redefinită de Celălalt, care la rândul său devine proiectul construcţiei mele?” În lumina acestor întrebări poate fi foarte bine abordată cartea autoarei franceze Annie Ernaux “Confesiunea adolescentei”.

Naratoarea de acum povesteşte despre “fata din 1958” – care nu este alta decât ea la 18 ani (adolescenta!) – ca şi cum ar fi o străină. Resimţită de ceilalţi “ca o anomalie, ca o abatere de la bunul-simţ, ca o perturbare”, dispărută din conştiinţa lor, fata din 1958 stăruie în memoria naratoarei de azi, însă şi ea mărturiseşte: “Am vrut să o uit pe fata aceea.” De ce? Pentru că sentimentul care a însoţit-o în acei ani a fost ruşinea. Ce anume generează ruşine la o adolescentă? Corpul şi manifestările sale, dorinţele, visurile.

Andreea Deciu (urmându-l pe Paul Ricoeur) explică în cartea deja amintită (“Nostalgiile identităţii”) existenţa a două tipuri de identitate: “identitatea idem” şi “identitatea ipse”. Identitatea ipse “stimulează alteritatea, schimbarea, pe când cea idem este responsabilă de “stabilitate, consecvenţă, identitate cu sine.” (p. 19) Dacă privim “Confesiunea adolescentei” a scriitoarei franceze Annie Ernaux prin această grilă de lectură, remarcăm un refuz total al identităţii idem: “Fata asta sunt eu? Sunt eu ea? Fata din fotografie nu sunt eu”. O simte pe adolescenta din ’58 atât de străină, încât are tendinţa de a vorbi despre sine, cea de atunci, la persoana a III-a. Cum spuneam, sentimentul care o însoţeşte adesea este ruşinea: pentru corpul său, pentru propriile dorinţe, pentru visurile pe care le are, pentru mama sa. Se vede pe sine “stângace şi ciudată, prost-crescută, nesigură”. Intensitatea vieţii ei constă în lectură. Dilemele identităţii îşi fac simţită prezenţa în pendulările permanente între pronumele pentru persoana I/a III-a şi în tendinţa de a face mereu precizări: “eu sunt cea care scrie”/”această fată care am fost eu”. Parcă simte absenţa unui pronume personal diferit pentru fiecare moment al vieţii, care să reflecte faptul că eu-rile nu se suprapun; “Eu sunt fantoma ei, care locuieşte în fiinţa ei dispărută.”

O legătură pe care o trăieşte cu un monitor din tabără o face să ia cunoştinţă de ceea ce am numi azi bullying: persiflări, cuvinte vulgare, devine obiect de dispreţ şi batjocură. Standardul de normalitate este dat de convingerile societăţii, o societate a cărei lege o constituie preeminenţa masculinului, resimţită ca  împovărătoare de către Annie Duchesne (adolescenta din ’58). Numai şi numai în raport cu acest fals standard, ea eşuează.  Faptul de a aduce acest tip de comportament în discuţie (chiar şi prin opera literară), precum şi directeţea limbajului din descrierea experienţelor avute o înscriu pe Annie Ernaux într-o mişcare feministă mai amplă în epoca pe care o trăim, care “denunţă” povara socială a hegemoniei masculine. În contrast cu oprobiul social, fata din ’58 este “mândră de ceea ce a trăit”. Când se insinuează ruşinea? Când îşi conştientizează refuzul identităţii?

Gândirea de sine, poate şi sub influenţa lecturilor din Simone de Beauvoir, o face să înţeleagă poziţia femeii “atunci când bărbaţii sunt la acelaşi nivel cu transcendenţa.” Deşi pare “fără strălucire sau relief “, conştientizarea de sine îi conferă o individualitate puternică; ca orice singularitate, se simte refuzată de societate: “Annie Duchesne nu era dorită în colonie.” Încearcă să se conformeze […], să semene cu ceilalţi, să participe la atmosfera […]” Creează un mecanism cameleonic de adaptare prin camuflarea propriei identităţi, plătind tribut societăţii prin neieşirea (cel puţin aparentă) din rând, prin integrare, prin dorinţa de a trece neobservată.

Referitor la limbajul frust folosit de Annie Ernaux în scrierile sale (vezi şi prima nuvelă din aceeaşi carte, “Pasiune simplă”), am căutat îndelung un criteriu pertinent care să facă diferenţa între obscen şi artistic, criteriu care să funcţioneze pe mai multe planuri, de exemplu şi în cazul filmelor. Cum diferenţiez un film pentru adulţi de un film artistic în care apar scene intime? Un răspuns la această întrebare formulează Ioana Pârvulescu în cartea sa “Întoarcere în secolul 21”: “Există o distincţie cât se poate de limpede şi de uşor de înţeles între cărţile pornografice şi cele literare, cu subiect erotic: tocmai efectul pe care scontează. Cele dintâi urmăresc un efect extraliterar (s.a.). Adică, în ce-l priveşte pe cititor, stârnirea simţurilor, iar în ce-l priveşte pe autor, banii. […] Miza unei cărţi de literatură, în care apar scene erotice oricât de şocante, oricât de îndrăzneţe, este întotdeauna clar estetică.” (p. 26)

Nu aş fi sigură că ceea ce face naratoarea din “Confesiunea adolescentei” este o modalitate de recuperare de sine prin memorie, dimpotrivă, cel puţin la început, se configurează o încercare de a disocia două identităţi (ale aceleiaşi persoane) care par să nu aibă nimic una cu cealaltă, după cum mărturiseşte: “Nu construiesc un personaj de ficţiune. Deconstruiesc fata care eram.”

Prin scris abia, fata din ’58 este “eliberată”. Prizonieră mai bine de cincizeci de ani în acest labirint, punerea în poveste este eliberatoare. Abia acum, când fata devine text, identităţile se suprapun, se reunesc: “Pot spune: ea sunt eu, eu sunt ea.”

La o lectură atentă detectăm în reflecţiile asupra interferenţei realitate/scris –  trăire/imaginaţie un fel de “revoltă” implicită la adresa teoriei eu empiric/eu narativ şi a totalei separări teoretice a celor două. În realitate, eul narativ nu este aşa strict separat de eul empiric şi, oricât ar fi scrisul o mască, ies la lumină în naraţiune flash-uri “empirice”. Naraţiunea (mai ales cea autobiografică, dar nu numai ea) revelează aspecte psihice ale autorului ei. Realitatea este filtrată prin scris: “Am început să devin o fiinţă literară, cineva care vede lucrurile de parcă ar trebui scrise într-o zi.”/”[…] ceea ce contează nu este ceea ce se întâmplă, ci ceea ce facem cu ceea ce se întâmplă.”/”Nu sunt interesată de cultură, există un singur lucru care contează pentru mine, să înşfac viaţa, timpul, să înţeleg şi să mă bucur.”

Lumea este poveste. Pentru că atunci când povestesc, redau reprezentarea mea. Iar atunci când povestesc într-un roman, când transpun totul în artă, notez reprezentarea reprezentării. Arta este poveste la pătrat. Spusă o singură dată sub această formă: “Mi se pare că toate acestea ar fi putut fi scrise altfel.”

Se descotoroseşte naratoarea de fata din ’58 încredinţând-o hârtiei? Face pace cu sine? Capătă o nouă identitate? Se vindecă prin poveste? “Nu ştiu exact ce este acest text.” – mărturiseşte ea. Eu ştiu: Literatură. De Nobel.

Bibliografie

Ernaux, Annie: “Confesiunea adolescentei”, în “Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei”, Ed. Pandora Publishing, Bucureşti, 2022

Deciu, Andreea: “Nostalgiile identităţii”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001

Pârvulescu, Ioana: “Întoarcere în secolul 21”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009

Despre autoare:

Monica Mitea

M-am născut în anul 1971 la Giurgiu. Am absolvit Liceul “Ion Maiorescu” din localitate (matematică-
fizică,1989). Am urmat studiile Universităţii Bucureşti, Facultatea de Litere (română-germană). Din anul

1994 şi până în prezent sunt profesoară de limba germană la Colegiul Naţional “Ion Maiorescu” –
Giurgiu.

Publicaţii:

Mitea, Monica: “Deutsch – 25 Themen”, Ed. Cronos, Giurgiu, 2005
Mitea, Monica: “Grammatik in Texten”, Ed. Cronos, Giurgiu, 2007
Chiva-Mitea, Monica: “Câteva aspecte ale limbii de lemn”, Ed. Cronos, Giurgiu, 2008

Mitea, Monica Adina Lorelay: “Rainer Maria Rilke – Briefe an einen jungen Dichter”, în “Mein
Lieblingsbuch”, Hueber Verlag, 2010
Articole în reviste (de ex. “Tribuna învăţământului”, “Educaţie şi noi orizonturi” ş.a.)