Robert C. Tökölyi
Motto:
„Exact înainte ca soarele să dispară la orizont, în spatele meu, David s-a ridicat și m-a fixat cu privirea; și, nu știu cum, umbra mea alungită s-a proiectat asupra lui. Clipa aceasta mi-a rămas vie în amintire: emoția primei mele întâlniri cu un cimpanzeu sălbatic și pura întâmplare ca umbra mea să cadă asupra lui David exact când părea că se uită direct în ochii mei. Mai târziu, întâmplarea a căpătat o semnificație aproape alegorică, pentru că, dintre toate ființele din zilele noastre, numai omul, cu inteligența lui superioară, poate pune în umbră cimpanzeul. Numai omul poate arunca umbra destinului asupra libertății cimpanzeilor din pădure, cu armele pe care le posedă, cu așezările și ogoarele sale care se întind tot mai mult.”
Jane Goodall, „În umbra omului”, 1971, 2019
„Am vrut să studiez singurele primate care nu au părăsit vreodată Grădina Raiului. Voiam să știu ce am lăsat în urmă.”
Birute Galdikas

Am susținut întotdeauna că împlinirea destinului propriu nu este hotărâtă doar de voința și determinarea personală, ci ține, mai degrabă, de un cumul de factori care au legătură cu timpul istoric trăit și persoanele „potrivite”, întâlnite pe parcursul vieții. Nu mă refer aici la sistemul de tip P.C.R (pile, cunoștințe și relații) atât de bine reprezentat în mentalitatea popoarelor balcanice, ci la acele persoane, de tip mentori, călăuză/far, care, odată apărute pe traiectoria vieții cuiva, pot să schimbe viața acelei persoane pentru totdeauna, dându-i o însemnătate aparte.
Louis Leaky a fost un astfel de om. A fost un far, o călăuză, un mentor, care a reușit să dea sens vieții a trei femei, întâlnite cu totul întâmplător. Louis Seymour Bazett Leakey (1903-1972) era arheolog și antropolog renumit atunci când cele trei femei i-au intrat în viață, luându-le sub aripa sa. Deși englez, s-a născut în Kenya, din părinți misionari. Întreaga sa copilărie s-a desfășurat printre nativii kenyeni ale căror tradiții, obiceiuri și dialecte și le-a însușit, îmbogățindu-i cultura generală cu informații care i-au fost utile mai târziu în activitatea sa profesională. Educat la Cambridge, s-a dedicat unei cariere de arheolog în Africa de Est, începând cu anul 1924. Având norocul de a fi căsătorit de două ori cu femei care i-au încurajat/susținut pasiunile, Leakey a efectuat săpături în Tanzania, la Olduvai Gorge, locul unor
descoperiri remarcabile, care au constat, la început, în identificarea unor fosile animale și unelte rudimentare de piatră, iar mai târziu, a unor rămășite de hominizi. Un mare merit în descoperirile sale l-au jucat soțiile, în special, Mary, a doua sa soție, dar onorurile și recunoașterea științifică le-a încasat singur, deși, azi, meritul acestor femei, a fost repus în drepturi.

Astfel, în 1948, lângă lacul Victoria, familia Leakey a descoperit rămășițe ale Proconsul Africanus, un strămoș comun al primatelor și al omului, care ar fi trăit în urmă cu 25 milioane de ani. În 1959, soția, Mary, a descoperit rămășițele unei specii de hominizi pe care le-au denumit Zinjanthropus, înrudite cu australopitecii. La începutul anilor ’60, echipa lui Leakey a mai descoperit și alte rămășițe de hominizi, despre care arheologul și antropologul britanic era de părere că aparțineau unei ramuri africane a australopitecilor, Homo Habilis, dar mai avansată și mai apropiată de Homo Sapiens. În 1962, au descoperit rămășițe ale Homo Kenyapithecus o altă verigă în cunoașterea legăturii dintre om și maimuțe.
Dincolo de munca sa pe teren, Leakey a fost și directorul muzeului din Nairobi, în perioada 1945-1961, iar cercetările sale au fost valorificate într-o serie de lucrări de specialitate, dintre care merită amintite: Adam’s Ancestors (1934), Stone Age Africa (1936), White African (1937), Olduvai Gorge (1951), Mau Mau and the Kikuyu (1952), Olduvai Gorge, 1951–61 (1965), Unveiling Man’s Origins (1969; with Vanne Morris Goodall), and Animals of East Africa (1969).

     

Munca și descoperirile sale au reprezentat baza apariției și dezvoltării unei noi ramuri de cercetare a originii omului, prin studierea atentă și directă a primatelor mari, domeniu încă virgin care își aștepta încă cercetătorii potriviți.

***

Prima dintre cele trei femei pe care Leakey le-a descoperit, sprijinit și antrenat în vederea studierii primatelor în mediul lor natural, a fost Jane Goodall. Valerie Jane Morris-Goodall s-a născut la Londra, la 3 aprilie 1934, în familia lui Mortimer Herbert Morris-Goodall (1907-2001), inginer, și a Margaretei Myfanwe Joseph (1906-2000), scriitoare. În 1939, când a debutat cel de-al Doilea Război Mondial, Mortimer a fost încorporat în armata britanică, în corpul inginerilor, servindu-și patria, atât în Europa, cât și în Orientul Îndepărtat. Plecarea tatălui pe front a dus și la înstrăinarea acestuia de fiicele sale, Jane și Judy. Familia s-a mutat la bunica maternă în sud-estul Angliei, într-un mic orășel numit Bournemouth, Jane locuind cu bunica, mama, sora și mai multe mătuși.

   

Finalizarea războiului nu a condus și la îmbunătățirea relațiilor de familie, părinții lui Jane despărțindu-se, și divorțând, tatăl urmând să locuiască la Londra, iar Jane împreună cu mama și rudele acesteia.

Jane nu a avut parte de o educație aleasă. De fapt a urmat doar cursurile primare, gimnaziale și liceale, părăsind școala la 18 ani, pentru a lucra cu animalele, o pasiune pe care a avut-o încă de copil mic: „totul începuse din fragedă pruncie. N-aveam mai mult de un an când mama mi-a cumpărat un cimpanzeu de jucărie, o păpușă mare, mițoasă, care celebra evenimentul nașterii primului cimpanzeu în captivitate, la grădina zoologică din Londra.” În ciuda faptului că cei mai mulți prieteni de familie erau îngroziți de această păpușă, pentru Jane, maimuța Jubilee, „a fost jucăria cea mai dragă și m-a însoțit în toate călătoriile din copilărie. În afară de Jubilee, încă de când am învățat să merg de-a bușilea, am fost fascinată de animale”, completează Jane Goodall în memoriile sale, exprimând foarte clar determinarea sa, încă de pe la vârsta de 8 ani, de a ajunge în Africa și de a trăi printre animalele sălbatice.
Împlinind 18 ani și finalizând studiile liceale, Jane, a urmat cursuri de secretariat și, pentru o scurtă vreme a avut chiar două locuri de muncă, dintre care unul era la un studio de filme documentare. Invitația primită din partea unei prietene din școală, în anul 1957, de a o vizita la ferma părinților acesteia din Kenya, a determinat-o pe Jane să demisioneze imediat și să plece în Africa, tărâmul ei de vis, încă din copilărie. După un anumit timp petrecut cu prietena și familia acesteia, Jane a fost sfătuită să îl contacteze pe arheologul Leakey, cel mai potrivit pentru a-i găsi o slujbă care să prevadă petrecerea timpului în mijlocul animalelor. Încrezătoare, Jane Goodall l-a abordat pe directorul muzeului din Nairobi care, în urma discuției purtate despre animale, a angajat-o pe tânără, pe loc ca asistentă-secretară: „m-am dus să-l văd pe Louis Leakey la Muzeul de Istorie Naturală al cărui custode era pe atunci. Probabil a simțit că interesul meu pentru animale nu era o toană de moment, ci un lucru înrădăcinat în ființa mea, pentru că m-a angajat pe loc…..”. Lucrând, în perioada următoare la muzeu, Jane a intrat în contact cu angajații pasionați ai acestei instituții de la care a „furat” meserie, atât cât s-a putut, iar în câteva ocazii i-a însoțit pe soții Leakey pe teren, la siturile arheologice pe care le coordonau: „săpăturile au fost de-a dreptul fascinante. Câtă vreme am îndepărtat vechi straturi de pământ sau de piatră de pe falia Olduvai ca să dezgropăm scheletele ființelor care trăiseră cu milioane de ani în urmă, munca a fost de rutină. Dar, din când în când, pe neașteptate, mă cuprindea un sentiment de venerație la vederea sau atingerea vreunui os pe care-l țineam în mână.”

Văzând pasiunea femeii față de animale, către sfârșitul perioadei arheologice, Leakey a început să-i povestească acesteia despre cimpanzei, fiind interesat în mod special de cei care trăiau în preajma lacului Tanganika unde fuseseră descoperite urme ale omului preistoric. Era convins că, dacă cineva s-ar fi încumetat să studieze primatele din această zonă muntoasă, accidentată și total izolată de civilizație, informațiile dobândite ar fi putut lămuri, măcar parțial comportamentul primilor hominizi. Înțelegând scopul misiunii și oportunitatea oferită, Jane Goodall a acceptat propunerea de a se ocupa de cimpanzei în ciuda faptului că nu avea nicio calificare în domeniu.
Dar Leakey tocmai de o astfel de persoană avea nevoie, fără o pregătire academică de specialitate, căci acest lucru putea constitui un dezavantaj. Jane era persoana perfectă pentru această sarcină pentru că iubea animalele, le înțelegea comportamentul și avea o minte lipsită de prejudecățile unui om de știință omologat. În plus, ea era de părere că, a fost aleasă de Leakey din simplu considerent că, femeile, având instinct matern, înțelegeau mai bine un limbaj non-verbal, aveau mai multă răbdare, spre deosebire de bărbați precum dr. Henry W. Nissen, care studiase cimpanzeii înaintea ei, dar nu rezistase mai mult de 2 luni în preajma lor. Pentru a dobândi informațiile de bază în domeniul primatologiei, Louis Leakey a trimis-o pe Jane Goodall la Londra pentru a studia cu doi reputați profesori specializați în comportamentul și anatomia maimuțelor, Osman Hill și John Napier, perioadă în care, Leakey s-a ocupat de atragerea de fonduri atât de necesare bunei desfășurări a unui astfel de demers, în premieră.
La 14 iulie 1960, Jane, însoțită de mama sa (pentru că nu era permis ca o tânără europeană, neînsoțită, să se aventureze în jungla africană), au pornit spre Parcul Național Gombe, cunoscut în trecut ca Gombe Stream Park, unde trebuia să-i studieze pe cimpanzeii cu pricina.
Fără să insist asupra tuturor cercetărilor efectuate de Jane Goodall asupra cimpanzeilor, voi încerca totuși să le sintetizez, cei interesați de detalii având la dispoziție o lungă listă bibliografică, în acest sens. Astfel, Jane Goodall a abordat studiul cimpanzeilor dintr-o perspectivă nouă la acel moment. În loc să încerce o abordare statistică, ea a analizat comportamentul lor individual și de grup, observându-le familiile, viața socială etc. A individualizat personajele studiate dându-le nume, ceea ce era în totală contradicție cu procedura științifică acceptată, de a da numere animalelor, pentru mai multă obiectivitate. Încălcând aceste norme, Jane Goodall a reușit, pentru o perioadă de aproape doi ani, să fie acceptată în cadrul societății cimpanzeilor, ca membru cel mai de jos al acesteia. În anii petrecuți în mijlocul animalelor, Jane a observat numeroase similarități cu comportamentul uman. Pentru prima oară, ea a arătat faptul că cimpanzeii aveau sentimente, că știau să folosească unelte rudimentare, că afișau gesturi de simpatie, ură, prietenie, afecțiune, asemeni omului, că știau să se distreze, să petreacă timp împreună, iar toate aceste gesturi erau manifestate în special în sânul unor familii, sau a unor comunități unite, ca niște familii. De asemenea, Jane Goodall a arătat, pentru prima oară faptul că cimpanzeii nu erau deloc vegetarieni, ci mai degrabă omnivori, că uneori aveau manifestări brutale, că ucideau, fără motiv real, specii mai mici de maimuțe, într-un mod atât de crud încât numai cu oamenii se mai asemănau la acest aspect, că uneori practicau canibalismul, că existau tot felul de lupte interne și războaie pentru supremație, a studiat relațiile între masculi, între masculi și femele, între femele și între femele și pui. A stabilit ierarhii ale societății cimpanzeilor, a arătat locul fiecărui membru al comunității în aceste ierarhii, a consemnat starea de sănătate a cimpanzeilor, bolile la care aceștia erau predispuși și sensibili și, pur și simplu a revoluționat felul în care oamenii au înțeles viața și comportamentul primatelor. An de an, timp de decenii, Jane Goodall a continuat să observe evoluția grupului de cimpanzei din Parcul Național Gombe, asistând neputincioasă la luptele interne dintre masculii care-și revendicau poziția de mascul-alfa, la moartea tragică a unor indivizi, creșterea sau descreșterea demografică a grupului de cimpanzei, impactul lumii moderne, a braconajului și a defrișărilor asupra acestor evoluții.
După circa doi ani petrecuți în mijlocul cimpanzeilor, Leakey a ajutat-o pe Jane să fie acceptată, în baza cercetărilor întreprinse până atunci, la Universitatea Cambridge, dobândind o specializare în Etologie. Ulterior, în anul 1965, a dobândit și titlul academic de doctor în etologie al aceleiași universități, înainte de a-și dobândi o diplomă universitară de nivel inferior doctoratului.

Jane Goodall nu s-a despărțit niciodată de Africa și viața animalelor sălbatice de aici. Împreună cu primul ei soț, baronul Hugo van Lawick (1937-2002), un fotograf renumit al faunei sălbatice din Africa, Jane Goodall a studiat viața și comportamentul animalelor de stepă, respectiv a câinilor sălbatici, a șacalilor aurii și a hienelor pătate din Parcul Național Serengeti, în perioada 1968-1969, cercetări concretizate într-o lucrare de specialitate, dedicată acestor specii. De asemenea, a deținut funcții de conducere în cadrul Parcului Național Gombe, în anul 1977 a înființat un institut care-i poartă numele precum și alte centre de salvare și reabilitare/reintegrare a animalelor, s-a implicat în mod activ în diferite acțiuni de prezervare a faunei sălbatice, a ținut numeroase conferințe, a contribuit la realizarea unor documentare etc. A primit numeroase distincții și titluri academice, medalii și ordine ale unor state, iar în prezent este ambasador O.N.U. A scris numeroase cărți, studii și articole despre viața animalelor sălbatice din Africa, iar revista Times a inclus-o pe Jane Goodall în lista celor mai influente 100 de personalități ale secolului al XX-lea.

     

Munca de cercetare a afectat-o, în plan personal, pe Jane Goodall. Primul soț, Hugo van Lawick, cu care a fost căsătorită în perioada 1964-1974, i-a fost un soț și un partener de cercetări extraordinar. Întâlnirea dintre cei doi a fost facilitată tot de bătrânul arheolog și paleontolog, Louis Leakey, care, după ce le-a făcut cunoștință, a scris mamei fetei spunându-i acesteia că a găsit „un tânăr capabil nu numai să fotografieze cimpanzeii Janei, dar care ar putea să-i fie și un soț excelent.” În lucrările sale dedicate perioadei în care au lucrat împreună, Jane Goodall vorbea astfel de soțul ei: „Hugo nu era un fotograf obișnuit al naturii sălbatice, ci un om care îndrăgea și înțelegea animalele, un spirit înrudit.”

Ani de zile au stat și lucrat cot la cot, cercetând viața cimpanzeilor și a altor animale sălbatice. În cele din urmă, când interesele lor nu au mai fost aceleași, au divorțat, dar în ciuda acestui aspect, au rămas prieteni. Lipsită de farmecul relației cu primul soț, a doua căsătorie a Janei Goodall cu Derek Bryceson, președintele/directorul parcurilor naționale din Tanzania, a fost de scurtă durată și s-a sfârșit ca urmare a decesului acestuia, în 1980. Jane Goodall trăiește și în prezent. În ciuda vârstei înaintate, are un spirit și o atitudine tinerești și este, în continuare, dedicată activității de cercetare și salvare a animalelor sălbatice din Africa.

***

În primăvara anului 1966, Dr. Leakey se afla în Statele Unite unde susținea o serie de conferințe. La cea programată în orașul Louisville a participat și o tânără care, la sfârșit, l-a abordat pentru a discuta despre animale și pentru a-i arăta o serie de materiale pe care le publicase despre Africa, într-un ziar local. Cei doi nu erau chiar străini întrucât, în 1963, fata întreprinse o călătorie în Africa și îl vizitase pe profesor pe unul dintre siturile arheologice la care lucra, remarcându-se în special prin faptul că, hoinărind prin perimetrul sitului, alunecase și-și fracturase glezna. Excursia din 1963 fusese costisitoare. Fata nu era o persoană cu stare și ca să scape de monotonia vieții sale din S.U.A. se împrumutase cu echivalentul sumei unui salariu pe un an de zile. Șapte săptămâni a durat călătoria sa în Africa, timp în care, ajutată de un ghid foarte experimentat a vizitat Kenya, Tanzania, Congo și Rhodesia, a pătruns în parcuri naționale, arii protejate, a cunoscut numeroși specialiști implicați în cercetarea sau salvarea speciilor de animale sălbatice. Ea însăși era o mare iubitoare de animale. Încă din copilărie, animalele au fost salvarea ei, compensând lipsa afecțiunii părintești. Dian Fossey s-a născut în San Francisco, la 16 ianuarie 1932, dintr-o mamă care muncea ca model și un tată, agent de asigurări. Părinții divorțând când era mică, Dian a pierdut relația cu tatăl său, iar cea cu tatăl vitreg nu a existat, cu adevărat, niciodată, ceea ce a determinat-o să caute alinare printre animale. De altfel, primul ei animal a fost un peștișor, ulterior trecând la cai. Împotriva voinței părinților săi, care voiau să studieze managementul afacerilor, Dian a urmat cursuri de medicină veterinară dar, în ciuda faptului că era o studentă foarte bună, nu se descurca la anumite științe exacte, astfel că, și-a întrerupt studiile, transferându-se la o altă universitate, în San Jose, unde a studiat terapia ocupațională, absolvind în anul 1954. Fire timidă și retrasă, Dian Fossey a lucrat câțiva ani prin diferite spitale, atât pentru adulți, cât și pentru copii, în acestea din urmă, descoperindu-și o vocație, dovedind foarte bune calități umane și reușind să se apropie, atât de copiii bolnavi, cât și de personalul medical. În paralel, își umplea timpul cu echitația, participa la competiții ecvestre și a fost chiar recunoscută ca maestră de echitație. Directorul spitalului și soția acestuia au îndrăgit-o și au luat-o sub aripa lor, invitând-o, de multe ori, la ferma lor, unde Dian se simțea foarte bine printre multele animale, bucurându-se și de mediu familial, foarte bun pentru sufletul său.

Atunci, în 1963, în timpul călătoriei sale prin Africa și mai ales în timp ce se recupera, după ce își fracturase glezna, Dian Fossey l-a cunoscut pe Walter Baumgartel un susținător al conservării vieții și mediului gorilelor, care i-a povestit, pentru prima oară, despre aceste animale mărețe, pe care i le-a și arătat, în mediul lor natural. Entuziasmată, la întoarcerea în S.U.A., Dian a scris câteva articole în presa locală din Louisville, despre experiențele sale africane. Trei ani mai târziu, când s-a reîntâlnit cu Leakey, i-a adus și aceste articole și au discutat pe marginea lor, profesorul văzând dragostea ce o purta animalelor și determinarea de a ajunge cândva să trăiască în mijlocul lor. Tot atunci, Leakey i-a menționat faptul că era nevoie de cercetări serioase și de lungă durată a vieții și comportamentului gorilelor, propunându-i să fie pionieră în acest domeniu, în schimb, el angajându-se să facă rost de finanțările necesare bunei desfășurări a unui astfel de proiect. Între timp, Dian Fossey și-a plătit datoriile de la călătoria din 1963, a învățat swahilli și s-a documentat intens despre primatologie, după care și-a dat demisia de la locul său de muncă, iar când toate pregătirile care țineau de Leakey au fost gata, a plecat în Africa.
În decembrie 1966, Dian Fossey se afla în Nairobi și organiza, împreună cu mentorul ei, dr. Leakey, expediția de studiere a gorilelor. Au fost procurate proviziile necesare, precum și o mașină de teren, iar Dian a pornit la drum spre Congo, făcând o oprire la Rezervația Națională Gombe pentru a o cunoaște pe Jane Goodall, a cărei muncă științifică o cunoștea și o admira. Stând pentru o vreme în tabăra acesteia, cele două cercetătoare s-au împrietenit, iar Dian Fossey a observat și metodele de lucru ale Janei Goodall. Însoțită de fotograful Alan Root, pe care îl cunoscuse încă din 1963, Dian și-a stabilit tabăra de cercetare la poalele munților Virunga, la granița dintre Congo, Rwanda și Uganda. Și-a început cercetările la începutul anului 1967 la Kabara, în Congo, pornind, astfel, pe urmele lui George Schaller, primul pionier care cercetase gorilele, în perioada 1959-1961. Cărțile sale care relatau experiențele trăite alături de maimuțe, au stat la baza cercetărilor lui Fossey, pe care le-a îmbogățit cu propriile-i observații și metode.
Pentru că situația politico-militară din Congo era foarte complicată, Dian Fossey a stat acolo doar până în vara anului 1967, perioadă în care a identificat 3 grupuri diferite de gorile. În lipsa unor elemente clare de identificare a indivizilor, gorilele semănând între ele, Fossey a preluat metoda lui Schaller, identificându-le după „amprenta nazală”, o metodă care a rămas în vigoare, până în prezent, Dian lăsând specialiștilor numeroase desene sau fotografii în acest sens.
Cercetările sale au fost întrerupte brusc, la 9 iulie 1967, când un grup de militari, pe fondul izbucnirii unei rebeliuni armate, au pătruns în tabăra sa și au escortat-o la Rumangabo unde a fost reținută pentru 2 săptămâni. Apelând la mituirea unor soldați, Dian Fossey a reușit să scape în Uganda, cu ajutorul prietenului său Walter Baumgartel. Sfătuită să nu se întoarcă în Congo, Dian s-a întâlnit cu Leakey în Nairobi, unde cei doi au decis, contrar sfaturilor ambasadei americane, să reia cercetările, în aceeași regiune, dar în partea Rwandei. Beneficiind de sprijinul financiar al National Geographic și al fundațiilor lui Leakey, precum de cel logistic oferit de două prietene din Rwanda, Rosamund Carr și Alyette De Munck, Dian a avut norocul să identifice locul perfect în care să-și instaleze tabăra de cercetare. Acolo, la 24 septembrie 1967 a pus bazele Centrului de Cercetare Karisoke. Gorilele din partea rwandeză nu fuseseră studiate niciodată și cunoșteau omul doar prin intermediul braconierilor, reprezentând o oportunitate extraordinară pentru cercetare. Bazându-se pe lucrările lui Schaller, Fossey a identificat mai multe grupuri de gorile în preajma cărora și-a petrecut timpul, observându-le și încercând să se integreze în sânul lor, prin imitarea gesturilor lor, a sunetelor, la un moment dat fiind acceptată. Trăind în mijlocul gorilelor, Dian Fossey a ajuns să se atașeze de unii indivizi, dezvoltând relații de prietenie. Un astfel de caz este cel al gorilei mascul „Digit” pe care Dian l-a întâlnit în 1967. Cei doi au dezvoltat atașamente neobișnuite și necunoscute până atunci, petrecând foarte mult timp împreună. Prietenia lor a durat până la moartea gorilei, la 31 decembrie 1977, când Digit a fost ucis de braconieri, în modul cel mai barbar cu putință, prin decapitare și tăierea mâinilor și a labelor picioarelor.
Pe parcursul cercetărilor sale inovatoare, Dian Fossey, asemeni lui Jane Goodall, a reușit să observe modul în care trăiau gorilele, formele lor de organizare socială, ierarhiile din interiorul grupului, relațiile sociale dintre ele, a reușit descifrarea unor gesturi și sunete, a aflat mai multe informații despre alimentația gorilelor.
Pentru că era susținută financiar de National Geographic, această companie a decis, în 1968, să-l trimită în tabăra de cercetare a lui Dian Fossey pe fotograful Bob Campbell pentru a imortaliza munca acesteia dar și în vederea popularizării cercetărilor întreprinse în acest domeniu atât de puțin explorat până atunci. Fotografiile realizate de acest fotograf experimentat stau și în prezent drept mărturie asupra muncii desfășurate de Dian Fossey, iar când cercetătoarea a apărut pe coperta prestigioasei reviste în 1970, Fossey a devenit persoană publică, aclamată la nivel internațional.

     

Fire timidă, introvertită și retrasă, Dian Fossey nu avea deplină încredere în forțele sale proprii sau în rezultatele muncii sale de cercetare, considerând în permanență că avea un handicap dat de lipsa unor studii de specialitate. După aproape 3 ani de cercetări neîntrerupte, și cu ajutorul mentorului ei, dr. Leakey, Dian Fossey a fost acceptată la doctorat de către prestigioasă Universitate din Cambridge, sub coordonarea aceluiași profesor ca și în cazul Janei Goodall. Teza sa de doctorat, având ca subiect cercetările sale asupra gorilelor, a fost finalizată în anul 1974, printre numeroase navete între Anglia și Rwanda, iar obținerea acestui titlu academic a făcut ca prestigiul științific și profesional al Dianei Fossey să crească, devenind autoritatea nr. 1 a planetei în ceea ce privește viața și comportamentul gorilelor. Doctoratul i-a deschis ușile unor noi oportunități didactice și științifice, devenind profesor asociat la Universitatea Cornell din New York, în perioada 1981-1983. De asemenea, în 1984 și-a publicat memoriile asupra perioadei petrecute în mijlocul gorilelor, lucrarea fiind intitulată „Gorillas in the Mist”, care s-a bucurat de un foarte mare succes.

În perioada petrecută în Africa, Dian Fossey s-a confruntat cu fenomenul braconajului. Deși parcurile naționale aveau rangeri profesioniști iar prinderea și uciderea animalelor sălbatice era interzisă de foarte mulți ani, fenomenul exista și se dezvolta periculos de puternic, de foarte multe ori, cu concursul pădurarilor corupți. Braconierii preferau puii de gorilă însă, animalele fiind foarte protective cu puii lor, pentru ca un pui să fie capturat, trebuiau uciși mai mulți adulți ceea ce producea grave dezechilibre în comunitățile de gorile. Pentru că reprezentanții statului nu făceau față, Fossey și-a constituit propria miliție prin intermediul căreia lupta împotriva braconierilor, iar ea, personal, patrula zone vaste și uneori agresa persoane pe care le suspecta că practicau braconajul.
Situația s-a agravat după 1977 când gorila preferată a căzut pradă braconierilor. Starea mentală a cercetătoarei s-a agravat, devenind tot mai înverșunată, agresivă, deprimată și dependentă de țigări și alcool. Pornind în urmărirea ucigașilor, oamenii lui Fossey au reușit capturarea a 4 braconieri, care au și fost întemnițați. Moartea lui Digit a determinat-o pe Fossey să înființeze o organizație internațională „Digit Fund” prin care își propunea să strângă bani pentru a combate braconajul. De asemenea, moartea gorilelor, a făcut ca centrul de interes al cercetătoarei să cadă mai mult pe combaterea braconajului decât pe munca științifică propriu-zisă, această latură fiind lăsată în mâna studenților-cercetători care se aflau în subordinea ei. A devenit atât de agresivă încât a ajuns să facă incursiuni în comunitățile de braconieri, unde incendia locuințe, răpea animale și cerea recompense. Dacă prindea braconieri îi tortura. De asemenea, folosea orice metodă avea la îndemână: petarde, vopsirea feței, practici magice, pentru a-i înfricoșa pe braconieri. Cei care au cunoscut-o, au mărturisit, de-a lungul timpului, faptul că, în ultimii ani, Dian Fossey se transformase într-o alcoolică rasistă care considera că iubitele sale gorile erau mult mai evoluate decât oamenii și net superioare băștinașilor africani.
Sfârșitul lui Fossey a fost unul deosebit de brutal. Întoarsă de curând în Africa, la 27 decembrie 1985 a fost găsită decedată în cabana din jungla în care locuia, fiind desfigurată cu o macetă. Cabana fusese devastată dar nu existau urme ale unui potențial jaf, toate obiectele sale mai de preț, fiind la locul lor, fapt pentru care jaful nu a fost niciodată considerat mobilul crimei. Au existat suspecți din cadrul stafului cercetătoarei iar una dintre aceste persoane chiar a fost condamnată în absență, în Rwanda, însă nu s-a putut niciodată dovedi cu exactitate.

***

Louis Leakey nu făcea doar săpături în Africa de Est, era și un mare profesor și, în acest sens, era dorit de toate universitățile din lume care aveau și catedră de antropologie. În 1969 a vizitat Statele Unite și a colaborat cu Universitatea din California-Los Angeles unde a ținut cursuri, în calitate de profesor asociat. Întâmplarea făcea ca la unul dintre aceste cursuri să asiste o studentă aflată la masterat la aceeași universitate, o pasionată de antropologie încă din copilărie, care avea ca modele în viață pe Jane Goodall și Dian Fossey. După curs, fata l-a abordat pe profesorul Leakey și i-a spus că dorea să fie implicată într-un proiect de lungă durată prin care să cerceteze urangutanii. Leakey nu i-a dat importanță fetei, crezând că spunea aceste lucruri doar din complezență, dar când fata i-a spus că deja contactase oficialitățile malaieziene și pe antropologul britanic Tom Harrison, care cunoștea situația urangutanilor din Borneo, și-a dat seama că studenta nu glumea și că avea cunoștințe solide despre subiect. Atunci, atitudinea sa s-a schimbat, a acceptat să o ajute și timp de trei ani, a căutat surse de finanțare a unei noi expediții de cercetare în vederea studierii unei specii de primate despre care civilizația occidentală nu știa foarte multe lucruri.

Dintre protejatele profesorului Leakey care se ocupau de studierea primatelor, cea de-a treia era și singura specializată și avizată să facă acest lucru. Birute Marija Filomena Galdikas sau, mai pe scurt, Birute Mary Galdikas a studiat psihologia și zoologia la Universitatea din California-Los Angeles, absolvind în 1966, iar în anul 1969 a finalizat și un masterat în antropologie la aceeași universitate. S-a născut în Germania, la 10 mai 1946 din părinți lituanieni, Antanas și Filomena Galdikas, refugiați din calea comunismului. În 1948, familia s-a mutat în Canada, la Quebeq și apoi Toronto, unde Birute a copilărit și a finalizat studiile primare și gimnaziale, ulterior, mutându-se la Vancouver, unde a urmat liceul. Pasionată, din copilărie, asemeni lui Jane Goodall și Dian Fossey, de animale și povești despre locuri exotice, Birute, având o fire înnăscută de explorator, și-a petrecut copilăria prin biblioteci, citind tot ce se putea găsi despre pasiunea sa și prin parcuri și grădini zoologice, încercând să cunoască cât mai multe lucruri despre animale.

Faptul că profesorul Leakey a devenit mentorul ei nu însemna la acel moment, ca Birute avea succesul asigurat, cu atât mai mult cu cât, niciunul dintre foștii săi profesori nu a susținut-o, încercând, în permanență, să o facă să renunțe, invocând dificultatea unei astfel de misiuni, mai ales pentru o femeie. Birute nu s-a lăsat influențată de această atitudine negativă și primind provocarea, după 3 ani de așteptări, în 1971, condițiile pentru a începe experimentul propus, erau întrunite. Primind autorizațiile necesare pentru a studia urangutanii din Borneo, insula cu cei mai mulți urangutani după Sumatra, Birute a ajuns acolo, însoțită de rebelul său soț Rod Brindamour, fotograf entuziast, pornind un demers științific care nu s-a încheiat nici în prezent.

Construindu-și tabăra de cercetare, pe care au numit-o Camp Leakey, după numele mentorului său, Birute Galdikas a studiat urangutanii de pe insulă făcând o serie de descoperiri deosebite, inovând, pur și simplu, această ramură de cercetare. Astfel, ca și în cazul celorlalte pioniere, Jane Goodall și Dian Fossey, Birute a trăit timp de mai mulți ani în mijlocul urangutanilor observându-le modul de viață și comportamentul, atât individual cât și de grup. A constatat faptul că petreceau aproape jumătate de zi pe pământ și nu doar în copaci, cum se credea până atunci. Masculii sunt foarte corpolenți și puternici, femelele au o statură pe măsura masculilor, totuși puțin mai mici. Urangutanii pot trăi 30-50 de ani și dormeau în cuiburi realizate din crengi în copaci. Urangutanii procreau o dată la 8 ani, sarcina dura 8 luni, iar femele nășteau doar un singur pui care devine dependent de mamă, stând alături de aceasta între 8-9 ani. În strânsă legătură cu modul de viață și alimentația urangutanilor, Birute a reușit să catalogheze peste 400 de fructe, flori, frunze și insecte, preferate de urangutani. De asemenea, a identificat felurite moduri de comunicare între urangutani, atât între masculi, cât și între masculi și femele. A observat faptul că, spre deosebire de alte primate, urangutanii sunt ființe solitare, semi-sociale, în special masculii fiind cei care se retrag în singurătate, apelând la compania femelelor doar pentru a se reproduce, în timp ce mamele și fiicele își stau alături întreaga viață, păstrând o conexiune neîntreruptă.
Cercetarea modului de viață și a comportamentului urangutanilor a fost o sarcină dificilă pentru tânăra familie. Pe parcursul anilor petrecuți în mijlocul junglei și a maimuțelor, Birute și soțul ei au suferit de toate bolile tropicale posibile, au fost înțepați de țânțari, furnici otrăvitoare, mușcați de șerpi veninoși, au făcu tot felul de infecții ale pielii, încercări care, într-un final, și-au spus cuvântul, afectând, iremediabil, stabilitatea familiei.

Tinerii soți au decis ca munca de cercetare să fie corelată cu cea de salvare și reintegrare în sălbăticie a urangutanilor domesticiți sau orfani, fapt pentru care au înființat, la Camp Leakey, un adevărat centru în acest sens, care, în prezent, adăpostește zeci sau sute de urangutani cu probleme. Începuturile acestui demers au fost de-a dreptul traumatizante. Birute, neavând ajutoare, trebuia să fie, efectiv, mama tuturor puilor de urangutan pe care-i adăpostea, unii dintre ei stând agățați de ea cât era ziua de lungă și refuzând să doarmă altundeva decât cu ea în pat, astfel că, veșnic era plină de urină și fecale pe haine. Dar lucrurile au evoluat și, în timp, a fost creat și un personal specializat în acest sens, astfel că sarcinile ei s-au mai redus, putând chiar să se ocupe și de alte preocupări sau de familie. De asemenea, Birute, în paralel cu munca sa de cercetare a luat poziție împotriva exterminării urangutanilor atât prin braconaj cât mai ales ca urmare a defrișărilor și înlocuirii pădurilor cu plantații de palmier, pentru poziția sa intransigentă, primind numeroase amenințări cu moartea. Pentru salvarea urangutanilor a fost nevoită să se transforme în dezvoltator imobiliar, cumpărând suprafețe întinse de pădure/junglă, pentru a putea oferi maimuțelor un habitat normal.
Cercetările Birutei Galdikas au fost valorificate prin intermediului obținerii unui titlu academic de doctor în antropologie, în anul 1978, la Universitatea din Los Angeles. De asemenea, a scris mai multe cărți, cu tentă autobiografică, în care a fost descrisă munca cu urangutanii și viața în junglă.

   

***

Africa e înspăimântătoare, misterioasă și miraculoasă, fascinantă. Multe locuri de pe Pământ pot fi considerate așa. Borneo, este probabil, unul dintre ele. Dar, parcă continentul african, le întrece pe toate. Conține tot atâtea secrete pe cât de multe răspunsuri, la cele mai grele întrebări formulate de către cei mai deștepți oameni de pe pământ. Un tărâm al cercetării continue, care nu se va sfârși vreodată, datorită noilor direcții, datorită inovațiilor și a evoluției tehnologiei. Când știința s-a desprins de religie cu totul, în epoca modernă, Darwin a formulat „teoria evoluției”, pe care a încercat să o explice, cât de bine se putea la acel moment, tuturor celor interesați de aceasta. În secolul al XX-lea, a venit rândul unui arheolog și a trei femei, să demonstreze unele aspecte din teoria darwinistă, sacrificându-și timpul, energiile, nervii, viața personală, cercetărilor lor aducându-le recunoaștere planetară. Le-am admirat întotdeauna pe Jane Goodall, Dian Fossey și Birute Galdikas pentru cutezanța lor, pentru inspirația de a-și alege un drum în viața atât de frumos, dedicat studierii primatelor, ele demonstrând și arătând lumii întregi asemănările pe care acestea le au în comun cu omul, despre care Jane Goodall este convinsă că „trebuie privit în lumina descendenței sale din primate”.
„Trimatele” sunt, pentru mine, un exemplu clar al faptului că, în viață, nu-i nevoie, cu adevărat, de studii de specialitate, de diplome și certificate profesionale frumos colorate, pentru realizarea unor lucruri mărețe, în domenii la care persoanele respective nici nu se gândiseră serios, până să le apară în cale această oportunitate. De fapt, reușita demersurilor lor necesită alte tipuri de abilități, o inteligență emoțională ridicată, cunoașterea unor noțiuni de psihologie și multă răbdare. Având răbdare cu primatele pe care le-au studiat și apelând la psihologie, sentimente și emoții pentru a se apropia de acestea, cele trei femei au reușit ceva grandios, pionieratul lor fiind azi considerat revoluționar pentru o mai bună înțelegere a omului, sute și mii de tineri cercetători ducând, azi, cercetările lor mai departe și mai departe. S-au pus în slujba științei și fiecare a sacrificat ceva, în numele acesteia: Jane Goodall și Birute Galdikas, viața personală și de familie în timp ce Dian Fossey a făcut un pas și mai în față, sacrificându-și, la propriu, propria-i viață.
Pentru ceea ce au reușit să facă dar și pentru poveștile lor fabuloase de viață, „trimatele” au fost și vor rămâne, pe vecie, Eroinele Mele.

Notă

Pentru materialul de mai sus, am utilizat următoarele surse edite:
Jane Goodall, În umbra omului, București, Editura Art, 2019; Hugo și Jane van Lawick-Goodall, Din viața animalelor, București, Editura Enciclopedică română, 1975; Jane Goodall, Through a window. My thirty years with the chimpanzees of Gombe, Mariner Books, Boston, New York, 2010; Jane Goodall, 50 Years at Gombe. A tribute to five decades of wildlife, research, education and conservation, 2010; Sy Montgomery, Waking with the great apes: Jane Goodall, Dian Fossey, Birute Galdikas, Chelsea Green Publishing, 2009; Mary Bowman-Kruhm, The Leakeys. A biography, Greenwood Press, Westport, Connecticut-London, 2005; Dian Fossey, Gorillas in the mist, First Mariner Books, 1983, 2000, Boston-New York; Renuka Surujnarain, Leakey and Goodall: scientists who changed how we define „human” articol din 7 august 2019, în format electronic, disponibil pe news.janegoodall.org; Karen Karbo, Jane Goodall, how a woman redefined mankind, în National Geographic din 18 ianuarie 2019; Jane Goodalls Tanzania, în revista Porter din 4 octombrie 2018; Cynthia Stokes Brown, Lucy and the Leakeys, disponibil pe khanacademy.org; Javier Yares, Louis Leakey and human evolution emerging out of Africa, disponibil pe bbvaopenmind.com din 29 septembrie 2017; Erin Wayman, Louis Leakey, the father of hominid hunting, în Smithsonian Magazine din 13 iunie 2012; Mathew Goodrun, Louis Leakeys quest to discover human origins în Oxford University Press blog, din 7 august 2017; Brandy Rimmer, Dian Fosseys controversial „active conservation” proves useful in increasing mountain gorilla awareness în Earth Common Journal, vol. 3, nr. 1/2013; Katherine Bouton, Dian Fossey în The new Yorker din 20 ianuarie 1986; Alex Shoumatoff, The fatal obssesion of Dian Fossey, în Vanity Fair din septembrie 1986; Konaga Rajan, Dian Fossey, the ultimate friend of mountain gorillas, disponibil pe siteul science-delivered.org; Bret Love, The sceince that brings eco-tourism to Rwanda în National Geographic din 30 decembrie 2015; Elisabeth Royte, The gorillas Dian Fossey saved are facing new challanges în National Geographic din septembrie 2017; Dian Fossey, Making friends with mountain gorillas în National Geographic din ianuarie 1970; Daniel Reboussin, Dian Fosseys research with Rwandas mountain gorilas în Center for African Studies, Research report 2006-2007; Tom Gregg, Among the great apes, în Lithuanian Heritage din nov/dece. 1998; Marianne Meadahl, Global authority on orangutans marks 50 years in the field, award for global contributions, material disponibil pe site-ul Universității Simon Fraser, sfu.ca; Bill Brubaker, A quest to save the orangutan în Smithsonian Magazine din decembrie 2020; Steph Yin, Scientist Sunday: Leakey’s Angels, part I. Jane Goodall, publicat pe site-ul inkchromatography.worldpress.com la 4 decembrie 2011; Steph Yin, Scientist Sunday: Leakey’s Angels, part II: Dian Fossey publicat pe site-ul inkchromatography.worldpress.com la 11 decembrie 2011; Steph Yin, Scientist Sunday: Leakey’s Angels, part III: Birute Galdikas publicat pe site-ul inkchromatography.worldpress.com la 20 decembrie 2011; Neville Nazareth, Dian Fossey: a tireless protector of mountain gorillas, material disponibil în format electronic la adresa nhdinwi.weebly.com ; Rajan Gaur, Louis Leakey and Mary Leakey. The first family of palaeoanthropology, în Resonance din luna august 2015; Lori Green, Amy Fultz, Jill Pruetz, Ethical issues in African great ape field studies, în ILAR Journal, vol. 54/nr. 1/2013; Andrew J. Plumtre, Elisabeth A. Williamson, Conservation-oriented research in the Virunga region, în Mountain Gorullas: three decades of research at Karisoke, Cambridge University Press, 2001.
Imaginile folosite sunt publice, usor identificabile pe internet.

Despre autor:

Robert Cristian Tökölyi (n. 1981) a studiat Istoria la Facultatea de Istorie din cadrul Universității Babes-Bolyai Cluj Napoca în perioada 2000-2004. A obținut titlul de doctor în Istorie, în anul 2013, în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” Cluj, fiind profesor de Istorie la Baia Mare până în anul 2007. Din anul 2007 este funcționar public. Este preocupat de istorie contemporană, relații internaționale, biografie, probleme de gen. În general, cercetările sale au avut ca perioadă de referință, perioada interbelică dar nu numai și a publicat mai multe studii de istorie locală, atât pe plan local cât și în publicații de circulație națională. A publicat primul volum în anul 2012, la Baia Mare: „Alexiu Pokol. Viața și activitatea 1872-1935”, iar în anul 2019 a publicat teza de doctorat „Partidul și Femeia. O istorie a organizațiilor comuniste de femei din Nord-Vestul României 1945-1965”, la Cluj.