Gurile rele spuneau că Agata făcuse un pact cu diavolul. O făcuse pentru că se îndrăgostise de casă, iar sentimentul acesta fusese reciproc. De cum dăduse cu ochii de clădire – o minunăție de conac interbelic lăsat în paragină – rămăsese încremenită în loc. Ore în șir studiase acoperișul cu olane cenușii, pereții sufocați de iederă agățătoare și ferestrele umbrite de draperii de brocart, prin care nu se strecura la interior nici cel mai mic firicel de lumină. De câteva ori se apropiase de poartă, însă nu își făcuse suficient curaj cât să pășească în curte. Razele soarelui, trecând prin sticla curbată a marchizei, desenau pe prag o linie arcuită – un zâmbet de lumină. Reveni a doua zi, la aceeași oră, iar vizitele ei continuară săptămâni la rând. Fie că era arșiță sau ploaie, tânăra se înființa în fața porții și atingea zăbrelele cu prudența unui dresor care îmblânzește o fiară ținută în cușcă, așteptând momentul oportun pentru a trage zăvorul. Pelerinajul ei luase sfârșit într-o amiază ploioasă de toamnă, când vecini o văzuseră coborând dintr-o mașină ce aducea cu un dric, cu o valiză într-o mână și cu o geantă de voiaj în cealaltă.

Din ziua aceea, Agata s-a mutat definitiv la conac.

Desigur, nu toată lumea se grăbea să plece urechea la scornelile bătrânilor din cartier. Majoritatea vecinilor, inclusiv părinții lui Andrei, erau oameni care își bazau judecata pe rațiune și respingeau vehement orice teorie care aluneca în sfera misticului sau a paranormalului. Explicația pe care o găsiseră ei era una logică și cât se poate de prozaică: proprietara conacului fusese o damă de companie cu tarif mare, la serviciile căreia apela toată crema securității. După Revoluție se reinventase, rupsese orice legătură cu foștii ei amanți, și se izolase în conac. Aventurile ei amoroase din tinerețe reprezentau motivul pentru care devenise atât de secretoasă la bătrânețe. Ieșea rar, în zorii zilei sau pe înserate, când străzile erau aproape pustii, iar dacă se întâmpla să dea nas în nas cu un cunoscut, mormăia un salut și grăbea pasul, tăind din rădăcină orice tentativă de conversație.

Oricare ar fi fost adevărul, Andrei era însă convins că bătrâna doamnă ascundea o grămadă de secrete. Seară de seară, Agata trăgea draperiile și se așeza într-un balansoar poziționat strategic lângă fereastră. O vreme stătea cu ochii închiși, legănându-se în scaun. Când și când, își mișca buzele, bolborosind ca pentru sine, apoi, pe neașteptate, pleoapele i se deschideau. Cu toate că avea grijă să stingă lumina și să stea pitit în spatele perdelei, băiatul tresărea ori de câte ori ochii ei impenetrabili de bătrână îi întâlneau pe ai săi. Știa foarte bine că i-ar fi fost imposibil să țintească prin cortina de beznă. Nici măcar unei perechi de ochi ageri, peste care nu se așternuse pelicula albicioasă a cataractei, nu i-ar fi reușit această performanță. Totuși, fără să-și explice cum, Andrei era convins că femeia se uita fix la el, ba mai mult, îl studia cu o curiozitate de-a dreptul științifică, de parcă ar fi fost un cercetător, iar el un biet specimen pus sub lupă.

Nu avea veleități de voyeur și nici nu îi plăcea cum se simțea când privirea apoasă a vecinei sale îi pătrundea pe sub piele, săltându-i la verticală firișoarele de pe ceafă. Însă chiar și așa, în ciuda senzației de teroare împletită cu dezgust, îi era imposibil să renunțe la ritualul său nocturn.

În definitiv, de când venise pe lume Sofia, doar Agata îl mai făcea să se simtă văzut.

Inițial, se bucurase că familia lor avea să se mărească. Și-ar fi dorit un frățior, ce-i drept, unul pe care să-l învețe să meargă cu bicicleta și să se cațăre în copaci, cineva cu care s-ar fi înțeles din priviri și care ar fi apreciat cum se cuvine munca lui de-o viață – colecția de figurine și construcțiile din LEGO. Dar, după ce se gândise mai bine, ajunsese la concluzia că și fetițele aveau farmecul lor. Micuța Sofia avea să crească sub aripa lui, iar el avea să fie protectorul ei.

Însă toate planurile lui se duseseră pe apa sâmbetei din clipa în care se născuse pruncul.

De cum întorcea de la școală și deschidea ușa apartamentului, era nevoit să își acopere urechile cu palmele. Țipetele Sofiei răsunau atât de tare, încât aproape că îi perforau timpanele. După mai multe ore petrecute în vacarm, își simțea creierul schimbându-și consistența: dintr-o masă ridată și gelatinoasă devenea o sferă netedă de porțelan. O bilă care la fiecare mișcare se izbea violent de pereții tâmplelor, producând fisuri. Declanșând migrene. Nu mai era bun de nimic când îl pocneau durerile de cap. Nu mai avea chef nici măcar să se uite la televizor sau se joace la calculator. Singurul lucru care îl înviora cât de cât era să dea o tură de stradă cu bicicleta sau să se plimbe printre case, ascultând sunetul alb al traficului care răzbătea dinspre bulevard. Nici noaptea nu era cu mult mai bine; adormea târziu și somnul îi era superficial, bântuit de coșmaruri și agitat.

Părinților nu le pomenise nimic despre nesomn și migrene; se temea că, în loc de alinare, nu ar fi primit decât o simplă ridicare din umeri sau, mai rău, critici și insulte. Cum de îndrăznea să îi sâcâie cu prostiile lui, să le distragă atenția de la Sofia, planeta în jurul căreia se roteau încontinuu ca doi sateliți? Cu toate că arătau amândoi groaznic de obosiți și mai mereu erau cu nervii întinși la maxim, nu îi văzuse niciodată luminându-se la față ca în momentele în care fetița zâmbea cu toată gura, etalându-și gingiile rozalii, lipsite de dantură. Fericirea lor îl durea ca un reproș, ca o nedreptate. Pe de altă parte, nimic din ceea ce făcea el nu părea să le trezească interesul: nici că terminase clasa a patra cu magna cum laude, nici că deja devorase duzina de cărți cumpărate de mama la începutul anului și nici că reușise să asambleze de unul singur o mașină de Formula 1 din sute de piese LEGO. Atât de stingher ajunsese să se simtă, încât uneori se întreba dacă nu cumva erau adevărate teoriile expuse în cărțile SF și în benzile desenate, potrivit cărora o fisură în timp și spațiu te poate arunca direct într-un univers paralel.

Poate că asta pățise și el – aterizase într-un univers în care Sofia îi luase locul.

În după-amiaza aceea de august, Andrei își lăsă trupul să alunece de-a lungul vergelelor de fier și se așeză pe fundația gardului, masându-și tâmplele. Nu se pricepea grozav la aprecierea distanțelor și nici nu era expert când venea vorba de proprietățile antifonice ale grinzilor și betoanelor, totuși i s-ar fi părut firesc ca zgomotul să se atenueze pe măsură ce se îndepărta de sursă. Însă, chiar și de la depărtare, orăcăielile continuau să-l urmărească. Urletele ce îi asaltaseră urechile își făcuseră sălaș acolo și îl privau de plăcerea simplă de a se bucura de liniște.

Deodată, desluși o siluetă strecurându-se în spatele lui.

– În casă e răcoare, i se adresă o voce răgușită. Și e liniște. Foarte liniște. N-ai vrea să intri?

Băiatul îi răspunse cu un tresărit și se răsuci parțial, cât să îi poată zări profilul în locul umbrei. Agata stătea de partea cealaltă a gardului și se holba la el cu ochii ei prăfoși, ca cerul în miez de vară. Părul ei bogat, de un alb imaculat, era strâns la baza gâtului într-un coc cât un stup – o coafură atât de elaborată și de grea, încât bătrâna părea să depună efort doar pentru a-și menține gâtul drept. Purta o rochie neagră, tivită cu dantele, lungă până la glezne. Deși afișa un zâmbet în colțurile gurii, fața ei ridată avea o expresie aspră.

– Mă scuzați! Doar mă odihneam puțin. M-a moleșit căldura, explică el și se ridică, pregătindu-se s-o ia din loc.

– Pentru ce să te scuz? se încreți fruntea bătrânei. Dacă m-ar fi deranjat că ai poposit lângă proprietatea mea, nu te-aș mai fi poftit înăuntru, nu?

– Păi, așa e. Dar știți…

Agata răsuci cheia în broască și deschise poarta. Îl cercetă mai îndeaproape pe Andrei și acesta observă că irisul ei stâng era și mai deschis la culoare, ca luciul unui lac înghețat sub soarele anemic al iernii.

– Știu foarte bine ce te-au sfătuit părinții tăi. Și tu ești isteț că asculți de ei. Sunt o grămadă de smintiți în libertate și e bine să fii prevăzător, adăugă ea, arborând de această dată un zâmbet amar. Nu trece lună să nu aud de vreo nenorocire: crime, accidente de circulație sau copii care pur și simplu dispar de pe fața pământului.

Băiatul lăsă capul în jos. Adevărul era că, deși femeia avea dreptate, ezitarea lui nu avea legătură cu teama de străini. Din cine știe ce motiv, prezența ei îl făcea să simtă cum neliniștea îl împresura asemenea unui roi de albine.

– Însă noi doi ne cunoaștem foarte bine. Cred că deja ți-ai dat seama că prieteniile înfloresc și în lipsa vorbelor. Nu-i nevoie de conversație ca doi oameni să se apropie unul de altul. E suficient să petreacă timp împreună. Să se privească.

Lui Andrei i se puse un nod în gât și i se aprinseră obrajii, o senzație neobișnuită, căci nu prea îi stătea în fire să roșească. Iată deci că avusese dreptate: seară de seară, vecina lui se posta în dreptul geamului special ca să se uite la el. Să îl studieze.

– Poftește înăuntru, ce mai stai? îl îndemnă ea și se răsuci brusc, foșnind din rochie.

– Nu pot, bâigui el și făcu un pas în spate.

– Ba poți. Haide, tocmai am pus ibricul pe foc. O să îți prindă bine o cană cu ceai.

– Aș vrea, dar mă așteaptă mama.

Agata se opri și, întorcându-se pe jumătate, îi aruncă peste umăr o privire compătimitoare.

– Nu prea cred. Știm amândoi că în perioada asta mama ta e ocupată… cu alte treburi.

Nu-i plăcuse pauza pe care o făcuse în vorbire și nici cum articulase ultimele cuvinte, de parcă rostise un blestem. Dar, înainte să apuce să protesteze, se pomeni condus spre intrarea cu marchiză de sticlă, apoi prin antreul întunecos în care plutea un miros stătut, de frig și mucegai. Agata îi făcu semn către stânga, și băiatul păși într-un salon spațios în mijlocul căruia se afla o masă lungă, flancată de scaune cu spătar înalt. În colțul încăperii zări balansoarul și, lângă el, un gheridon pe care se aflau un ceainic alb de porțelan, două ceșcuțe și o zaharniță. Perdele cenușii erau agățate la ferestre. Dincolo de ele, printre zăbrelele ruginite ale gardului, se vedeau drumul și, undeva în spate, propriul lui apartament. Pentru o clipă, mama apăru în dreptul ferestrei cu Sofia în brațe. Copila se zvârcolea de mama focului.

Bătrâna îl pofti să se așeze și apoi se îndreptă către gheridon. Rotițele scârțâind pe pardoseală acompaniau pașii târșiți ai femeii.

– Imediat e gata ceaiul, preciză ea și arătă spre o odaie ce se ivea după un glasvand, probabil bucătăria.

De acolo răsunau vag bolboroselile apei puse la fiert.

Imediat ce Agata dispăru în bucătărie, băiatul se ridică de pe scaun și începu să cerceteze împrejurimile. În afară de masă și de balansoar, în odaie se mai aflau o vitrină umplută cu porțelanuri și câteva comode pe care erau proptite vaze cu flori uscate și sfeșnice de argint, înnegrite pe alocuri. De tavanul înalt atârna un candelabru cu ciucuri, ale cărui lumânări împrăștiau o lumină slabă. Pe un perete era agățat un tablou care înfățișa o femeie nespus de frumoasă, cu părul blond revărsându-i-se pe umerii dezgoliți. Ceea ce i se păru curios era că ochii ei, de un albastru electric, păreau să îl urmeze oriunde s-ar fi aflat în încăpere.

– Eram o frumusețe în tinerețe, spuse Agata și intră în salon, ținând ibricul în mână. Toți bărbații întorceau capul după mine.

Andrei roși din nou și se grăbi să se întoarcă pe scaun, la locul lui. Încă nu era atras de fete – le găsea, de cele mai multe ori, enervante și plictisitoare. Nu simțea nimic nici măcar atunci când se uita pe furiș la imaginile provocatoare ce inundau internetul. Totuși, tânăra din tablou avea ceva aparte. Doar privind-o, îl cuprindea o senzație de amețeală minunată, ca și cum s-ar fi desprins de pământ și ar fi început să plutească înspre nori.

– Așa e, încuviință el cu un firicel de voce. Erați foarte frumoasă.

Femeia turnă din ibric în ceainic un lichid de culoarea sângelui închegat, din care se ridicau aburi cu arome de trandafiri, rooibos și cuișoare, amestecate cu alte miresme dulcegi pe care Andrei nu le putea identifica. Ultimul lucru pe care îl făcu, înainte de a se așeza de cealaltă parte a mesei cu un trosnet al genunchilor, fu să umple ceșcuțele cu ceai.

– Tinerețea, vigoarea și frumusețea sunt cele mai de preț daruri, zise ea cu o voce calculată, în timp ce amesteca cu lingurița în ceai. Dacă le ai pe astea trei, poți să faci orice. Chiar și să o iei de la început.

Andrei înclină aprobator din cap și duse ceașca la gură. Gustă. Era bun, dar foarte fierbinte. Inspiră adânc, lăsând aerul răcoros să-i domolească usturimea limbii, și așeză ceașca în farfurioara ei delicată, albă ca fildeșul. Agata, în schimb, își bău ceaiul cu sete, dintr-o singură sorbitură, ca și cum lichidul clocotit ar fi fost apă de izvor.

Ca să nu se mai holbeze la ea, începu din nou să își plimbe privirea prin încăpere, studiind crăpăturile de pe pereți și fâșiile de lumină ce se strecurau printre perdele, mângâind în treacăt mobilele prăfuite. De partea cealaltă a străzii, părinții lui legănau amândoi pruncul, cuprinși într-o îmbrățișare strânsă. Văzându-i, pe băiat îl străpunse tăișul unui junghi de mânie.

– Iar pentru mine a venit vremea să o iau de la început.

Glasul ei sunase mai degrabă ca un șuierat, asemenea vântului care se strecoară toamna printre frunzele uscate, și Andrei simți deodată teama cuibărindu-i-se în suflet. Trebuia să plece de acolo cât mai degrabă.

– Vă înțeleg, doamnă. Presupun că e tare nasol să fii bătrân, zise el și se scărpină în creștet, rușinat de stângăcia cu care își alesese vorbele. Mulțumesc pentru ceai, dar ar cam trebui să plec.

Se trase cu scaunul în spate, pregătindu-se să se ridice, când palma Agatei se izbi de masă. Degetele ei noduroase, terminate cu unghii încovoiate ca niște gheare, păreau să se înfigă în lemn. Băiatul rămase nemișcat, privind cum lichidul roșiatic tremura în ceașcă și cum firișoarele de praf se ridicau din vinele mesei, plutind dezordonat în aer.

– Ba nu. Nu mă înțelegi. Însă eu îți cunosc gândurile foarte bine. Și îți dau dreptate. E cumplit să devii dintr-odată invizibil. De fapt, nu există nenorocire mai mare pe capul unui copil decât să piardă pe cineva pentru totdeauna, deși persoana respectivă se află fix lângă el.

Voia să răstoarne ceșcuțele cu ceai, să strivească sub tălpi cioburile de porțelan până ce aveau să se transforme în pulbere. Voia să-și ia avânt și să se agațe de gheridon, lăsând rotițele acelea hodorogite să lunece pe pardoseală și să îl poarte pe diagonala încăperii, până în dreptul ferestrei. Voia să fie azvârlit afară, să treacă prin cioburi și prin stinghiile de lemn ale cercevelei.  Durerea fizică ar fi domolit-o, măcar pentru o clipă, pe cea a sufletului.

Totuși, nu făcu nimic din toate astea.

Rămase cu spinarea lipită de spătarul scaunului și își coborî brațele în poală. Privea ca hipnotizat în ochiul stâng al Agatei, care părea să-și fi pierdut și ultimul pigment de albastru; devenise o sferă tulbure, de culoarea cenușii.

– Lucrurile se vor înrăutăți, reluă bătrâna. În câțiva ani, ai tăi pur și simplu o să te urască. Se spune că la adolescență copiii sunt cei care își urăsc părinții, dar de fapt e invers. O să-i deranjeze că petreci prea mult timp cu prietenii sau, dimpotrivă, că stai închis în casă. N-o să le placă dacă îți lași părul lung și nici dacă te tunzi periuță. Nu îndrăznesc să mai pomenesc de tatuaje sau cercei. Vei fi privit ca un intrus, un deranj permanent. Și, în fiecare zi, ți se va reproșa că tu nu ești ca ea. Ca Sofia… lumina ochilor lor.

Lacrimile deja îi urcaseră în gât, așa că Andrei strânse din pleoape până văzu steluțe luminoase. Agata se folosea de o lanternă ca să pătrundă în ungherele cele mai ascunse ale minții lui și scotea la iveală cuvinte pe care el nici nu se încumeta să le rostească.

– Și, te anunț cu regret, nici la maturitate n-o să ai parte de o viață mai ușoară. O fată ca ea, răsfățată și crescută în puf, va deveni o tânără nesăbuită, o pacoste pe capul tuturor. Va tânji după ceva, nici ea nu va ști ce, și va ajunge să cadă în patima drogurilor și a alcoolului. Se va abandona poftelor trupești. Pe cine crezi că vor da vina când va renunța la școală? Sau când tatăl tău va face un infarct, fiindcă n-o să mai poată suporta să o vadă izbindu-se cu capul de pereții cămăruței ei din clinica de dezintoxicare? Pe cine vor da vina oamenii când părinții tăi se vor stinge de timpuriu, lăsând de izbeliște o fiică fragilă, lipsită de discernământ?

Ochii apoși ai bătrânei scânteiară înspre el:

– Ai ghicit. Pe tine.

În ciuda celor unsprezece ani ai săi, băiatul izbucni într-un plâns cu sughițuri. Asemenea grozăvii nu-i trecuseră niciodată prin minte. Dar dacă ea îi ghicise gândurile, dacă îi înțelegea atât de bine suferința, de ce n-ar fi fost capabilă să-i și prezică viitorul?

O mână ofilită și rece ca gheața o cuprinse pe a sa. Lacrimile îl orbiseră de-a binelea și nu-și dăduse seama că bătrâna doamnă se ridicase de pe scaun și se strecurase până în dreptul lui.

– Pot să te ajut eu, îl informă Agata. De fapt, o să facem un târg. Tu îmi dai ceva, eu îți dăruiesc altceva la schimb. Ce părere ai?

– Dar eu nu am nimic de oferit, zise el și își trase nasul, încercând pe cât posibil să nu se gândească la colecția de figurine sau la piesele de LEGO. Nu credea că se putea despărți de ele.

– Băiatul meu drag, șopti ea și îl mângâie prin păr. Sigur că ai! Și partea cea mai bună e că e vorba de un lucru care nici măcar nu-ți e de trebuință.

Se scormoni în buzunar și îi întinse o batistă din dantelată, mai mult galbenă decât albă. Băiatul o luă, își șterse ochii și își suflă nasul cu putere, inspirând izul de mucegai pe care îl emana țesătura de culoarea oaselor putrezite. Apoi o urmări cu privirea până la comoda de lângă fereastră, unde femeia scotocea printr-un sertar. Când găsi ce căuta, slobozi un chicotit subțire, încântată de ea însăși. Porni înapoi spre el, șontâc-șontâc, cu gura lăbărțată într-un rânjet ce-i lăsa la vedere dinții stricați.

În mâna stângă ținea o foaie de hârtie. În dreapta, o pană.

– Iată aici soluția pentru toate problemele noastre, zise ea și îi împinse hârtia sub nas.

Andrei inspectă slovele trasate caligrafic cu cerneală neagră. Nu recunoștea niciun cuvânt, dar, dacă era să-și dea cu presupusul, ar fi mers pe o limbă moartă, probabil latina.

– Nu înțeleg. Ce-i asta?

– E un pact. Tu îți dorești să fii din nou iubit de părinții tăi, iar eu îmi doresc un suflet.

– Un suflet? îngheță băiatul. Pentru ce vă trebuie așa ceva?

Pentru o fracțiune de secundă, bătrâna își mută ochiul sănătos către peretele unde atârna tabloul. Din colțul odăii, se auzi pârâitul balansoarului pus în mișcare.

– Asta-i treaba mea, răspunse ea și se uită lung la el. Acum spune-mi, ești de acord să îmi oferi sufletul Sofiei?

– Al Sofiei? se miră el, clipind des.

Citise povești despre oameni care semnaseră pacturi cu diavolul din cine știe ce motive egoiste, tânjind după averi sau putere. Însă el ar fi făcut totul din iubire. Tot ce-și dorea era să-și recapete părinții, să ajungă în universul din care fusese izgonit de intrusa care îi luase locul.

– Și ce înseamnă asta? Fetița o să pățească ceva?

Agata se rezemă cu coatele de masă și se aplecă spre el. Era atât de aproape, încât îi zărea fiecare rid și petele de bătrânețe de pe piele. Și, pentru prima dată, îl izbi din plin mirosul respirației ei: o duhoare greu de definit, de carne stricată și de igrasie. Băiatul își simți resturile de mâncare de peste zi urcând pe esofag. Gura i se umplu de salivă. În surdină, balansoarul continua să scârțâie. Aproape că-l scotea din minți sunetul acela al lemnului frecându-se de lemn.

– Nu neapărat. Există oameni care trăiesc bine mersi și fără suflet. Pe pariu că și ție ți s-a întâmplat să te uiți în ochii cuiva și să ți se pară că acea persoana e complet goală pe dinăuntru.

Aceasta era o dilemă care îl măcinase îndelung, fără să-i fi găsit până atunci soluția. Așadar, existau oameni fără suflet. Schelete ambulante care își duceau traiul pe pilot automat, fără să simtă nimic. Oameni prin care viața trecea ca făina prin sită. Îi apărură în minte imagini cu indivizii pe care îi observa uneori la metrou, siluete cocoșate și cu privirea alipită de ecranul telefoanelor mobile. O văzu chiar și pe doamna învățătoare, o femeie care, de când îi murise soțul, arăta de parcă cineva o îmbiba seară de seară în solvent, ștergându-i treptat toate culorile de pe chip. Poate că și ea își rătăcise sufletul pe undeva.

– Accept târgul, murmură băiatul.

Mai avea o grămadă de întrebări: nu știa ce urma să se petreacă în continuare, nici când avea să intre în vigoare înțelegerea lor și, mai ales, cum se vor comporta părinții după ce bebelușul își va fi pierdut sufletul. Însă vocea i se stinsese. Nu mai putea rosti niciun cuvânt.

– Așa să fie, decretă Agata.

Fără avertisment, îi apucă mâna și îi înțepă buricul arătătorului cu vârful ascuțit al penei.

– Semnează aici, porunci ea și îi indică unde trebuia să se iscălească.

Ca prin vis, își văzu degetele apucând pana și apoi scrijelind ceva pe hârtie. Observă că își scrisese numele. În jur se lăsase o liniște de mormânt. Nu distingea nici măcar foșnetele rochiei bătrânei care se tot agita pe lângă el, pesemne cercetând semnătura. Chiar și balansoarul încetase să se mai legene de unul singur. În urechi îi răsunau doar bubuiturile în ritm de tobă ale inimii sale.

– Mi-a făcut plăcere să fac afaceri cu tine, zise femeia și ridică foaia la piept.

Incapabil să scoată măcar o șoaptă, băiatul se ridică brusc, împingându-se în masă cu toată forța. Ceainicul se răsturnă și se sparse cu un zgomot puternic. Lichidul se împrăștie pe masă, peste farfurioarele de porțelan, mânji scaunele și începu să picure pe dușumea. Tresărind, se trase în lături. Ochii lui se oglindiră în băltoaca aceea de culoarea fierului ruginit, apoi urcară progresiv până în dreptul Agatei, care afișa o mutră pe deplin satisfăcută.

O singură clipă îndrăzni să-și arunce privirea către fereastră. Și în clipa aceea, deslușind în penumbre conturul balansoarului, i se confirmă un lucru pe care doar îl bănuia.

Nu erau singuri. O siluetă cocârjată stătea chircită acolo. Și silueta aceasta își dezvelise toți dinții într-un rânjet diavolesc, o tăietură hidoasă care îi sfâșia chipul de la o ureche la alta.

Băiatul o lua la goană urlând, lovindu-se de mobile în timp ce alerga. Nu se opri decât atunci când ajunse la adăpostul odăii sale. Înainte să se ascundă sub pături, avu grijă să tragă transperantele.

Pe la ora 8, îl trezi sirena de ambulanță. Se dădu încetișor jos din pat și porni către sufragerie, cu inima cât un purice.

– Fă ceva că nu respiră! urlă mama, smulgându-și părul din cap.

Tata se aplecă deasupra copilei și își lipi urechea de pieptul ei. Era pământiu la față și avea fruntea scăldată în sudoare. Din hol se auziră bătăi în ușă și niște voci înăbușite.

– Hai, c-au venit! zise el și țâșni spre coridor.

Trei paramedici în uniforme fosforescente dădură buzna în sufragerie, cărând după ei trusele medicale și butelia de oxigen. Se strânseră imediat în jurul pătuțului unde zăcea bebelușul. Părinții se țineau amândoi cu mâinile de piept și se chinuiau să respire, de parcă se împuținase brusc aerul din încăpere. Chipurile lor erau împietrite într-o mască de groază cumplită.

– Încep ventilația! strigă unul din ei și fixă masca pe fața minusculă a Sofiei, în timp ce un altul îi apăsa pieptul cu două degete.

Andrei urmărea buimăcit spectacolul grotesc, fără să înțeleagă la ce se uită. Presupusese că, odată rămasă fără suflet, Sofia avea să devină un copil ursuz, poate puțin încet la minte – o ființă incapabilă să primească sau să ofere iubire, care la maturitate avea să ducă o existență solitară, ferecată într-un turn de fildeș.

Însă nici măcar o clipă nu-i trecuse prin minte că fetița avea să moară.

Se simți deodată copleșit de panică. Toți mușchii din trup îi tremurau. Ce făcuse? Doamne, ce făcuse? Plângând, se repezi afară din apartament, sări treptele două câte două și o luă la fugă pe mijlocul drumul. Vocile paramedicilor, bocetele sfâșietoare ale mamei sale și bâzâitul strident al aparatelor medicale se învârteau în capul lui ca o tornadă.

Se opri abia când ajunse în salonul cufundat în beznă al conacului. În cameră era dezordine. Nimeni nu strânsese cioburile de pe masă și nici nu ștersese petele de ceai, care arătau acum dezgustător, ca niște dâre de sânge uscat. Vizavi de masă, acolo unde până mai ieri atârna portretul femeii cu părul blond, nu mai rămăsese decât un dreptunghi de tencuială îngălbenită. Flăcările lumânărilor se stinseseră de ceva vreme, lăsând pe sfeșnice dâre albicioase de ceară întărită, ce aduceau cu niște lacrimi.

– Agata! o strigă el cu vocea frântă de plâns. Agata, ești aici?

Nu-i răspunse decât frunzișul copacilor foșnind în vânt.

– Vreau să anulăm pactul. Mă auzi? Înapoiază-i Sofiei sufletul!

Se prăbuși în genunchi, izbind cu pumnii în podea. Durerea îi sfârteca pieptul.

Se opri o singură dată ca să tragă aer în plămâni și să își sufle nasul. Și în acel moment i se păru că aude venind dintr-un colț un sunet familiar, care-i îngheță măduva în oase: scârțâitul aproape imperceptibil al balansoarului.

Despre autoare:

Ioana Bălan (n. 1985, București) am publicat proză scurtă în: Revista de Povestiri („Colecția de tablouri”), Proezia („Ziua în care m-am decis să mor”, „Letiția”), Utopiqa („Poveste cu parfum de frunze arse”), Cod de poveste („Marșarier”), antologiile „Povești sub cerul înghețat” și „Cronici de nisip și mare” (editura Cassius Books). Povestirea „Borcanul cu magiun” a fost distinsă cu premiul I la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, organizat de festival 4 Arts.