Negoi Așer

TOMNATICE REGRETE
Regrete,
Regrete îmi umbresc gândirea,
Regrete vin în valuri seci,
Regretele-mi sunt moștenirea
Din amintiri de toamnă, reci.

Regrete,
Regrete care nu-mi dau pace
Se înfiripă-n suflet și în gând.
Mă zguduie de nu mai am ce face
Și doare tare, răni adânci lăsând.

Regrete,
Regretele tomnatice revin,
Când frunzele se-ngălbenesc și mor.
Un nou prieten, paharul de vin,
Mai vindecă tăișul scumpului meu dor.

Regrete,
Regrete melancolice de toamnă,
C-o sumbră negură revin ș`aici rămân.
Gândindu-mă la ele mă condamnă
De-a nu mai fi pe veci al meu stăpân.

Regrete,
Ce oare mai vreți de la mine?
Și sufletul mi-i l-ați amanetat,
Of, gândul meu, săracul, doar menține
A voastră amintire ne`ncetat.

Regrete,
De ce oare-s regretele eterne?
De ce mă bântuie cu-așa asalt?
Iar sufletu-mi ca frunzele perene
Se zbate-ncet lovindu-se de-asfalt.

PSEUDO-EGO
Cine-am fost eu?
Un om ce survola prin viitor.
Cine-ai fost tu?
Un gând sublim cu rolul de planor.

Cine sunt eu?
Un simplu om în lumea plină de păcate.
Cine ești tu?
Un amalgam de gânduri și idei deșarte.

Cine sunt eu?
Un peregrin prin viața pământească.
Cine ești tu?
Un libertin, avar de patima lumească.

Cine sunt eu?
Un efemer al cărui timp se duce.
Cine ești tu?
Un cataclism sortit să-mi fie cruce.

Cine sunt eu?
Un vis frumos păstrat sub formă de icoană.
Cine ești tu?
Un incognito ce mi-a pus coroană.

Cine-am fost eu?
Un simplu om tinzând către eternitate.
Cine-ai fost tu?
Un gând ce a grăbit a noastră efemeritate.

FII TU A MEA
Stau și mă uit frapat la ast` planetă
Și-mi vin în cap o droaie de-ntrebări.
Să fii fost oare p-aici o cometă
Ce a-mpărțit pământu-n mări și țări?

Câți ani i-au trebuit oare să urce
Pe scara lungii, aspre evoluții,
Ca goblinii să-nceap`a-i pune cruce
După eterne, crunte persecuții?

Cum pot privii a lumii nebuloasă
Fără să urle sufletul în mine?
Cum pot numi încă aceasta casă
Când se preschimbă totul în ruine?

Cum să nu navigheze-n mine gândul
Către o singuratică chilie?
Să nu mai pot vedea tot mapamondul
Ce-și pierde focul din a sa făclie.

`N această lume în neant pierdută,
Fii tu o oază-n vitregul deșert.
Tu, Univers iubit pe-a cărui boltă
Privesc al stelelor sublim concert.

Fii-mi tu o șansă de descătușare,
O lacrimă prelinsă-ncet pe-obraz,
O piatră pusă-n drum pen` rezemare.
Mai dă-mi o dulce clipă de răgaz.

Fii tu refugiul meu în grea furtună,
Fii tu catargul meu în plin talaz,
Fii tu zglobiul glas ce o să-mi spună
Suav: „Eu sunt al tău zăgaz!”.

Și-atunci când vine greaua încercare
Vreau să mă pierd cu tine-n asfințit,
Să invocăm sfânta purificare,
S-aducem lumii un nou răsărit.

TEMPUS TEMPORIS!

În zorii zilei, în amiaza brună
Stau și privesc cam de vreo săptămână,
Spre lumea efemeră, părăsită,
Ce spre abis se-ndreaptă ea grăbită.

E frig, bate-n rafale un vânt rece
Pe-aleile ce șerpuiesc. Și trece…
Trece luând cu el și colb și frunze
Stârnind cicloane mici peste peluze.

Vântul și timpul – două caractere,
Asemuite bine între ele.
Trec și se duc luând `n-a lor desagă:
Ani, amintiri despre o lume-ntreagă.

Viața omului e trecătoare.
Ce vom lăsa în urma noastră oare?
Trupu`n pământ și străjuit de-o cruce.
Dar sufletul, unde oare se duce?

Tot ce trăim, noi, scriem într-o carte:
Visuri, simțiri, gânduri, idei și fapte…
Scrise cu slove mici pe un sul mare;
O postumă verum portretizare.

Suntem propriul artist cu propria artă –
Pictor și scriitor puși laolaltă.
Putem picta al nost` tablou în scris,
Să ducem cugetul unde-i fi-va prezis.

DANSUL CÂNTURILOR

Un surd ecou se-aude-n depărtare,
Un vuiet mare vine și se-mbină
Cu mari talazuri de mări plutitoare,
Stingând al meu lin cânt de mandolină.

Se sting încet lumini în depărtare
Pe bolta-nnegurată, cenușie
Și vântul se-ntețește tot mai tare,
Vuind și măturând întreaga glie.

Din colb se-nvârtoșează o fantomă
Cu ochii galeși, c-o gură căscată.
Prin unduieli îmi face zarea hipocromă,
Vrând să-nghită parcă totul deodată.

Copacii, supuși, se închină,
Se-apleacă umili spre pământ
Și frunzele-n cor și-i le-anină,
Foșnind, să orchestreze-un cânt.

Cântul se-ngână cu vântul
Ce șuieră printre copaci
Și zbârnâie la pas cu gândul,
Mimând un contrabas cu sunete opaci.

Pianul se blochează-n Do Major,
Trompeta țiuie a deșteptare
Lansând un sunet grav, tulburător,
Parc` anunțând încet cum lumea moare.

O, tu Pământ trecut prin lungă viață!
O, tu ce-ai îndurat așa de multe!
Ridică-te și dă-ne iar speranță,
Rupe blestemul zilelor oculte.

Ridică, tu, copacii drepți spre ceruri,
Calmează vântul să nu mai vuiască,
Arată bolta lipsită de nouri,
Încet și marea să se liniștească.

Despre autor:

Negoi Așer, născut în 14 iunie 1998 la Ploiești, România. În prezent, student în anul IV la Facultatea de Medicină Generală din cadrul Universității Titu Maiorescu, București. Pe parcursul școlii gimnaziale și liceului a participat la nenumărate concursuri cu tematică literară, fie pe parte de creație, fie pe parte de interpretare a unui text. Tot în aria concursurilor, a participat în diverși ani la Olimpiada de Limba și Literatura Română. Prima poezie, „Toleranța față de prieteni” a fost publicată în Revista Școlii „16 Noiembrie – Ziua Toleranței”, în clasa a V-a, la vârsta de 11 ani, în anul 2009. A câștigat premiul mențiune la ediția de toamnă a concursului de creație literară, cu tematica „Regrete…” organizat de pagina Artă de Patru Dimineața, în anul 2020, prin poezia „Tomnatice regrete”. A debutat într-un volum de poezie, „Petale de suflet”, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2021, prin poezia „Fii tu a mea”.