Să fi avut vreo 9-10 ani când m-am apucat să scriu poezie. Catrene copilărești, cu rime previzibile, pe care tot încercam să le transform în cântece, dar uitam mereu linia melodică, căci nu aveam cu ce să mă înregistrez. Asta mă frustra teribil. Dar cântatul cel mai probabil nu era pentru mine oricum.

 Abia pe la 12 ani, am descoperit rima albă. Și asta mi-a schimbat viața pentru totdeauna. Când doamna profesoară de română, Tăicuțu, ne-a introdus această formă de artă, complet nouă pentru niște puști de clasa a cincea, ceva s-a petrecut înăuntrul meu. Îi auzeam vocea plină de încântare în fundal, în timp ce în mintea mea vedeam o pânză albă fâlfâind în vânt, zburând liberă către mare. Așa îmi imaginam eu versul liber.

Dar când m-am avântat în orizontul ăsta nou, mi-am dat seama că nu știam să înot. Corpul mi se răzvrătea, creierul îmi dicta rime, eu mă înecam – metaforic vorbind. D-na Tăicuțu a fost colacul meu de salvare. Ea m-a învățat să mă las în voia apei și să plutesc. Să las valul să mă poarte în locuri din mine în care n-am mai fost. Curând, participam la concursuri de poezie și mergeam cu dumneaei la lansări de cărți și alte evenimente asemenea.

Mi se spunea că scriu bine, orice ar fi însemnat asta, dar eu mă scriam pe mine.

Unii oameni sunt făcuți din tăceri. Iar eu mi le-am țesut pe ale mele în versuri, pe care nimeni nu le înțelegea cu adevărat. Căci, dincolo de tăcere, era urlet. Să încep să vorbesc însemna să îmi spun durerea, iar eu nu eram pregătită pentru asta. Nici ei. Așa că m-am ascuns în spatele metaforelor. Le-am pus de jur-împrejur ca niște cărămizi și fără să-mi dau seama, un zid înalt s-a ridicat în jurul meu. Fortăreața inimii mele. Culcușul meu cald. Închisoarea mea?

Pe vremea aia, rareori scriam conștient. Nu trebuia să îmi propun, nu mă așezam la masa de scris. Nici n-aveam așa ceva. Poezia venea la mine. Uneori, chiar și în miez de noapte. Mă striga pe nume, mă îmbia cu glas mieros, așa cum sirenele încercau să vrăjească bieții marinari.

 Tot ce adunam în mine zi după zi, mi se strângea în gâtlej, ca un ghemotoc de blană, pe care, asemenea unei pisici, îl scuipam afară în singurul mod în care mi-era cu putință – prin scris. Azi știu că ce făceam eu de fapt era terapie. Și mai știu precis că asta mi-a salvat viața. Căci n-aș fi putut să țin în mine atâta negru și urât. M-aș fi sufocat și aș fi murit așa cum mor mulți oameni, care n-au mai putut face față neputinței: de inimă rea.

 Mi-am adunat frumos toate traumele, iubirile adolescentine, dezamăgirile, fricile și visurile, le-am împopoțonat de sus până  jos în tot felul de figuri de stil, apoi le-am dat drumul în lume. Și așa frumos ce mi-au defilat toate trăirile pe podiumul vieții, în văzul tuturor, cu reflectorul pe mine și, în același timp, nevăzută de nimeni.

Ei credeau că-i doar artă. Era, de fapt, adevărul. Spuneam totul, fără să spun nimic concret și asta îmi dădea o satisfacție aproape perversă uneori. Numai eu știam însemnătatea versurilor mele. Dar asta însemna și că îmi duceam durerea singură în spate. Poezia îmi dădea aripi pentru puțin timp, dar sufletul îmi atârna tot mai greu în piept, ca o bilă de plumb.

Și apoi a venit prăbușirea. O tristețe atât de mare și de adâncă, ca un hău fără de capăt, din care nici poezia nu a reușit să mă scoată. Tăcere deplină. Mă mutasem deja de acasă, trăiam pe cont propriu. Duhul poeziei nu îmi știa adresa? Ce naiba se întâmpla cu mine și ce puteam face? Nu mai simțeam nimic, nici bun, nici rău, iar amorțeala aia a fost iadul meu temporar, în care nu m-am mai simțit om. Cerșeam suferință, doar să știu că sunt capabilă să simt atât de deplin pe cât simțisem până atunci.

Treceam prin viață ca un om fără gust și miros, iar lumea asta fără pic de savoare, mă făcea tot mai mult să-mi doresc să o părăsesc.

Mi-am lăsat mândria la o parte și am încercat să invoc eu poezia, dar oricât de mult am căutat-o, nu i-am mai dat de urmă. Așa că am renunțat și eu la ea. Am rupt pagini întregi de  versuri, altora le-am dat foc și am simțit cum mi se mistuie sufletul odată cu ele. Dar am simțit ceva! Mai-mai că m-am bucurat de propria-mi suferință. Și-atunci, o scânteie s-a aprins în mintea mea – focul ăla era catharsisul meu. N-am mai scris poezie multă vreme, dar mi-am transformat viața într-un adevărat buildungs roman.

Mi-am dat seama că mă identificam cu traumele mele, le țineam strâns la piept ca pe niște prunci. Ba îmi căutam și altele noi, căci doar cu genul ăla de experiențe eram obișnuită. Dar suferința fără poezie e al naibii de greu de îndurat. Iar poezia îmi întorsese spatele. Tot ce îmi rămăsese să fac era să îmi  închei socotelile cu viața, sau să mă vindec. Puteți ghici ce variantă am ales, dat fiind că citiți aceste rânduri.

N-a fost ușor. Vindecarea n-a fost cum mi-am imaginat-o eu: te așezi pe un covoraș de yoga, închizi ochii, meditezi și ca prin miracol ți se închid toate rănile ancestrale. Făceam un pas înainte și doi înapoi, iar la al doilea mă-mpiedicam și cădeam în șanț ca un bețiv proaspăt ieșit din crâșmă. Dar m-am ridicat de fiecare dată. Și mai presus de toate, mi-am dat voie să trăiesc. Să trăiesc tot ce nu mai trăisem până atunci, sau să retrăiesc lucruri pe care le trăisem, dar nu cum ar fi trebuit.

Mi-am rescris propria poveste, dar nu pe hârtie prin cuvinte, ci în realitate prin fapte. Atunci am realizat că eu eram de fapt poezie – poezie în mișcare. Și tot atunci am realizat că există un timp pentru scris și un timp pentru trăit. Nu-i de mirare că inspirația mă părăsise. Eram blocată într-o etapă bacoviană a vieții, în care nu vedeam decât negru și gri și nu scriam decât despre moarte și tristețe. Căci doar atât știam. Și mai rău decât atât, mă complăceam în propria mizerie.

Dar acum știam și cum se simte iubirea aia adevărată, acum știam și cum să mă bucur de lucrurile mici, acum aveam un morman de trăiri și experiențe pe care nu mai trebuia să le mai deghizez în altceva. Acum nu mai îmi era rușine nici cu cine eram, nici cu tot ce trăisem până atunci.

Așa că înarmată cu viziunea asta nouă asupra vieții, m-am pus pe scris. Nici nu m-am gândit la inspirație și dacă avea să vină sau nu. Am luat pixul și am început să scriu. Și nu mare mi-a fost mirarea să constat că ceea ce se înfiripa pe coala mea de hârtie nu era nicidecum un poem. Relatam cu o precizie și un realism camilpetresciene de care nu mă știam capabilă. Așa am făcut cunoștință cu proza.

Nu credeam că  aș putea să îmi spun adevărul atât de fățiș. Nu credeam că pot suporta să fiu văzută așa cum sunt. Dar proza m-a forțat să privesc cititorul în ochi și să îi spun exact cine sunt și ce vreau. N-am mai lăsat loc de interpretări, n-am mai îndulcit amarul cu epitete de prisos. Și tot ea m-a obligat să mă privesc în oglindă și să mă văd cu adevărat. M-am decojit ca o ceapă, strat după strat și sub mormanul ăla de proiecții ale altora asupra mea, am ajuns la esență.

Proza a fost a doua etapă a vindecării mele după poezie și cea mai radicală. Dacă poezia m-a ținut în brațe, mi-a ascultat tânguielile și mi-a păstrat secretele ca un terapeut devotat, proza asemenea unui mentor mai exigent ca Myagi m-a luat de umeri, m-a zgâlțâit bine și m-a trimis în lume să mă regăsesc și mai important, să mă reconstruiesc bucățică cu bucățică.

Ambele mi-au salvat viața. Ambele reflectă etape din viața mea și părți ale sufletului meu: umbra poetică și adevărul luminos.

Și în caz că vă-ntrebați – poezia s-a-ntors la mine în cele din urmă, probabil când a simțit că sunt pregătită să scriu și despre altceva în afară de trecutu-mi zbuciumat.

Astăzi îmi stau încolăcite în inimă ca yin și yangul ființei mele și am învățat cum să le împac și pe hârtie, căci acum știu că ele nu sunt separate ca apa și uleiul și nu am habar de ce le trasasem așa până acum. Nu știu de ce aveam impresia că trebuie să aleg una sau alta, de parcă eram nevoită să aleg între tristețe și fericire. Mai presus de toate, scrisul, în orice formă ar veni el, mi-a adus tihnă – o tihnă pe care nu o simte decât omul care a trecut prin focurile iadului, dar a făcut pace cu toți demonii și cu el însuși, iar acum nu se teme de suferință, nici nu cerșește fericire, e mulțumit cu liniștea colibei sale, cum ar zice Slavici și cu ceea ce este. Viața ca o proezie e despre a lăsa fiecare emoție, bună sau rea, să treacă prin tine și să o transformi în artă. Viața ca o proezie e despre a te ruga la Dumnezeu pe hârtie și  despre a fi un receptacul al răspunsului Lui către tine. Viața ca o proezie e despre a atinge alte inimi, despre a inspira, despre a alina. Dar când ești scriitor, viața ca o proezie îți este însuși destinul.

Despre autoare:

Născută într-un orășel de provincie în 1995, Elle Fonavi își împarte momentan viața între România și
Canada. Cărțile i-au fost terapie încă de mică, iar acum practică scrisul și fotografia ca mod de
supraviețuire (la propriu și la figurat). La vârsta de 20 de ani, și-a publicat propriul volum de poezii și a
avut de-a lungul timpului mai multe apariții în diferite publicații din țară și din străinătate. Îi puteți citi
blogurile de călătorie și admira fotografiile pe site-ul poemapostcards.com.