Beznă mai densă ca în acea noapte nu îmi amintesc să fi acoperit vreodată orașul străin, ai cărui locuitori musteau de indiferență unul față de celălalt, scoțându-se reciproc din țâțâni. Tot ceea ce trăiseră în timpul zilelor pline de parfumul inconfundabil al teilor de pe dealul Copoului părea să se fi sfârșit odată cu acea noapte, din pricina beznei care părea permanentă.
Teii miroseau obositor de puternic, pentru nasurile mai sensibile acel parfum năucitor de intens putând să devină chiar greu de îndurat. Abia topindu-se, după luni ce tărăgănau sosirea anotimpului călduț, zăpezile din acel oraș, ce dăinuiau încăpățânate uneori chiar și până la 7 luni, rămăseseră topite undeva dincolo de tărâmurile afânate și grele ale omătului, pe care doar copiii îl mai agreau, în timpul bulgărelilor și al colindelor pentru Moș Crăciun.
Sclipitoare și grea, ca un om-de-zăpadă, bezna îi învăluia pe toți, acaparându-i sub atitudinea devastatoare, de parcă reușise să îi țintuiască pe toți, fiecare la domiciliul lui, în imposibilitatea de a-i face față, punându-i la zid, obligându-i să rămână în case, ca pe niște indivizi aflați sub amenințarea vreunui bombardament sau calamități.
Bezna își desfăcuse deja vălătucii negri și denși, punând stăpânire peste toate ale acelui dulce târg, declarându-și împărăția întunecată, tot la fel cum zorii de zi se grăbeau să dăinuie cât mai apăsat, în timpul verilor sufocante. Era regatul întins al unei bezne atât de adânci, atât de insinuante și de agresive, încât la o clipă dată mi s-a părut că aș fi avut nevoie neapărat de un filtru în infraroșu, pentru a putea să înaintez fără oprire.
(…)
Bezna îmi făcea poftă, prin intensitatea ei halucinantă, prin forța cu care ne apăsa pe toți în acea noapte, îmi făcea poftă doar de a nu fi în altă parte, decât lângă tine. Erai acel Zburător postmodern, al meu – personal, care îmi răpise minima rațiune, reușind să-mi asmută sămânța de drag pe care o sădiseși în clipa în care te cunoscusem. Era tot noapte, dar noaptea aceea era iluminată, plină de stâlpi luminoși, ce își împrăștiau căldura și galbenele lumini în întregul oraș.
Nici măcar nu îmi ardea de distracție, nici nu te observasem măcar, dar tu, vânător înveterat, ca un girofar permanent, mă zăriseși acolo în mulțimea patch-work, între acei oameni mulți și beți majoritar, puseseși ochii pe mine, neexplicându-mi acea atracție primară decât prin părul meu lung până la talie, negru și de(n)s ca o noapte, cerceii lungi, argintii, ca doi șerpișori năzdrăvani și puși pe năzbâtii, atitudinea ușor timidă și retrasă, dar și ușor nonconformistă, din care se delimita un aer de rebeliune.
Indiferența oamenilor din acel oraș, atât de frumos, atât de curat, atât de primitor, contrasta vădit cu tot ceea orașul avea de oferit: muzică, distracție, teatru, festivaluri, spectacole, crame, frenezie, jocuri, step-aerobic, o lume veselă, curată, culturală și cumsecade. Eu locuiam pe atunci într-unul din căminele studențești pentru fete, ale Copoului, frenezia vieții culturale ieșene plăcându-mi enorm, integrându-mă în peisajul viu și activ, energic și multicolor, cosmopolit și unic. Totul în puternic contrast cu oamenii săi: goale de sens corpuri și pline de alcool trupuri însetate de sex, povestitoare guri ale unor rockeri tâmpiți, pe care Pink Floyd nu îi atinsese niciodată, năclăiți în concerte ieftine, cu băutură și gagici pe măsură de ieftine.
(…)
Bezna ne cuprinsese pe toți, în întregime, ne țesuse pânze, giulgiuri invizibile, coconuri întregi de aleasă inerție fiziologică, în care tot ea ne înfășurase, ca pe adevărate prăzi, din seva cărora urma să-și extragă hrana, pentru a putea exista mai departe; Bezna cea nestingherită, o beznă patologică, infiltrată pe negândite în punctul acela minuscul al șeii turcești, micuță cât un bob de orez, dar cu aceeași putere ca a unui taifun, pregătit să măture violent totul din jur, să căsăpească tot ce-a mai rămas, fără nicio remușcare, fără niciun regret sau sentiment autoculpabil, lăsând un dezastru ubicuu, la sfârșitul dezlănțuirii celei mai negre și mai pline de beznă.
La capătul beznei începea tot o beznă, totul învârtejindu-se în jurul axului pururea înnegrit și contaminat de beznă. Întreaga orezărie a șeilor turcești îi pusese la zid, unul după altul, la rând, urmând să le programeze fiecăruia execuția, convingându-i că viața era suptă până la uscăciune de orice sens, manevrându-le gesturile spre autoanihilare, inoculându-le magia unor dimensiuni escapiste, făcându-i să creadă în insule de refugiu, în care oriunde era mai bine și mai călduț, decât pe Pământ.
Pentru că bezna lucra mână în mână cu sediul esențial al sufletului, aflat între șaua turcească și ombilic, în dreptul inimii în care toată emoția se fabrică, ca o noapte dezbrăcată de aștri, ca o câmpie întinsă pe care luptătorii se încing în lupte corp la corp, inimă la inimă, încleștați permanent într-un năucitor și interminabil război al vieții, pe care nu contează musai să îl câștigi, ci pe frontul căruia e important să reziști până la capăt.
Bezna ataca frontal inima, centrul tuturor emoțiilor, glazurate cu pojghița unei stări aflate între bătăi nemaipomenite și bătăi liniștite și liniștitoare, acoperită cu acel strat subțire de bucurie, atât de friabil și inconsistent, încât la cea mai mică decepție, se rupea, lăsând inima neacoperită, direct expusă intemperiilor unor nemaitrăite și nemaiexperimentate bătălii.
Jonglând cu indiferența și sensibilitatea exacerbată, Bezna aflată în adâncimea oricărui suflet, aducea la suprafață, în inimile lor, sentimente incerte, atitudini nesigure, visuri deșănțate, trăiri nemaitrăite, senzații nemaisimțite. Bezna era în toți, mai prezentă sau mai retrasă, pendulând între inimi triste și inimi relativ normale, reglând din pulsul ei fie tristeți – uneori ajunse la paroxism – fie indiferențe apărute ca scut defensiv, în cele mai multe cazuri.
Parșiv instaurată, dominația beznei, ce ne transforma fie în fantoșe ale unei inimi deprimate, fie în martorii indiferenți ai unora răpuși de tristețe, ajunsese în acele vremuri la paroxism, nimeni și nimic neputând-o detrona, poate doar o medicație corect prescrisă și mai ales! prescrisă la timp! Pe nevăzute se furișa, nezărită și nedibuită, ocupând din prima lovitură inima, acaparând apoi întregul angrenaj misterios și unic, aflat între bucățile craniilor, angajându-se să domine neîncetat creștetul victimei, jurând credință eternă depresiei, care destrăma destine, diluându-le, distanțându-le de o viață dinamică și dorită, între parametrii ei firești.
Bezna își cerea drepturile, din cele mai străvechi ere, creând din copiii ingenui de odinioară, adevărați monștri aflați sub stăpânirea ei, prinși în capcanele involuntare ale tulburărilor psihice, care fuseseră studiate și mult nuanțate, în vremurile de acum. Bezna cea fără de discernământ le flagela acestora toată inima, ștergându-le emoțiile subscrise bucuriei de a trăi, trăgându-le dungi negre, de un negru mâlos, nemilos, trasând zorii unor diagnostice ulterior descoperite, în cazurile cele mai norocoase! Beznei îi veneau de hac doar un psiholog fin, colaborator cu un psihiatru priceput, la care se adăuga cel mai important ingredient: dorința fiecărui om cuprins de beznă, dorința fiecăruia de a ieși la lumină.
Ieșirea la lumină, din bezna mlăștinoasă, revenirea treptată la culoare, din negrul beznei lipsite de cea mai mică doză de clemență, era un drum dificil, dar odată găsit, prin ajutor de la psihiatru și psiholog, se dovedea un bun conducător spre luminișul ivit la capătul acelei istovitoare cărări, dar care merita orice efort și complianță, din partea celor înnegriți de penelul Beznei.
Aflată din belșug pe paleta nesfârșită și infinit nuanțată a Marelui Pictor, lumina – acel galben al unui lan de rapiță sau al unei flori-a-soarelui, acea strălucitoare nuanță luminoasă – era visul tuturor celor atinși de bezna parșivă, chiar de se visau cu gloanțele deznădejdii străpungându-le inima și restul corpului, ei râvneau la lumină, la multul soare, la multele curcubee răsărite după imensele ploi, înnegrite în norii amari ai beznei, dar care acum făceau parte dintr-un trecut al unei negre ape, din ale cărei valuri feroce reușiseră să se salveze.
LUMINA – acea dorință ascunsă, de cele mai multe ori pe deplin neconștientizată – încununa triumfătoare capetele celor vindecați de beznă, cuprinzându-le-ntre razele sale cu fuioare strălucitoare, pătrunzând pentru a dizolva bobul de orez de la care pornise tot răul, dincolo de tigva ușurată de sub jugul tristeții, LUMINA – apărută pe neașteptate, deși dorită demult –, venea în întâmpinarea celor scuturați de sub negriceala beznelor, din tot acel drum presărat și ticsit de modalități fără ieșire, LUMINA venea să îi înfășoare blând pe cei scăpați de sub tirania Beznei.
Ieșită la lumină, fugind din calea beznei, inima – cumplitul sălaș al emoțiilor fie bune, fie mai puțin bune – purta acum o aură aparte: aceea a înțelepciunii unui suflet trecut prin boală, dar vindecat în cele din urmă, o lumină mai ceva ca o lavă strălucitoare, dincolo de corpul palpabil, o lumină interioară a unui zâmbet schițat pe furiș, lumină pură, la finalul unei lupte câștigate, din lungul șir de lupte date în Războiul Beznei versus Lumină.

Despre autoare:

Cristina Mâțu Cimpoae este absolventă de Filologie, promoția 2008, Iași, Universitatea Al. I. Cuza. Primele poezii a început să le scrie de la vârsta de 15 ani, în perioada liceului. În prezent este înscrisă la Masterul de Românistică la Universitatea Ovidius din Constanța, orașul său natal. Deși nu se consideră o scriitoare în adevăratul sens al cuvântului, din iubirea față de natură și îngrijorarea sinceră și reală față de planeta ale cărei resurse încep să fie pe sponci, ea continuă să scrie povestioare și poezii dedicate mai ales copiilor, scrieri cu subînțeles care vin să atragă atenția asupra acestei problematici a sustenabilității.
Primele sale poezii au fost publicate sub forma a două plachete, la editura Metafora, Constanța, în manieră self-publishing. Elefantul răcit, Păianjenul Mitică, Luna – între cozonac și dovleac, reprezintă titluri ale ultimelor sale proiecte literare, pe care și le-ar dori publicate.