Certitudini

Cum fulgii se găsesc unul pe celălalt și se topesc

apoi, când lumina dispare, îngheață într-un țurțure.

cum umbra se ține mereu după tine, oriunde ai merge

cum același cuvânt poate fi și pâinea,

și cuțitul care o taie

și poți să te ascunzi în spatele lui

pentru că, nu-i așa, nu te poate atinge

cum nimeni nu mai recunoaște poezia,

o limbă maternă de mult uitată,

nici atunci când se deschide ca o rană în fața ta

cum gravitația ne îngroapă înainte să înflorim

cum există o frumusețe perversă a decăderii,

un fior estetic în crimă, o euforie a malignului

cum versiunea 1.0 e înjunghiată pe scenă în aplauzele frenetice ale publicului

cum animalul virtual programabil îți oferă trei minute de tandrețe

(nu mă-nțelegi, știu că nu mă-nțelegi,)

cum este focalizat obiectivul de ultimă generație pentru a suprinde

cel mai bun unghi al celui care se stinge de foame

sub steagurile aliniate corect

în câteva secunde, trei, doi, unu.

Da, poți fi liniștit

mai există certitudini în viața asta.

Relicve

Geamurile încă păstrează iluzia

pe pervaz sunt expuse realizările de seamă ale speciei:

zacuscă pătimașă de hribi, fiartă molcom la ceaun,

compot de zarzăre culese de nepoți,

ardei iuți în oțet pentru mesele de sărbători,

tot ce e mai bun ajunge sub sticlă.

Ultimele fragmente sunt etichetate cu grijă:

(fragil, a nu se deschide)

sfertul de oră academic în care ai așteptat,

știind că nu va mai veni nimeni,

oala în care ți-ai fiert tinerețile pentru ceilalți

greșelile păstrate în ultimul sertar, în mediu steril

să nu prindă cumva viață.

Între timp, pipăi orbește după certitudini

așteptând să se pogoare din ecran divinitatea

doar ca să descoperi că nu ai acoperire

bifezi imagini cu scări ca să-ți confirmi conformitatea

modelezi unealta care te modelează

descifrezi unealta care te memorează

eliberezi unealta care te desfigurează

ești un element mic dintr-o echipă mare

care vorbește aceeași limbă

a nimănui.

Sunt zile în care mai crezi că lumea e bună

se trezesc atavice reflexe pavloviene

și mâna ta se întinde să mângâie

să tasteze.

Corpul trist corporatist

Avem tensiune, avem presiune,

speranțe turate până la cer și înapoi

overtime-ul pe șolduri se depune.

E iarăși primăvară. Sau august. Sau joi.

Singurele analize care dor

sunt rapoartele fiscale trimestriale.

Ne dă kind reminder de zeci de ori,

skip și înghițim motivaționale.

Scârțâie șurubul lipsă, postpone,

îți dau ocupat, nu răspund la telefon,

nu e momentul, un pahar de Bourgogne.

Ne facem că nu vedem un glitch în sistem.

Un retreat cu spa și e ca nou. Sau nu prea.

În el ne punem încrederea:

de zeci de ani unghiile și părul tot cresc

sângele curge lună de lună

degetele continuă să tasteze.

Tragem la infinit de robotul ieșit

din garanție. Și totuși

aici se ascunde o adevărată mitologie:

propria lui galaxie de matcha cu lapte vegetal

cele șapte munci de a atinge targetul zilnic

zece mii de pași de la canapea la metrou,

work-life balance între pat și birou.

Cercetătorii britanici l-ar studia teribil

dacă ar fi puțin mai previzibil,

dacă n-ar aminti atât

de o pasăre dodo cu cheia la gât.

Vârsta primei menstruații

puncte puncte

Vârsta intrării la menopauză

când pui punct și ai terminat.

Între spațiile goale

viața mea se întinde

ca o rufă aruncată pe sârmă la uscat.

Hello, can you hear me

Știu că nu o să mă citești niciodată

de asta nici nu scriu. Stau cu ochii închiși

și îmi repet mantra: Hei, Siri, pause

this stream of consciousness.

Corpul, această entitate străină

în permanentă disociere,

mă trădează. Sângele vechi și uscat

al polimerului mi se usucă pe unghii,

copilul își cere drepturile,

lista de așteptare se face tot mai lungă.

Treaba cu validarea e că

după ce ai urmat toți pașii

ajungi să te simți ca un bilet perforat de autobuz.

Pot doar să-mi țin capul pe umeri,

frigul în oase, hărțile afective în hipocamp,

oamenii la distanță.

Pot doar să urmez orbește rețeta:

să mă spăl în nouă ape,

să sparg, să bat, să tai, să dau foc

mais tous les gâteaux portent ton drapeau.

La capătul celălalt al întunericului

ușa e închisă. Nu stă nimeni aici.

Despre autoare:

IRINA ANTON (n. 1985) este traducătoare din neerlandeză. Ultimele
traduceri publicate: Gaea Schoeters, Trofeul (fragment, în revista
Matca, 2025), Ilja Leonard Pfeijffer, Alcibiade (fragment, în revista
Matca, 2025) Ilja Leonard Pfeijffer, Grand Hotel Europa (Nemira, 2023)
Annet Schaap, Lămpița și băiatul-sirenă (Pandora Publishing, 2021). A
participat la edițiile din 2024 și 2025 ale festivalului de literatură și
traducere FILIT și la Festivalul Internațional de Poezie București
2025.
Scrie ocazional poezie și proză pe platformele Noise Poetry,
Haimanale literare, O mie de semne, Revista de povestiri și în
revistele Literadura și Matca. Câteva dintre poemele ei au apărut în
antologia de poezie O tandrețe strict teoretică, ed. Cartex 2025. A
urmat cursuri de scriere creativă la Creative Writing Sundays și
Mornin’ Poets. Finalistă la concursul Cod de Poveste (2025) cu proza
scurtă Jurnal britanic de vară.