C. Negruzzi

Ovidiu Cristian Dinică

În „Istoria literaturii române”, G. Călinescu îl include pe C. Negruzzi în capitolul „Primii umoriști”, alături de Anton Pann și Cilibi Moise. C. Negruzzi, fin literat și cunoscător al mai multor limbii de circulație europeană, provine dintr-o familie de răzeși, având rădăcini care coboară până în secolul al XVII-lea la marele logofăt al Moldovei, Gavrilaș Neniu (1667), cum se poate citi în hrisovul lui Alexandru Vodă. Se poate ca numele de Negruț să se fi format de la o poreclă dată străbunicului său, Ianache Neniu (1740), ulterior devenită nume și italienizată, lucru care în acea perioadă se petrecea des ca urmare a influenței culturii renascentiste.
Epoca în care se formează și evoluează autorul este caracterizată de profunde schimbări, de trecere de la regimul fanariot spre istoria modernă a României parcurgând și etapa regulamentelor organice. Moldova ajunsese la începutul secolului al XIX-lea obiect de dispută între imperiul țarist și imperiul Hasburgic, datorită poziției sale strategice în sud-estul Europei. În prima jumătate a secolului al XIX-lea se traversează regimuri politice diverse: de la regimul fanariot (până la revoluția lui Tudor Vladimirescu) și cea regulamentară aflată sub protectorat țarist (1828-1848), la republica ipotetică din anul 1848 și constituirea Principatelor Unite Române.
Din punct de vedere al culturii române aceasta perioadă este de întemeiere a sa și de formare a literaturii naționale, de recunoaștere a originii latine a limbii și a romanității poporului, de înlocuire a alfabetului chirilic cu cel latin, de eliminare a expresiei slavone din ceremonialul religios și de generalizare a celui în limba maternă, de demonstrare a statorniciei, de evidențiere a trăsăturilor morale nobile precum răbdarea, dragostea de viață, respectul față de familie și de neam.
C. Negruzzi s-a născut în 1808 la Trifeștii –Vechi, lângă Iași. Părinții săi Sofia și Dinu Negruț au alcătuit o familie pentru o perioadă scurtă. La vârstă fragedă, rămâne fără mamă fiind crescut de tatăl său care avea o situație materială bună. Într-o perioadă tulbure, în care limba română literară se păstra doar în scrierile cronicarilor, tatăl viitorului autor, Dinu Negruț, era un om instruit, inteligent, având pasiunea lecturii.
Negruzzi învață limba greacă cu dascălul Chiriac, iar franceza cu refugiatul politic Brancovitz, ambele în casa părintească. La vârsta de 13 ani, singur, doar cu ajutorul lucrării „Istoria pentru începuturile românilor din Dachia” de Petru Maior, deprinde cititul și scrisul în limba română cu caractere chirilice.
Manifestările violente ale eteriștilor din 1821-1822, în urma cărora tatăl său va înregistra eșecul arendării otcupului menzilului (întreprinderea poștelor), vor fi motivul refugierii familiei sale la Chișinău. Datoria provocată de eșecul arendării va atârna greu și va fi achitată abia în 1831. La Chișinău, în vara anului 1822, Negruzzi îl întâlnește pe poetul Aleksandr Sergheevici Pușkin care umbla însoțit de o jună înaltă, Calipso Polifroni, conform însemnărilor sale din Scrisoarea VII. „Puskin – scrie Negruzzi – mă iubea și găsea plăcere a-mi îndrepta greșelele ce făceam, vorbind cu el franțuzește. Câteodată ședea și ne asculta ore întregi pe mine și pe Calipso vorbind grecește; apoi începea a-mi recita deodată versuri de ale lui, pe care mi le traducea”.
Din această prietenie cu Pușkin, Negruzzi se va alege cu învățarea limbii ruse și cu dezvoltarea gustului pentru literatură. Perioada cuprinsă între 1821 și 1837, respectiv de la vârsta de 13 până la 29 de ani este o perioadă de acumulare, de formare culturală, de exercițiu, când traduce din autori clasici, precum La Fontaine, Voltaire, Lesage, Marmontel, Mme de Genlis, Grecourt, D’Erbigny, Pesselier, D. Darvari. Având un puternic spirit de observație și analiză, cunoscând atât realitățile, cât și structura societății contemporane lui, va încerca să se elibereze de inerția conservatorismului și va fi creatorul speciei literare, nuvela istorică, pentru care va folosi scrierile înaintașilor săi, cronicarii. Așadar, îl putem considera pe C. Negruzzi ca primul scriitor modern din Moldova.
Paralel cu formarea literară, începând cu 1825 și până în 1835, Negruzzi a ocupat posturi de căminar, vistiernic, sau diac iar din 1845 devine membru în Comisia privind mersul școalelor și pricinile neprogresului lor.
Tatăl său moare prematur în 1826, lăsând nerezolvată datoria uriașă din arendarea eșuată în 1821.
Anul 1835 este debutul lui Constantin Negruzzi în literatura din Țara Românească, moment care i se datorează lui Ion Heliade Rădulescu care îi aprecia gustul pentru dezvoltarea literaturii naționale, „care moartă în Moldova începuse a înflori la București”, mărturisea Negruzzi în Autobiografia sa.
Implicarea sa în constituirea literaturii naționale își găsește împlinirea în perioada de maturizare, aferentă anilor 1837-1844, când colaborează la principalele reviste ale vremii (Curierul de ambe sexe, Albina și Alăuta românească, Dacia literară, Foaia pentru minte, inimă și literatură, Propășire etc). În aceste publicații apar traduceri din V .Hugo, cât și creații originale: „Cum am învățat românește’’, „Aprodul Purice” (1837), nuvela sentimentală „Zoe”, schița turistică „Plimbare”, anecdota „Rețeta”, portretul „Un poet necunoscut”, schița „Calipso” etc.
Între 37 și 45 de ani aplecarea către scris este întreruptă, tot mai des, de activitatea politică pe care o începe ca deputat al județului Iași de partea aripii moderate din gruparea Conservatoare. Analiza sa critică asupra epocii continuă și prin articole precum Despre ruinele și ruinările Moldaviei.
Anul 1840 reprezintă un moment foarte important în viața și cariera lui C. Negruzzi. Devine primarul Iașului, dar și codirector al Teatrului Național împreună cu Kogălniceanu și Alecsandri, iar în primul număr al revistei Dacia Literară i se publică nuvela istorică, „Alexandru Lăpușneanu”.
Din programul revistei Dacia literară trebuie menționate câteva aspecte la care a subscris și Negruzzi și care se regăsesc în articolul „Introducție“, scris de M. Kogălniceanu, întemeietorul revistei:
– combaterea imitației scriitorilor străini și a traducerilor mediocre;
– crearea unei literaturi de specific național: în locul imitării scriitoriilor străini să se creeze literatura autohtonă, inspirată din istorie, natură și folclor. Istoria este privită ca model pentru contemporani, pentru a exprima idealul de eliberare și unitate națională. În acest sens, pentru a ilustra satiric realitățile sociale, lucrarea „Alexandru Lăpușneanu”, de C. Negruzzi, face parte dintr-un întreg ciclu în proză, numit „Fragmente istorice”.
În 1857 publică volumul „Păcatele tinereților”, alcătuit din patru părți („Amintiri din junețe”, „Fragmente istorice”, „Neghină și Pălămidă”, „Negru pe Alb”), în care adună scrierile publicate anterior. Aceste lucrări se caracterizează prin diversitatea tematică, specii și formule literare, au caracter anticipativ asupra evoluției literaturii și sunt deschise spre modern.
Astfel, în „Amintiri din junețe” se găsesc lucrările :
– „Cum am învățat românește” (cu această povestire deschide literatura memorialistică relatând cu tâlc întâmplarea prin care un dascăl de la mănăstirea Socola, printre singurele din epocă unde se putea învăța românește, ținând cont de realitatea istorică a vremurilor sale, încearcă prin metode sumare să-l învețe gramatica limbii române, dar autorul, dând dovada de istețime, îl întrece și chiar îl concediază.);
– „Zoe” (nuvelă tipic romantică, cu iubiri focoase și perfide, abandonuri crude și dure, răzbunare, scrisoare de adio, sinucidere, coincidența la final când se întretaie un cortegiu funerar cu o paradă militară și epilogul cu sancțiunea divină, toate petrecându-se în Iașiul degradării morale);
– „O alergare de cai”(caracterizează moravurile epocii cu ajutorul analizei psihologice ceea ce rezultă se poate compara cu o litografie neagră de ținută umoristică, după cum spune George Călinescu.
– „Tudorică” (povestire care se apropie de literatura populară și care va precede lucrarea „Ivan Tubincă” a lui I. Creangă. Prin farmecul și ironia folosite dar și prin meticulozitatea detalierii amănuntelor, pare o alegorie a societății contemporane scrierii sale. Această povestire, apărută în 1844 în revista Propășirea, a contribuit la suspendarea revistei și la izolarea autorului la moșia sa).
În partea a doua a volumului intitulată „Fragmente istorice”, găsim povestiri și nuvele istorice inspirate din cronicile Moldovei, dintre care nuvela „Alexandru Lăpușneanu” este capodopera cu care Negruzzi a pus bazele literaturii istorice. Valoarea de noutate a nuvelei este enormă, aceasta deschizând seria scrierilor inspirate din trecut, de la nuvelele istorice ale lui Odobescu și până la romanul istoric sadovenian.
Din perspectiva modernă, nuvela este o parabolă despre vină și pedeapsă, despre destin, despre urmările pe care le pot avea actele unui conducător, atunci când la baza lor stă dorința de dominare absolută. Prin caracterul general uman, nuvela „Alexandru Lăpușneanu”depășește limitele spațiului românesc și se înscrie în universalitate.
Autorul a scris „Alexandru Lăpușneanu”, folosind capitolul al patrulea din cronica lui Grigore Ureche. Ca inspirație istorică, nuvela se referă la cea de a doua domnie a lui A. Lăpușneanu, după uciderea lui Despot Vodă de către Ștefan Tomșa. Aflat în conflict cu boierii care nu-l doreau la tron, Lăpușneanu provoacă eliminarea acestora, dovedind multă cruzime și atrăgând asupra sa oprobriul public, inclusiv al soției care este atrasă în cursa ce i se întinde pentru otrăvirea lui. Lăpușneanu este avid de putere, lacom, perfid, urmărește cu orice preț propriul scop imoral, toate aceste trăsături făcând parte din portretul realizat cu eleganță de autor. Zugrăvirea portretului moral al personajelor create de Negruzzi va fi amprenta sa în toate scrierile sale.
În această nuvelă, autorul introduce în literatura română personajul colectiv, ca parte componentă a acțiunii, dovedind o bogăție de informații și aptitudini reale în stăpânirea tehnicilor literar. În capitolul al patrulea al nuvelei Negruzzi aduce în prim-plan autoritarismul domnitorului Lăpușneanu, acesta este motivul neîncrederii cu care îi tratează voievodul pe boieri și pentru care îi acuză de trădare.
În partea a patra a volumului „Păcatele tinereților”, în ciclul numit „Negru pe Alb”, găsim „Scrisori la un prieten”, în care Costache Negruzzi introduce genul epistolar și adună 30 dintre foiletoanele sale risipite prin periodice timp de 25 de ani. Ca un ghid de atitudine Scrisorile alcătuiesc un cod de etică și morală necesar în toate epocile.
Articolele sale, publicate ca foiletoane, au subiecte diverse constituind crâmpeie de realitate, putând fi considerate ca primele reportaje literare. Astfel în Plimbare se evocă atmosfera orientală a târgurilor din Moldova. Bogăția naturii se opune sărăciei înecate în praf. În Catacombele Mănăstirii Neamțului sunt descrise mănăstirea și mormintele martore ale istoriei. În Pelerinagiu este descrisă o călătorie pe malurile Trotușului, prin Târgu Ocna, Slănic până la Onești și este întâlnit arhimandritul Paisie Ocneanul evocat ca bun ortodox. În Ochire Retrospectivă se face un rezumat al istoriei Moldovei, se amintesc figuri legendare, se analizează atitudinea lui Lăpușneanu.
Întâlnim în „Scrisori la un prieten”, și atitudini polemice la adresa lui Ion Heliade Rădulescu asupra folosirii limbii române, dar și măiestria autorului în utilizarea corectă și cu eleganță a acesteia Scrisorile lui Negruzzi conțin forme literare diverse, dintre care jurnalul de călătorie, scene de moravuri și fiziologii, dizertații științifice pe teme de istorie, religie, literatură, folclor, lingvistică, precum și analiza diferențelor dintre sat și oraș.
Atitudinea corectă și morală a lui Negruzzi se poate analiza și cu privire la forma limbii române. Astfel el pledează pentru valorificarea limbii vechilor cărți, a cărei expresivitate este de necontestat și mai ales a limbii „ce se aude în gura poporului”, pentru ortografierea fonetică a cuvintelor cu folosirea alfabetului latin. În 1833 este printre puținii susținători ai acestei idei (trecerea la grafia latină se va face abia în 1860). El critică eliminarea forțată a cuvintelor străine din limbă, precum cele ungro-turce-grece și slavone, dar nu este de acord nici cu românizare cuvintelor nelatine.
Fiind un creator atent la spiritul moral și ușor ironic în compunerea lucrărilor sale, el caută să amendeze păcatele întregii sale generații de întemeietori, cu inerentele ei erori, stângăcii, căutări de forme și structuri adecvate realității istorice și estetice, după cum afirma în „Mărturisenie”, articol apărut în Foaie pentru minte, inimă și literatură nr. 30 din 1845.
Prin prietenia arătată scriitorilor munteni, sprijină și Asociația literară care se înființase la București în 1847 și care va deveni, în 1866, Academia Română. Prin activitatea sa a fost unul dintre primii fondatori ai literaturii române despre care putem vorbi începând cu anul 1830.
Va muri în seara zilei de 24 august 1868, fiind îngropat la moșia sa Trifeștii –Vechi.
Scrisorile lui Negruzzi au fost apreciate de critica literară care i-a atribuit meritul de a fi fost în generația sa primul prozator artist și intelectual, anunțând pe Cezar Bolliac, N. Bălcescu, V. Alecsandri, Ion Ghica ș.a.

Despre autor:

ovidiu-dinica

Ovidiu Cristian Dinică (n. 1963) este absolvent al Facultății de Studii Economice din Craiova (1987). A debutat în 1977 în revista „Cutezătorii”, sub girul lui Ovidiu Zotta; în 1983 în volumul „Andra”, Mihai Stoian i-a publicat prima poezie.
Volume de autor:
– „Roșu Alternativ”, 2012;
– „Amintirile toamnei”, 2014;
– „Vitrina cu Vise”, 2018;
– „Nevoia de a fi Blând”, 2019.
Alte apariții editoriale: Antologia Societății Culturale Anton Pann, Antologia Asociației Scriitorilor pentru Promovarea Realizărilor Artistice, Galați, Antologia Editurii Singur, Antologia Poeților Vâlceni, Cultura Vâlceană, Povestea Vorbei, Nomen Artis, Boema, Oglinda Literară, Semnal, Negru pe Alb, Cronos, Convorbiri Literare, România Literară, Rotonda Valaha, Sintagme Literare, Cervantes, Oltart, Luceafărul din Vale, Povestea Vorbei, Taifas Literar.
Este prezent online în publicația electronică „Ecreator”, a poetului Ovidiu Roșianu, dar și pe „Cronopedia”, „Negru pe Alb”, „Însemne Culturale”, „Noduri și Semene”, „Agonia” și „Poeții Noștri”.
Este membru al „Ligii Scriitorilor din România” și al Societății Culturale „Anton Pann”. Din 2019 a devenit membru UZPR.
De asemenea, este cofondator al ziarului Clipa Literară, al Revistei Mirajul Oltului și al cenaclului cu același nume.

Un gând despre “C. Negruzzi

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s