Robert C. Tökölyi

Când leoaica s-a năpustit asupra rangerilor, de fapt, ea a făcut acest lucru încercând să-și apare puii. George Adamson, rangerul însărcinat să protejeze fauna și locuitorii dintr-un vast teritoriu sălbatic situat în nordul Kenyei, nu avea cum să știe acest lucru, așa că a ochit, a tras, iar leoaica a căzut moartă. El fusese chemat, de urgență, să pornească în urmărirea unui leu care omorâse un localnic, membru al unui trib. Nu este clar dacă această leoaică a fost și cea care l-a omorât pe localnicul respectiv dar, cu siguranță, incidentul i-a schimbat lui Adamson destinul. Într-o crevasă a stâncilor, în apropierea locului în care mama lor a fost omorâtă, au fost găsiți trei pui, de sex feminin, născuți de curând, care au fost luați de acest gardian și duși în tabăra lui, unde trăia împreună cu soția, Joy Adamson. Se întâmpla într-una din zilele lunii februarie, anul 1956. Cuplul a „înfiat” cei trei pui, le-a dat nume: „Big One”, Lustica și Elsa dar, în scurt timp, și-a dat seama că era imposibil să-i crească pe toți, așa că a păstrat doar unul, pe Elsa, cea mai vitează și cea mai atașată de „mama” sa adoptivă, a cărei poveste avea să schimbe perspectiva întregii omeniri asupra relației omului cu natura și fauna sălbatică.

George Alexander Graham Adamson s-a născut la 3 februarie 1906 în orașul Etawah din India, din părinți britanici. Mama sa, Katherine, făcea parte dintr-o familie ce trăia în India de vreo 2 generații. Tatăl său, Harry, irlandez, ajunsese în India în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, în cadrul Marinei Regale. Inițial, intenționa să-și întemeieze o plantație de indigo. Apoi, s-a căsătorit cu Katherine, iar în jurul anului 1900 s-a pus în slujba rajahului din Dholpur. A știut să se facă util rajahului, datorită firii sale îndrăznețe și autodidacte, dezvoltând numeroase abilități, care i-au folosit. A învățat singur să construiască, a studiat ingineria, a pus bazele rețelei de căi ferate din Dholpur, a reorganizat armata rajahului și a devenit unul dintre instructorii acesteia. Când s-a pensionat, Harry nu a rămas în India, dar nici nu s-a întors în Marea Britanie, optând pentru Africa, unde a pus bazele unei plantații de cafea.

               

                                     George Adamson, tânăr

George Adamson a fost educat în Anglia, la Dean Close College, în Cheltenham, iar în anul 1924 s-a alăturat familiei sale, în Africa. Timp de mai mulți ani, George a îndeplinit diferite munci, unele mai interesante decât altele: a lucrat în construcții, apoi în transporturi, a făcut comerț cu capre, rășină și ceară, a fost comis-voiajor, căutător de aur, vânător etc. După moartea tatălui său, în 1927, conducerea plantației de cafea a fost preluată de fratele său, Terence, dar timpurile deosebit de grele, marcate de criza economică, nu au fost blânde cu cei doi frați, fapt pentru care situația profesională ambiguă a lui George s-a prelungit până în 1938, când a fost angajat într-un department de stat al Kenyei care se ocupa cu protejarea vieții sălbatice specifice acestei țări. A fost poziționat la Isiolo, la o distanță de circa 180 de mile de Nairobi având de controlat o suprafață imensă, echivalentă cu cea a Angliei, în partea de Nord a Kenyei, la granița cu Etiopia și Somalia. Deși avea ajutoare, sarcinile lui George erau greu de îndeplinit. Ulterior, a avansat în funcție, devenind șef în acest department al protejării florei și faunei sălbatice din țară, iar în anul 1961, după 23 de ani de activitate, s-a pensionat.
Pasiunea sa, vânătoarea, și activitatea de ranger, i-au dat lui George Adamson o imensă experiență practică în cunoașterea faunei sălbatice din Africa ajungând să devină un specialist în lei, în comportamentul acestora, reușind să identifice sexul, vârsta, mărimea unui leu, precum și dacă era rănit sau nu, doar după urmele lăsate în savană.
Pe soția sa, Joy Adamson, a cunoscut-o aici, în Africa, când aceasta era încă căsătorită cu botanistul elvețian Peter Rene Oscar Bally. Pe numele său adevărat Frederike Victoria Gessner, aceasta s-a născut la 20 ianuarie 1910 în localitatea Troppau în Silezia, azi parte a Cehiei. A fost fiica lui Victor Gessner și Traute Weisshunhn și a mai avut încă două surori: Traute, cu un an mai mare și Dorle, cu nouă ani mai mică. Familia sa era destul de înstărită, mai ales pe partea mamei sale, fiind proprietara mai multor fabrici de producere a hârtiei iar în primii ani interbelici, a primit un contract cu statul pentru reciclarea bancnotelor ceea ce a stârnit imaginația copiilor familiei, care vedeau în curțile fabricilor grămezi imense de bani, scoși din uz. Frederike și-a petrecut copilăria pe moșia bunicilor materni.

                                   Frederike Victoria Gessner

Tatăl său, Victor Gessner, era, la bază, slujbaș al statului. În Primul Război Mondial a dobândit gradul de colonel și comanda unei unități motorizate. Era un om politicos, dar rece și distant, iar uneori se comporta tiranic cu fetele sale. Din acest motiv, relația Fredericăi cu tatăl său nu a fost niciodată foarte apropiată, fiind bazată doar pe respect și frică. Victor Gessner fusese atât de dezamăgit de faptul că și cel de-al doilea copil al său era tot fată, încât o striga pe aceasta Fritz, îi cerea să se comporte ca un băiat și o îmbrăca ca atare. În schimb, Frederika avea amintiri plăcute legate de mama sa, de o frumusețe răpitoare, șarmantă și foarte dotată din punct de vedere artistic. Aceasta, avea o voce superbă de soprană, picta și era sufletul petrecerilor. Când Frederike împlinise 10 ani, părinții săi au divorțat, mama mutându-se la Viena unde s-a și recăsătorit foarte repede în timp ce fetele au rămas, pentru o vreme, cu tatăl. Ulterior fetele mai mari au fost încredințate bunicii materne iar fiica cea mică a rămas la tată, legătura frățească a surorilor destrămându-se. În acei ani, Frederike s-a apropiat, paradoxal, mai mult de tată, având în vedere că mama sa s-a recăsătorit cu un filo-nazist, cu care nu a putut coabita, sub nicio formă. Frederike a trăit la moșia bunicilor materni, lângă Viena și a studiat în capitala Austriei, la o școală particulară cu internat, unde a aprofundat cunoștințele de muzică, limbi străine, și arte, la care excela. La finalizarea studiilor a fost certificată ca profesoară de pian dar a urmat, ulterior, și cursuri de sculptură și chiar medicină.
Viața Fredericăi a fost una aventuroasă. Spre deosebire de George Adamson, cel de-al treilea soț al său, al cărui stil de viață se confunda cu cel al animalelor sălbatice, fără mari variațiuni pe această temă, Frederika a încercat foarte multe lucruri: muzică, artă, limbi străine, medicină. A mai fost căsătorită, de două ori, cu bărbați foarte diferiți, dar care aveau în comun cu George, pasiunea pentru o viață liberă, în mijlocul naturii, departe de orice zumzet citadin. Primul său soț a fost Victor von Klarwill, alintat de prieteni „Ziebel”, un tip frumos, sociabil, dealer de mașini, iubitor de excursii, călătorii, schi. A fost o căsătorie făcută în grabă, la 28 iulie 1935, între doi oameni foarte diferiți, care nu au apucat să se cunoască cu adevărat. Primele semne ale izbucnirii unui război în Europa, apărute prin 1937-1938, l-au îngrijorat pe Victor von Klarwill, care a încercat să găsească un refugiu pentru el și soția sa din calea nazismului și a antisemitismului exacerbat, cochetând cu ideea stabilirii lor în Tasmania, Tahiti, Africa, în general, în locuri neatinse de acest sentiment de ură. Cei doi au optat pentru Africa, iar Frederike a fost trimisă înainte pentru a găsi o locuință potrivită familiei, soțul urmând să vină acolo după ce-și punea în ordine afacerile. În timp ce explora Africa în căutarea unui cămin familial, Frederike l-a cunoscut pe viitorul său soț, un botanist elvețian, Peter Rene Oscar Bally, pasionat de plante medicinale, pe care le studia și desena. Lucrase în India și Africa, iar din 1938 a fost angajat la Muzeul din Nairobi ca botanist. Amândoi erau căsătoriți, niciunul nu se regăsea în mariajul pe care îl avea, astfel că, după divorțul fiecăruia, s-au căsătorit, la 4 aprilie 1938 și s-au stabilit în Kenya. Influența lui Bally asupra Fredericăi a fost una pozitivă, el încurajând-o să deseneze flora și fauna africană. Împreună, au întreprins numeroase expediții științifice în vederea luării în evidență a numeroase specii de plante care-l pasionau pe Peter Bally. De asemenea, el este cel care a alintat-o pe soția sa „Joy”, refuzând să-i mai spună vreodată pe numele adevărat. Căsătoria lor nu a durat mult, în ciuda afinităților pe care cei doi le aveau.
În timpul unui safari, petrecut prin anul 1942, Joy l-a cunoscut pe George Adamson, gardian al vieții sălbatice din Kenya, de care s-a îndrăgostit. Nici nu se putea altfel, pentru că George era un bărbat bine clădit, cu părul blond și ochi albaștri, frumos ca un actor de cinema. De asemenea, avea un aer misterios, prin felul său tăcut și retras. Nu era deloc sofisticat ca soțul său dar iubea, peste măsură, animalele sălbatice și modul lor de trai, ale căror secrete și obiceiuri le știa foarte bine. În timpul petrecut împreună, Joy a aflat numeroase povești și amănunte despre aceste animale, fiind fascinată de cunoștințele lui George despre girafe, crocodili, antilope, dar mai ales despre lei. După o perioadă ambivalentă, în care Joy nu s-a putut hotărî cu privire la drumul de urmat, a divorțat, iar la 17 ianuarie 1944, s-a căsătorit cu George Adamson, devenind și ea dedicată conservării și salvării florei și faunei sălbatice din Kenya, o activitate în care cei doi soți, vor deveni pionieri și militanți recunoscuți, pe plan internațional.

         

              Victor von Klarwill                       Peter Bally

George și Joy s-au stabilit la Isiolo, acolo unde soțul își avea reședința și sediul administrativ. Locuința acestuia era mai degrabă o casă africană, destul de generoasă ca spațiu dar primitivă ca aspect și dotări. Locuind împreună, Joy a putut să observe mult mai bine activitatea soțului ei, care de multe ori devenea periculos de palpitantă. Acesta aplica cu mare strictețe legea când venea vorba de încălcări din partea braconierilor și era un mare susținător al conservării biodiversității din zona protejată în care activa. Aproape în fiecare an, se afla în pericol de moarte, atât ca urmare a activității ilegale a braconierilor pe care îi urmărea fără milă, reușind să aresteze sute de astfel de personaje, cât și din partea atacurilor unor animale sălbatice de mari dimensiuni. Participau împreună la partide de safari, iar cei doi soți formau o echipă imbatabilă. Îl admira pe soțul său pentru abilitățile dezvoltate acolo în mijlocul pustietății și viața aproape primitivă pe care acesta o ducea, asemeni populației autohtone, fiind capabil să citească urmele lăsate de animale în savană sau, să se orienteze în timp și spațiu folosindu-se doar de semnele naturii, fără să apeleze vreodată la ceas sau alte instrumente moderne. Era un om tăcut, răbdător și tolerant care accepta cu stoicism unele obiceiuri „burgheze” ale soției sale, sau unele răbufniri ale acesteia, pentru că Joy era energică și temperamentală.
Viața cu George în mijlocul pustietății, printre animale sălbatice a devenit atractivă și pentru Joy, care l-a urmat peste tot pe soțul ei, dar a dezvoltat și preocupări și pasiuni personale. Astfel, a salvat numeroase animale rămase orfane: manguste, pui de girafă, pui de elefant și leu, diferite tipuri de feline, felurite tipuri de păsări. În paralel cu preocuparea sa de a salva animalele, Joy a continuat pasiunea de a desena și picta, realizând sute de lucrări în care erau reprezentate elemente ale florei africane dar și portrete ale aborigenilor din triburi, în port popular. În acest sens, călătorea destul de des pe tărâm african pentru a găsi plante, peisaje, oameni sau porturi tradiționale deosebite, pe care, mai apoi, le dona sau vindea muzeelor interesate.

                          

            Joy Adamson și unele dintre portretele sale de băștinași

                                           

                                         Desene botanice realizate de Joy Adamson

***

Când George a revenit în tabără cu puii de lei găsiți în acea zi de februarie a anului 1956 nici nu se punea problema ca Joy să refuze să-i primească, mai ales că ea nu se afla la prima experiență de acest fel. A crescut și îngrijit, de-a lungul timpului, numeroase animale și, chiar atunci când au sosit puii de leu, animalul său de companie era un hyrax, pe nume Pati-Pati, care s-a dovedit o foarte bună dădacă pentru aceștia. Pe lângă acest aspect, trebuia luat în considerare și sentimentul de vinovăție al lui George, care a ucis leoaica mamă. Deși puii au fost, de la început, liberi și puteau să se miște nestingheriți, peste tot, cuplul George-Joy le-a construit o anexă, un fel de țarc, în care să fie închiși peste noapte, astfel încât să nu fie puși în pericol de alte animale sălbatice care ar fi putut ataca la lăsarea întunericului. La început, alimentarea cu lapte a puilor a fost dificilă și a durat ceva timp până când Joy a reușit să-i învețe să folosească biberonul. Le-a dat nume: Big One, Lustica și Elsa, aceasta din urmă fiind și cea mai mică. Poate că, în sălbăticie, tocmai Elsa ar fi fost puiul care nu ar fi supraviețuit, fapt conștientizat de Joy, care i-a acordat o atenție specială, hrănind-o întotdeauna înaintea celorlalți, pentru a prinde puteri. Relația dintre ele s-a dezvoltat și a devenit una specială, Joy ocupându-se de Elsa ca de copilul pe care nu l-a avut niciodată. Cel mai probabil, avea nevoie de acest experiment în viața sa și din motive personale, întrucât Joy și George erau destul de înstrăinați unul de altul, de câțiva ani chiar. Astfel, cei doi s-au dedicat în totalitate experimentului, Elsa reușind să-i reaproprie.
În primele 5 luni de viață, puii de leu au trăit împreună, în gospodăria lui George și Joy. Se jucau toată ziua, dormeau împreună, iar Pati-Pati, hyraxul lui Joy era ca o doică și gardian al puilor, intervenind între ei când aceștia se hârjoneau. Puii colindau împrejurimile, iar „părinții” lor le-au amenajat tot felul de locuri de joacă unde să-și consume energia. Le plăcea foarte mult să se cațere în copaci, întrecându-se parcă să vadă cine era mai puternic și mai agil. Pe la 4 luni și-au exersat și primele instincte de vânător, fugărind un grup de catâri folosiți de familia Adamson. Pe la 5 luni, după ce puii crescuseră suficient de mult ca să înceapă să creeze unele probleme, a devenit evident pentru toată lumea, dar mai ales pentru cei doi soți că nu mai puteau fi ținuți toți cei trei pui, astfel că Joy și George au început să se intereseze pe la grădinile zoologice din lume, în cele din urmă alegând ca Big One și Lustica să fie trimiși Grădinii Zoologice din Rotterdam.

Cei trei pui de leu – Big One, Lustica și Elsa

A fost o soluție de compromis, pentru că Joy a refuzat să se despartă de Elsa, puiuțul ei iubit, care era cea mai vitează dar și cu temperamentul cel mai frumos și care, se atașase atât de mult de Joy încât, efectiv, se comporta ca un copil, iar Joy îi răspundea cu gesturi materne. După despărțirea de frații săi, Elsa a avut nevoie de o perioadă de acomodare la noua situație, văzându-se singură, fără partenerii săi de joacă. Atunci, acest gol a fost umplut de ajutoarele lui George, Nuru și Makedde și, bineînțeles, de George și Joy, care au devenit principalii prieteni și tovarăși de joacă ai Elsei. Pe măsură ce creștea, soții Adamson au luat-o cu ei în scurte excursii, în afara taberei pe care leoaica o cunoștea, pentru a-i testa reacțiile, iar aceasta s-a adaptat foarte repede, s-a jucat, explora locurile și participa la scurte partide de vânătoare cu George, care a învățat-o să recupereze vânatul, ca un câine bun de vânătoare. Deja mânca carne crudă, pe care soții Adamson i-o procurau, sacrificând oi și capre, dar Elsa nu știa încă să-și procure propria mâncare. Au încercat să-i facă cunoștință cu alte animale, Elsa arătându-se destul de vitează și neînfricată. Îi plăcea în mod deosebit să urmărească girafe sau să înfrunte elefanți, dar pentru că încă nu-și descoperise natura sălbatică, aceste animale mari nu se simțeau amenințate.

 

Elsa și Joy

Când avea Elsa circa 1 an, familia Adamson i-a făcut cunoștință cu apa, ducând-o într-o excursie pe coasta de est, la Oceanul Indian. Elsa s-a comportat foarte bine și s-a bălăcit zile întregi în apa mării, jucându-se cu Joy și George. La întoarcere, după ceva vreme, Adamsonii au observat că Elsa a început să dispară, de una singură, uneori doar pentru câteva ore, alteori, pentru câteva zile. Acest lucru era un semn foarte bun al faptului că, totuși, încet, încet, leoaica își descoperea natura sălbatică. Ceea ce era foarte interesant în cazul ei, a fost că, de fiecare dată, revenea la „părinții” săi, copleșindu-i cu atenție și afecțiune. După ce a împlinit deja doi ani, Joy și George s-au gândit tot mai des că era necesară reintegrarea Elsei în sălbăticie, în ciuda faptului că ea încă nu se comporta ca un animal pe deplin liber și sălbatic: înțelegea foarte multe din comportamentul oamenilor, pricepea cuvinte, simțea și putea deosebi tonul vocii: fermitate, frustrare sau mânie; simțea, din comportamentul oamenilor, cine o place, cine nu, cine doar o tolerează, cine se teme de ea; avea manifestări de bucurie și tristețe față de Joy.

    

Relația dintre cele două a continuat să fie specială în ciuda micilor escapade ale leoaicei: dacă era cald Joy îi ungea labele ca să nu se ardă prea tare, iar când era prea frig noaptea, Joy o învelea și o băga în cort sau în casă. Pe de altă parte, Elsa îi mulțumea, lingându-i fața și mâinile. Se plimbau împreună, se odihneau împreună, iar când Joy a început să scrie povestea Elsei, aceasta o asista cuminte, la picioarele autoarei. În ciuda acestor aspecte inedite, mai puțin studiate de cercetătorii comportamentului felinelor mari, Elsa era, în acel moment, o pisică ceva mai mare, care nu știa să își procure singură hrană, nu știa să vâneze, ceea ce i-a determinat pe Joy și George să încerce o serie de experimente în vederea reintegrării leoaicei în mediul său natural. Primul pas a fost să o lase pe Elsa singură în preajma unui surse de hrană pentru a vedea dacă se poate alimenta singură. Spre surprinderea lui Joy, Elsa s-a descurcat excelent. Totuși, când Elsa a fost lăsată singură în sălbăticie în speranța că foamea o va determina să vâneze, leoaica a căzut testul, fiind găsită, după câteva zile, lihnită de foame.
Atunci, George a avut inițiativa de a o învăța să vâneze. În acest sens a legat un leș de mașina lui și l-a târât până când Elsa a învățat să atace. S-a încercat, de asemenea, alăturarea ei unor lei sau grupuri de lei sălbatici, dar de fiecare dată, Elsa, prefera, mai degrabă, compania oamenilor. Ulterior, a fost mutată într-un spațiu adecvat, unde putea beneficia de toate drepturile ce i se cuveneau în calitate de „regină a animalelor”, undeva, mai departe de tabăra lui George, care nu putea să-i ofere Elsei prea multă libertate, pentru că la Isiolo, teritoriul era destul de populat cu oameni. Acolo unde a fost mutată, avea hectare întregi de spațiu, animale sălbatice și niciun om, pe care să-l pună în pericol. Elsa s-a adaptat foarte repede la noua situație și, în ciuda relației deosebite pe care o avea cu Joy și George, și-a reluat disparițiile, care, de această dată, durau din ce în ce mai mult. Când a fost vizitată de George, acesta a observat că Elsa reușise să vâneze, semnul cel mai bun al desprinderii sale de viața domestică. Până în noiembrie 1958 deja petrecea o bună parte din timpul său în sălbăticie, departe de „familia” sa umană, iar din observațiile lui George, care o supraveghea de la depărtare, a reieșit că s-a integrat în grupuri de lei. Totuși, ori de câte ori era vizitată, Elsa își recunoștea „familia” și se comporta exemplar cu Joy și George.
Marea despărțire a avut loc la 13 noiembrie 1958, undeva în savană, unde exista un teritoriu vast, în Parcul Național Meru. Despărțirea, deși necesară, a fost foarte dureroasă pentru Joy. Pentru a se reface, într-o oarecare măsură, și pentru că era convinsă că Elsa se putea deja descurca pe cont propriu, Joy a întreprins o călătorie în Anglia de unde a revenit în februarie 1959. A căutat-o pe Elsa iar reîntâlnirea a fost foarte emoționantă în ciuda faptului că de această dată, leoaica era sălbăticită, într-o proporție foarte mare. Cu toate acestea, Elsa și-a recunoscut prietena și s-a comportat cu foarte multă afecțiune.

   

Revederile au continuat, leoaica comportându-se foarte natural cu familia Adamson. Din observațiile lui George, în perioada 29 august – 4 septembrie 1959, Elsa era „curtată” de un leu sălbatic. Deși, Elsa petrecea destul de mult timp cu familia Adamson, la chemarea leului dispărea în noapte, revenind mai târziu în tabăra familiei. Contactele au continuat pe tot parcursul anului până prin noiembrie – decembrie, când Elsa nu a mai venit la întâlniri și nici nu s-a mai prezentat în tabăra lui Joy și George. Elsa rămăsese gravidă. Totuși, deși fătase undeva în jurul datei de 20 decembrie 1959, nu și-a adus puii la niciuna dintre întâlnirile pe care le-a avut cu familia Adamson, până în săptămâna a șasea. Atunci, s-a prezentat, prin surprindere, la reședința familiei Adamson, prezentându-le cei trei pui ai săi, doi masculi și o femelă, pe care Joy i-a numit Jespah, Gopa și Little Elsa.

Ulterior, Joy și George au înțeles că Elsa a procedat astfel pentru că a așteptat ca puii săi să devină pe deplin conștienți de natura lor, fără a fi impregnați de natura umană, reprezentată de familia Adamson. Revederea a fost emoționantă, există filmări din acea perioadă, în care Elsa, însoțită de puii săi își vizitează „familia” umană, comportându-se la fel de delicat și afectuos cu Joy, ca la început. Puii ei, priveau cu detașare această relație, ei nu s-au apropiat niciodată prea mult de Joy, care din punctul lor de vedere era „prietena” mamei lor. Pe tot parcursul anului 1960 între Elsa și familia Adamson au existat numeroase contacte, de fiecare dată leoaica comportându-se la fel de natural și plină de afecțiune față de Joy și George. Timpul petrecut împreună i-a permis lui Joy să se bucure de afecțiunea leoaicei dar și să observe comportamentul celor trei pui, în toată splendoarea lor, ei devenind obișnuiții casei, fără a se domesticii vreo clipă. La începutul anului 1961, când Joy era plecată pentru rezolvarea unor afaceri, legate de publicarea cărților sale, Elsa s-a îmbolnăvit brusc de o afecțiune asemănătoare malariei și, după o suferință de câteva zile, a murit în brațele lui George, la 24 ianuarie 1961. Acesta a îngropat-o în Parcul Național Meru din Kenya, pe marginea râului Tana și i-a creat chiar un monument funerar.

 
Mormântul leoaicei Elsa

***

Povestea Elsei s-a bucurat de un imens succes, mediatizarea cazului primului leu domesticit și reintegrat în sălbăticie fiind fără precedent. Vestea morții Elsei a făcut înconjurul lumii iar familia Adamson a fost copleșită cu o atenție deosebită, datorită realizării lor. Lumea întreagă a urmărit, cu sufletul la gură, sfârșitul acestei povești deosebite care i-a cuprins și pe puii Elsei. Mediatizarea excesivă a făcut ca aceștia să fie vânați de braconieri, leii să reacționeze violent, ceea ce i-a determinat pe George și Joy Adamson să-i plaseze și să-i elibereze în Parcul Național Serengeti. După o scurtă perioadă în care au mai fost ținuți sub supraveghere, urma lor s-a pierdut.
În mod normal, moartea leoaicei ar fi trebuit să-i unească pe cei doi soți, dar din acel moment, George și Joy s-a îndepărtat unul de altul, fiecare luând-o pe un alt drum, în ciuda faptului că nu au divorțat niciodată. Încă din timpul vieții Elsei, Joy a ținut un fel de jurnal despre leoaică și progresele sale, astfel că aceste notițe au stat la baza cărții „Born Free”, publicată în Anglia, în anul 1960, care a devenit una dintre cele mai bine vândute cărți ale acelei perioade, interesul pentru povestea unui animal reintegrat în sălbăticie fiind imens, cu atât mai mult că era și inedită. Când Elsa încă trăia și își adusese puii în tabăra lui Joy, aceasta mai scris o carte dedicată Elsei și puilor săi, intitulată „Living Free. The story of Elsa and her cubs”, apărută în anul 1961. Ulterior, a scris o a treia carte, numai despre puii Elsei, după moartea acesteia, intitulată „Forever Free: Elsa’s Pride” apărută în 1962.

Cele trei cărți despre Elsa și puii săi

Aceste cărți au făcut înconjurul lumii, iar Joy s-a bucurat de un succes fenomenal, devenind un superstar al timpurilor sale, fiind invitată la evenimente organizate sau patronate de cele mai importante figuri politice sau culturale ale epocii, cum ar fi familia regală a Marii Britanii. A întreprins turneuri internaționale de promovare a muncii sale cu animalele sălbatice, iar în timpul filmărilor pentru filmul dedicat Elsei, din 1964, s-a aflat pe platou alături de George și cuplul de actori care-i interpreta, având grijă ca adevărul să fie respectat. Ulterior, a înființat o organizație „The Elsa Conservation Trust”, care s-a dedicat cercetării vieții și comportamentului animalelor sălbatice și reintegrării lor în sălbăticie.
Experiența trăită alături de Elsa, nu a fost singulară în viața lui Joy. După moartea leoaicei, Joy și-a continuat cercetările, dedicându-se creșterii și reintegrării în sălbăticie a altor tipuri de feline mari. Astfel, următorul proiect a fost cel în care subiectul principal a fost ghepardul Pippa, o femelă, cu care Joy a reușit să dezvolte o relație asemănătoare cu cea a Elsei. Cu această ocazie a intervenit și distanțarea totală față de soțul său, George, care s-a dedicat creșterii și reintegrării în habitatul lor natural, a leilor. Având aceste preocupări asemănătoare dar felul animalelor de care se ocupau fiind atât de diferit, cei doi și-au stabilit tabere separate, la zeci de kilometri distanță, relația dintre ei intrând într-un con de umbră. Experiența cu ghepardul Pippa a fost transpusă în trei cărți. „The Spotted Sphinx” din 1969, „ Pippa: The Cheetah and her Cubs” din 1970 și „Pippa’s Challenge” din 1972, care s-au bucurat de un foarte mare succes.

 

În 1969, Joy s-a mutat la Elsamere (azi, centru de conservare a vieții sălbatice africane), situat lângă lacul Naivasha. Aici și-a scris autobiografia, intitulată „The searching spirit”. De asemenea, pentru întreaga sa activitate a primit numeroase și înalte distincții din partea mai multor state și organizații. Joy a scris și alte cărți interesante Joy Adamson’s Africa (1972), Peoples of Kenya (1975), Friends from the Forest (apărută postum în 1980). În ultimii ani ai vieții sale, Joy a pornit un al treilea proiect de reintegrare în sălbăticie, de această dată cu un pui de leopard pe care l-a numit Penny. Din nou, un experiment reușit, pe care Joy l-a consemnat în cartea „Quenn of Shaba: The Story of an African Leopard” (1980) după numele rezervației naturale în care a fost eliberată Penny.

Pentru George, succesul a venit puțin mai târziu. El nu a primit nicio recunoaștere pentru efortul și implicarea în reabilitarea Elsei. De aceste beneficii s-a bucurat doar Joy. Pe de altă parte, George cel tăcut și liniștit, s-a retras într-o viață solitară, concentrându-se pe studiul leilor domesticiți și reintegrarea acestora în habitatul lor natural, sălbatic.

Șansa sa de afirmare a venit în anul 1964, când marele studio cinematografic Columbia Pictures a început filmările pentru „Born Free” ecranizarea primei cărți a lui Joy despre Elsa. Atunci, George a fost angajat consilier tehnic, el ocupându-se de cei 20 de lei care au fost selectați personal de către el din marile circuri și grădini zoologice pentru a o interpreta pe Elsa. George s-a ocupat de fiecare în parte și a reușit să-i determine să facă ce trebuia pentru a asigura succesul filmului. După încheierea filmărilor George a păstrat 3 lei iar Joy i-a finanțat experimentul care viza eliberarea lor în sălbăticie. Faima lui a crescut atât de mult încât a fost supranumit „Baba ya Simba” însemnând „părintele leilor”, ajungând la o performanță uluitoare de peste 30 de lei reabilitați și reintegrați în natură. Pe parcursul experimentelor sale, George a avut norocul să se bucure de o poveste foarte asemănătoare de cea dintre Joy și Elsa, cu un leu-mascul, pe care l-a numit „Boy”. Din păcate povestea acestui leu s-a terminat tragic, fiind ucis chiar de George, ca urmarea a faptului că atacase un copil și ulterior pe asistentul său personal, pe care l-a și ucis, în anul 1971. O experiență emoționantă a avut-o și cu leoaica Girl și cu leul Christian, în anii 70.

   

George Adamson și leii săi preferați

George Adamson a contribuit și a participat la realizarea mai multor documentare, iar în anul 1979 a fost înființată o organizație de prezervare a vieții sălbatice care poartă numele său. Lansarea filmului „The lions are free” din 1969, o continuare a lui „Born Free” și lansarea memoriilor sale „My Pride and Joy” din 1986, l-au transformat pe George Adamson într-un megastar al timpurilor sale, un reper pentru cei care activau în domeniul salvării animalelor sălbatice și al conservării vieții sălbatice în diferite colțuri ale lumii.

Pe cât de frumoasă le-a fost viața, dedicată în întregime naturii și animalelor sălbatice, pe atât de tragic a fost sfârșitul celor doi soți. Deși aceștia nu mai locuiau împreună de zeci de ani și duceau vieți paralele, soții Adamson nu au divorțat niciodată iar sărbătorile de iarnă le petreceau împreună. Cu excepția Crăciunului din anul 1979, când, din motive de natură tehnică, avionul lui George a trebuit să rămână la sol. Sărbătorile au trecut, dar George nu a mai văzut-o niciodată pe Joy în viață, la 3 ianuarie 1980, aceasta a fost găsită decedată, într-o baltă de sânge, după ce fusese înjunghiată de un fost angajat. George a preluat rămășițele pământești ale soției sale și a îngropat cenușa acesteia peste locurile în care fuseseră înmormântate Elsa și Pippa.
Pe de altă parte George, care se mutase încă din anii 70 în Parcul Național Kora, se confrunta în continuare cu pericolul reprezentat de braconieri. La 20 august 1989 aflând că niște braconieri somalezi au prins într-o ambuscadă o turistă, s-a îndreptat spre acel loc, împreună cu ajutoarele sale, pentru a veni în ajutorul femeii. Când a ajuns acolo, braconierii somalezi au deschis focul, atât George, cât și 2 angajați ai săi, fiind uciși pe loc. Avea 83 de ani. A fost înmormântat la Kora, cu o sticlă de gin și alături de leul său preferat, Boy, la ceremonie participând sute de persoane, printre care și vedete de la Hollywood, producători de emisiuni, oameni de știință etc.

Mormântul lui George Adamson
***

Leoaica Elsa a fost primul animal născut în sălbăticie, domesticit și redat naturii, despre care s-a scris în mod oficial. Viața, comportamentul și experimentele privind reintegrarea sa în mediul natural, sălbatic, au arătat lumii, pentru prima oară, că este posibil acest lucru. Cu Elsa s-a deschis un nou domeniu de cercetare, arătând că reabilitarea/reintegrarea animalelor din grădinile zoologice sau de la circ era posibilă, pe viitor, fapt dovedit în anii și deceniile următoare de către Joy și, mai ales, George. De asemenea, experimentul Elsa a trezit interesul pentru conservarea mediului înconjurător, Joy și George numărându-se printre pionierii acestui curent, alături de alți naturaliști/conservaționiști/exploratori precum Jacques Cousteau, Dian Foss și Jane Godall. Odată cu Elsa, întreaga planetă a acordat o mai mare atenție înființării și organizării unor spații și arii protejate în cadrul cărora diversitatea florei și faunei fiecărui stat și continent să fie păstrată intactă. Până în 1990, eforturile soților Adamson au fost răsplătite sau, mai bine zis s-au concretizat, prin înființarea a 21 de parcuri naționale în SUA, 6 în Franța, 12 în Asia, 10 în Peninsula Iberică și peste 50 în Africa. Munca lor a devenit neprețuită pentru salvarea felinelor mari din Africa și doar lor le datorăm faptul că azi, pe acest continent, continuă să trăiască lei, gheparzi și alte astfel de feline. În cadrul experimentelor lor, Joy și George Adamson au arătat faptul că apropierea emoțională între om și animal este foarte importantă.
Totuși, în mod paradoxal niciunul nu a fost ucis de ghearele sau colții vreunui animal cu care au lucrat ci de mâna omului, ceea ce a arătat, din nou, lumii, că nu animalele sunt cele mai crude viețuitoare de pe pământ.

Notă
Pentru întocmirea acestui material istorico-biografic am consultat doar surse edite. Dintre acestea, memoriile soților Joy și George Adamson precum și cărțile lui Joy Adamson despre Elsa și puii săi au fost deja menționate în articol. Am consultat, de asemenea, și alte cărți despre viața și activitatea lui Joy Adamson dintre care trebuie menționate lucrările Wild Heart–The Story of Joy Adamson, de Anne E. Neimark și Joy Adamson-Behind the mask, de Caroline Cass. Totodată, am parcurs mai multe surse electronice, disponibile pe internet, dintre care amintesc articolul intitulat Pride and Joy din Africa Geographic din august 2009. Nu în ultimul rând, trebuie menționate paginile electronice dedicate vieții și activității soților Adamson, precum și numeroasele imagini și fotografii, disponibile din abundență, pe diferite site-uri.

Despre autor:

Robert Cristian Tökölyi (n. 1981) a studiat Istoria la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Babes-Bolyai Cluj Napoca în perioada 2000-2004. A obținut titlul de doctor în Istorie, în anul 2013, în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” Cluj, fiind profesor de Istorie la Baia Mare până în anul 2007. Din anul 2007 este funcționar public. Este preocupat de istorie contemporană, relații internaționale, biografie, probleme de gen. În general, cercetările sale au avut ca perioadă de referință, perioada interbelică dar nu numai și a publicat mai multe studii de istorie locală, atât pe plan local cât și în publicații de circulație națională. A publicat primul volum în anul 2012, la Baia Mare: „Alexiu Pokol. Viața și activitatea 1872-1935”, iar în anul 2019 a publicat teza de doctorat „Partidul și Femeia. O istorie a organizațiilor comuniste de femei din Nord-Vestul României 1945-1965”, la Cluj.