Bunica avea o casă la marginea pădurii. De fapt, era ultima casă de pe ultima uliță din satul care adăpostea vreo patru sute de suflete, plus-minus. Noroc și ghinion – obișnuia să zică, să locuiești aici. Cu greu ajunge poștașul, biserica e departe, iar prima alimentară se află la vreo jumătate de ceas. Dar liniștea… oh, liniștea codrului, când verde, când uscat, nu putea fi găsită în alt loc.

 Ajunsă la vreo cincisprezece ani la vremea în care eu, adolescentă, o vizitam,  eram sigură că bunica locuise întotdeauna acolo. Nici nu era cu putință să-mi imaginez că fusese vreodată tânără sau că ar fi viețuit în altă casă decât cea de la marginea pădurii. Ce să-i faci și cu mintea asta: ia drept adevăr tot ce-i spui. Cumva, avea o legătură strânsă cu pădurea. Dacă, prin absurd, hățișul acela de brazi, molizi și pini s-ar fi culcat într-o zi la pământ, ar fi înghițit și casa.

Când eram copil, nu înțelegeam de ce bunica spunea des că locuiește aproape de întuneric. Pentru mine, pădurea nu era aducătoare de beznă. Era un fel de lume paralelă, care respira încet, dincolo de gardul scund, ruginit. Bunica nu vorbea despre casă ca despre un loc. Vorbea despre ea ca despre un organism viu. Spunea uneori, fără să se uite la mine:

‒ Să nu uiți că pădurea ascultă. Eu râdeam atunci.

Prima dată când am auzit zgomotul acela, eram în curte, singură. Nu era încă noapte, dar nici ziuă nu mai era. Bunica era în casă, iar eu stăteam pe treptele de lemn, privind țintă către pădure. Și atunci s-a auzit primul zgomot. Era un sunet cunoscut, ca și cum cineva ar călca pe frunze uscate. Ca și cum o ființă, pământeană sau nu, ar fi mers prin pădure… poate în căutare de lumină. Mi-am spus că e numai vântul, și că mintea mea creează un scenariu în jurul a ceea ce aude. M-am ridicat, totuși, curioasă. S-a lăsat liniștea. Apoi, pașii au reînceput. Am zbughit-o spre odaia bunicii și i-am spus cu glas stins.

‒ Bunico, cred că e cineva în pădure. Poate s-a rătăcit…

Ea nu s-a întors spre mine imediat. Stătea cu spatele lipit de soba din teracotă și se uita într-un punct fix. M-a privit cu ochii ei luminoși și mi-a făcut semn să închid ușa mai repede. Am ascultat-o, cum făceam de atâtea ori.

‒ Acel cineva ține lucrurile sub control în pădure, a rostit, în timp ce își aranja mai bine basmaua peste părul alb și des.

‒ E pădurarul? Am întrebat-o sfioasă. Stă și noaptea în pădure?

‒ E un paznic al întunericului, ține lucrurile la locul lor – a conchis ea și mi-a făcut semn să tac, nu cumva să mai pun alte întrebări.

‒ Îl cunoști? Am insistat eu, cum ar fi făcut-o orice adolescentă în situația aceea neclară.

‒ Îl cunoaștem cu toții, dar nu vrem să recunoaștem, Zoe.

‒ Acolo locuiește, în mijlocul pădurii?

‒ El locuiește peste tot, draga bunicii, și nicăieri. Dar, dacă îți este mai confortabil așa, da, pădurea e casa lui. Și nu trebuie să-l deranjăm, ascultă bine la mine. Mi-a spus pe un ton apăsător, ca atunci când spărgeam vreun vas de porțelan sau uitam hambarul deschis.

‒ Adică nu-l putem vizita, bunico?

‒ Nu, niciodată. Fii atentă, Zoe! Nu ai voie să mergi niciodată în pădure să-l cauți, ai înțeles?

‒ Dar, dar… bunico, îi putem duce mâncare și, poate, se simte singur, ca bunicul atunci când pleacă cu oile la deal.

‒ Zoe, nu are nevoie de nimic și nici singurătatea nu-l apasă. Ascultă-mă bine! El nu e ca bunicul, nu e ca mine și nici ca tine.

‒ Dar cum e?

‒ Diferit.

‒ În ce sens?

‒ Gata. Încetează cu prostiile acestea și vezi-ți de treabă. Promite-mi că nu te duci în pădure și uiți de întâmplarea aceasta!

‒ Buniiiicooo… mă tânguit eu, ca un copil mic, răsfățat, căruia i s-a luat jucăria preferată.

‒ Zoe!

‒ Bine, promit. Promit! O asigur, doar ca să se liniștească, dar mintea mea deja făcea fel și fel de calcule și nu putea să se oprească cu niciun chip.

În noaptea aceea nu am dormit, iar sunetele au continuat până spre dimineață. Nu simțeam tocmai frică, dar un fior pe șira spinării îmi dădea târcoale de când bunica rostise povestea omului din pădure. Asta dacă era om…

A doua  zi de dimineață, bunica a tămâiat casa și m-a avertizat că preotul satului are să treacă îndată pe la noi. Ritualurile acestea mă amuzau și nu pricepeam de ce nu puteam merge la individul din pădure, de ce nu-l putem vedea, de ce trebuia să uit tot ce aflasem. L-aș fi întrebat pe bunicul Nae, dar el era mereu monosilabic și, de regulă, nu voia să se pună rău cu nevasta. Aș fi întrebat-o pe mama, când venea să mă ia acasă, la finele vacanței mari, dar cum ea nu credea în superstiții, ar fi izbucnit în râs și m-ar fi felicitat pentru imaginația mea bogată. Așa că am tăcut și i-am deschis poarta preotului, care a zăbovit vreme de două ceasuri în bătătură și a stropit cu agheasmă toate odăile, mai ceva ca de Bobotează.

Spre seară, după cină, m-am cuibărit lângă sobă. Afară bătea un vânt năpraznic și oricât de curajoasă aș fi fost, nu aș fi ieșit în bătătură pentru nimic în lume. Numai că, știți dumneavoastră, unele lucruri sunt sortite întâmplării și bunica uitase rufele abia spălate pe sârma din spatele casei.

‒ Lasă-le, le aduc eu dimineață – am spus.

‒ Nu las rufele ude peste noapte, mi-a răspuns ea, în timp ce își lega basmaua sub bărbie.

A deschis ușa și, de dincolo, din noapte, un aer rece s-a prăvălit peste mine. A închis-o rapid, apoi am auzit un zgomot straniu. Același, dar acum mai aproape. Atât de aproape. Mi-am lipit urechea de ușă și am ascultat cu sufletul la gură. Dincolo de lemnul masiv, auzeam zgârieturi și ceva ce părea a fi o luptă, dar corpul îmi paralizase și nu puteam să scot o vorbă. Apoi un râs, ca un nechezat, imposibil să fi fost al vreunei ființe omenești. Am tras zăvorul, mi-am făcut cruce, cum învățasem la slujbă în atâția ani, și am îndrăznit să strig.

‒ Bunico? Ești acolo?

De dincolo, se auzea doar vântul și eu mă certam în sinea mea că am lăsat-o să iasă. Într-un moment de spaimă, am apucat icoana Fecioarei Maria de pe măsuța mică din salon și am strâns-o puternic la piept. Nici măcar nu eram credincioasă din cale afară, dar știam că ceva rău ne dă târcoale. Sau cineva.

‒ Zoe, deschide ușa! Aveam să aud într-un târziu. Cererea bunicii m-a blocat. Am înghețat, deși Îngerul Alb de pe umărul meu drept mă îndemna să o ascult. Am rămas tăcută, cu mâna pe clanță și gândurile pulsându-mi în tâmple.

‒ Zoe, n-auzi! Deschide, fetițo!

Nu am răspuns. M-am sucit pe călcâie și am tras aer în piept. Focul din sobă stătea să se stingă, bunicul dormea dus la etaj, iar Arhanghelul Mihail mă privea trist dintr-o icoană poleită și împrejmuită cu ștergar în dungi. Rațiunea lupta împotriva emoției, Îngerul Alb împotriva Îngerului Negru. Atunci am deschis. Pe tocul ușii erau niște urme ciudate, ca niște zgârieturi ascuțite, făcute de o făptură care nu putea fi nici om, nici animal.

Vântul se oprise, bunica abia răsufla și cu greu putea cuprinde maldărul de rufe. Basmaua îi alunecase de pe creștetul alb, ca nins, și obrajii îi erau îmbujorați. Dar era teafără. Orice s-ar fi întâmplat dincolo de ușa aceasta, bunica se întorsese vie și, aparent, nevătămată. Nici măcar tulburată nu era. Am privit-o cu atenție. A lăsat hainele pe divan și s-a îndreptat către sobă. Trebuia să hrănească focul acela. Mișcările îi erau simple, tacticoase, de parcă tocmai venise dintr-o plimbare într-o zi senină de Mai.

‒ Bunico, am îndrăznit, a fost cineva cu tine afară? Atunci, pentru prima oară, m-a privit. Ochii îi erau aceiași – limpezi, deschiși la culoare, dar goi. Ca și cum altcineva privea dincolo de ei.

‒ Nu, Zoe, nu mai e nici țipenie de om afară la ora asta. Un fior mi-a trecut prin trup. Pentru că știam sigur că ce spune nu e adevărat. Și mai știam ceva. Că bunica mea nu mințea niciodată.

Capitolul II. Paznicul întunericului

Bunica a mai rămas câteva clipe cu spatele la mine, după care m-a luat la rost ca altădată, dar parcă cu un ton diferit. Un ton care nu suporta împotrivire.

‒ Du-te și te culcă, Zoe! Nu ți-e somn? E miezul nopții.

‒ Ba da.

‒ Și atunci, de ce stai? Haide, mergi la culcare.

M-am conformat și am plecat spre camera în care dormeam de obicei în verile pe care le petreceam aici. Deși mă simțeam foarte obosită, întâmplarea din seara aceasta mă tulburase peste măsură și eram precisă că nu am să închid un ochi toată noaptea. Când am ajuns în odaia mea, am decis să mai rămân un pic în pragul ușii întredeschise. Îngerul Negru îmi șoptea că trebuie să-mi spionez bunica. Cel Alb, ca de obicei, socotea că acest fapt e un păcat și îmi indica să mă duc, într-adevăr, la culcare. L-am ascultat pe cel dintâi.

Nu știu cât timp a trecut, casa era liniștită. Prea liniștită, așa cum nu fusese niciodată. Apoi am auzit ceva, o voce. Era bunica, vorbea încet, ca și cum nu voia să fie auzită. Mi-am ciulit urechile, am strâns ușa fiindcă mi-era teamă că voi fi zărită și am ascultat. Auzeam cuvinte pe care nu le înțelegeam. Bunica vorbea cu cineva, dar în casă nu era nimeni, iar limba aceea… nu era a noastră. Am simțit cum mi se face rău.

‒ Fata nu știe. A rostit bunica, de data asta clar.  Am făcut un pas înapoi, inima mi-a urcat în gât și m-am dus țintă spre pat. Îngerul Alb mă certa temeinic. M-am cuibărit sub pătura moale și nu am pus geană pe geană până în zori.

A doua zi, dis-de-dimineață, bunica era din nou cea pe care o știam. Sau așa părea. Mi-a servit micul dejun și chiar mi-a zâmbit duios. Dar ochii, ochii îi străluceau diferit. Ceva plutea însă în aer, un soi de tensiune stranie.

‒ Azi nu ieși din curte, Zoe! mi-a trântit de nicăieri și eu am scăpat lingura în cana cu ceai de tei.

‒ De ce?

‒ Pentru că azi vine mai aproape. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am abandonat mâncarea și am privit-o cu sfială.

‒ Cine? Ea a clipit scurt, de două ori, semn că nu trebuia să o chestionez. Apoi și-a dres glasul, ca și cum abia atunci își dăduse seama că mi-a spus mai mult decât ar trebui să știu.

‒ Vântul, a zis într-un târziu. Pe la orele amiezii, bunicul s-a întors de la deal. A intrat în casă agale, cum făcea întotdeauna, și-a scuturat cizmele și a dat din cap în semn de salut.

‒ Anuță, ai mai pus sare la brânză? a întrebat.

‒ Ți-a murit oaia aia neagră, a răspuns bunica, ocolind răspunsul la întrebarea pe care tocmai o primise.

‒ De unde știi? a zis, uimit, bunicul Nae. Apoi s-a lăsat o liniște scurtă, care confirma că bunica avea dreptate.

‒ Știu, a închis ea.

Nici eu, nici bunicul nu am mai rostit vreo vorbă, dar când privirea mea a întâlnit-o pe a lui, am știut că amândoi gândim același lucru. Masa de seară s-a desfășurat normal, dar tensiunea din aer nu se evaporase.

La lăsarea întunericului, bunica a ieșit iar afară. De data aceasta nu avea rufe de strâns și nici alte treburi prin ogradă. Noaptea aceasta era însă mai luminoasă ca celelalte, cerul fiind plin de mii de stele. În depărtare, pădurea strălucea diferit. Atunci mi-am făcut curaj să o urmez, fără să știe. Vă imaginați că această decizie a iscat un alt conflict între cei doi îngeri.

 Am mers în spatele ei ca o pisică și chiar mi-am ținut respirația pe alocuri. Ea părea că știe precis unde merge și ce are de făcut. Am urmat-o până la gardul ruginit din spatele casei, cel care ne despărțea de pădure. M-am ascuns lângă grinda magaziei construite de bunicul Nae cu câțiva ani în urmă și am asistat la ceva ce depășea limitele realității. Credeți-mă, Îngerul Alb a căutat să mă convingă că visez. Nici de data aceasta nu l-am luat în serios.

Bunica stătea lângă gard, nemișcată, cu fața țintă spre pădurea deasă. Nu făcea nimic, doar stătea. Părea cufundată într-o stare contemplativă, ca atunci când privești un tablou care te fascinează. Dar ea nu privea un tablou, privea codrul acela aducător de lumini și umbre. Aștepta ceva, asta era evident – mi-am spus, iar Îngerul Negru a aprobat intuiția mea. Peste câteva minute am auzit iar sunetul acela, cel din zilele trecute. Nu-l puteam uita, era inconfundabil. Nu erau pași, nici vânt, era altceva. Un soi de vibrație, de entitate, care venea chiar din pământ. Bunica și-a înclinat ușor capul, semn că asculta. Apoi a rostit, foarte încet.

‒ Am înțeles. Așa voi face.

Am simțit că nu mai am aer. Pentru că știam. Eram sigură că bunica nu era singură acolo, la limita dintre casa noastră și pădure. Nu am îndrăznit să mă mișc, bunica nu se clintise. Încă vorbea cu cineva, cu acea forță care ne dăduse viețile peste cap.

‒ Nu e încă pregătită. A spus într-un târziu și mie mi s-a pus un nod în gât.

Știam că vorbea despre mine, dar nu bănuiam pentru ce ar trebui să fiu pregătită. Panica care se instalase în trupul meu nu mi-a mai dat voie să mă controlez, atunci am călcat pe o scândură și zgomotul a atras atenția bunicii. Ea s-a întors către mine și m-a privit, în bezna aceea, cu ochii groazei dintâi. Am știut că are să mă certe, am știut că nu trebuia să o urmăresc. Într-o fracțiune de secundă, era lângă mine sfidând parcă legile mișcării despre care învățasem la școală, la ora de fizică.

‒ Zoe! Nu trebuia să vii! Dumnezeule, nu ai idee ce ai făcut!

‒ Îmi pare rău, bunico. Am rostit și mi-am plecat capul în tăcerea nopții.

Energia aceea ciudată se disipase, bunica a luat-o la goană spre casă și, din nou, mi se părea că merge prea repede pentru vârsta ei. Am mers în urma ei, cu lacrimile reci șiroindu-mi pe obraji. Acum, poate pentru prima oară, simțeam că ceva are să se petreacă.

Capitolul III. Fir-ar Dumnezeul Diavol să ne fie

Bunica a murit peste noapte. În liniște, în patul ei, fără să se chinuie, fără să sufere. Când am coborât la micul dejun, în casă era o forfotă de nedescris. Eu însă eram foarte calmă. Bunicul Nae plângea în tăcere la masa mică, cu o cană de cafea în față. Magda, sora bunicii, trebăluia de zor și mă privea cu coada ochiului, de parcă voia să-mi măsoare suferința. Apoi, s-a apropiat de mine și mi-a luat mâinile în palmele sale muncite.

‒ Zoe, bunica nu mai e. Suferea de câțiva ani, dar nu voia ca tu să știi asta.

‒ Știu, am grăit, iar rudele s-au oprit din forfotit pentru câteva clipe.

De unde știam că bunica murise? Nu am habar, poate dintr-un vis, poate dintr-o premoniție. Cert e că știam înaintea tuturor. Nu am plâns, dar simțeam o durere surdă în piept, ca și cum mi se cuibărise o piatră grea lângă inimă. M-am uitat mult în gol, fără să mă gândesc la ceva anume.

Pe la prânz, am decis să merg în odaia bunicii să-mi iau rămas-bun. Nu îmi mai era frică, parcă uitasem tot ceea ce se petrecuse cu o seară în urmă în spatele casei. Energia nu mai domina casa, iar pădurea părea mai liniștită ca niciodată. Bunica stătea întinsă, cu mâinile împreunate pe piept, de parcă dormea adânc. Chipul îi era senin, ca o zi de vară, și în jur mirosea puternic a lumânări și tămâie. M-am apropiat de patul ei și i-am atins fruntea cu buzele. Știam că are să-mi fie dor de ea, la fel cum știam că moartea ei nu e la întâmplare. Bunica nu era bolnavă. Doar își încheiase misiunea. Sau o predase mai departe.

După înmormântare am trăit într-o continuă așteptare, fără să știu ce aștept cu exactitate. Am zăbovit pe lângă bunicul, l-am ajutat cu mulsul oilor, am pus sare peste brânză, am hrănit cățeii și am udat florile. Rudele noastre au plecat, mama a promis că vine să mă ia acasă la sfârșitul lui August și mie mi-s strâns stomacul la gândul că va trebui să părăsesc casa aceasta. Mă simțeam deja acasă aici. Era ceva în pereții aceștia, în mirosul din ogradă, în trosnetul lemnelor – ceva care mă ținea pe loc. Era ceva în pădurea din spatele casei, ceva care mă obliga să rămân.

Duminică seară am ieșit în curte. Nu aveam un plan, doar voiam să privesc cerul. Dar mă chema pădurea și picioarele nu mă ascultau. Numaidecât am ajuns lângă gard. În exact același loc în care stătuse bunica cu o zi înainte să moară. Am privit către codru și atunci am auzit iar sunetul acela. Vibrația stranie revenise, era ca un mic cutremur, care mă atingea fără să vreau. Instinctul de apărare s-a activat automat și mi-am strâns puloverul roșu pe lângă trup. Apoi am descuiat poarta mică care mă despărțea de cărarea spre pădure. Un minut sau două mai apoi, eram deja pe poteca bătătorită. O forță mă chema mai aproape, din ce în ce mai aproape. Înaintam repede, respirând sacadat, lăsând casa bunicii în urmă și, odată cu ea, pe Zoe de odinioară.  Aerul devenise mai greu, mai apăsător. Ca și cum pădurea respira în același ritm cu mine. Înaintam repede, fără să mă mai opresc să înțeleg de ce. Și atunci i-am simțit din nou pe cei doi, Îngerul Alb și Îngerul Negru. De data aceasta nu mai discutau. Se certau.

‒ Întoarce-te, Zoe, îmi șoptea cel Alb. Nu e locul tău aici.

‒ E deja, râdea cel Negru. N-o mai aduce nimic înapoi.

Mi-am dus mâna la tâmplă, ca și cum i-aș fi putut opri. Dar vocile nu conteneau, iar eu am ajuns într-o poiană. Nu mai fusesem niciodată acolo, dar cunoșteam de undeva locul acela. Copacii se deschiseseră într-un cerc perfect, ca și cum cineva ar fi tras o linie în jurul lor. În mijloc nu era nimic. Și totuși… nu era nici gol. Am făcut un pas și apoi încă unul. Și atunci s-a oprit totul. Sunetul. Vântul. Chiar și gândurile.

‒ Ai venit.

Vocea nu venea dintr-un loc anume. Era peste tot. Am încremenit.

‒ Cine ești? am întrebat, dar vocea mea părea străină.

O pauză. Apoi un fel de râs, scurt, fără bucurie.

‒ Nu cine, ce. Pământul de sub mine a vibrat ușor. Și am simțit. Nu frică, ci recunoaștere. Ca și cum o parte din mine știa deja răspunsul.

‒ Bunica ta și-a îndeplinit misiunea, a continuat vocea. Acum nu mai poate.

‒ Ce misiune? Tăcerea a durat mai mult decât mă așteptam.

‒ Aceea de a păzi liniștea satului.

Am clipit de parcă îmi intrase ceva în ochi. Și pentru o clipă am văzut-o. Nu clar, nici complet, dar suficient cât să o recunosc. Era umbra bunicii sau ceva care îi purta forma. Stând între mine și pădure – ca o ușă, ca un portal.

Îngerul Alb a țipat la mine:

‒ Nu asculta, Zoe! dar vocea lui era slabă, deja îndepărtată.

Îngerul Negru însă… nu mai era lângă mine. Era chiar în fața mea, liniștit, aproape mulțumit.

‒ Ești obligată, predestinată, Zoe, a spus vocea.

Și atunci am înțeles ceva groaznic de simplu: nu era o alegere, era o continuare, era menirea mea. Am inspirat adânc, am făcut un pas înainte și atunci am simțit cum ceva din mine se rupe. Definitiv. Îngerul Alb a tăcut complet, ca și cum nu mai fusese niciodată acolo. A rămas doar cel Negru, care nu mai șoptea, doar râdea încet. M-am uitat spre pădure și am zâmbit, fără să vreau, fără să pot opri ceea ce mi-era deja sortit.

‒ Fir-ar Dumnezeul Diavol să ne fie, am spus șoptit, și am mers mai departe.

Despre autoare:

Larisa Marin

Editor de revistă și copywriter, absolventă a Facultății de Litere, secția Studii Culturale și Europene, cu un Masterat în Relații Internaționale, scrie thrillere și proză scurtă. Cochetează cu literatura încă din copilărie și își încheie studiile de licență cu o lucrare despre condiția femeii în perioada Inchiziției, analizând cazul Ioanei d’Arc, sub îndrumarea scriitoarei Bianca Burță-Cernat. De asemenea, îl are ca profesor pe filosoful și publicistul Andrei Cornea.

Ulterior, în 2019, se prezintă în fața comisiei Facultății de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București cu o lucrare de disertație care analiza urmările atentatului terorist asupra World Trade Center, din 11 Septembrie 2001. Vorbește fluent limba spaniolă. Cunoaște engleza și cochetează cu rusa și franceza. Traduce texte literare și, în timpul liber, călătorește. Este pasionată de istorie și relații internaționale, dar și de design vestimentar, teatru și fotografie.

Semnează rubrica Nostalgii, în revista Jurnalul de sâmbătă, unde scrie despre personalități ale cinematografiei mondiale și face jurnale de călătorie prin Europa. În 2023, participă la mai multe concursuri literare și se remarcă în cadrul proiectului Arta de la patru dimineața. Primește, de asemenea, feedback pozitiv din partea organizatorilor proiectului Moldova Org., desfășurat în Republica Moldova. Publică proză scurtă și în revista As Cultural, din Iași.

Își face debutul literar în 2025, la Editura Zupia, din Iași, cu romanul Să nu uiți. Cartea  prezintă povestea unei femei în vârstă, care își petrece zilele într-un centru psihiatric din centrul Madridului, fără să reușească să-și aducă aminte cum și, mai ales, de ce a ajuns acolo. Personajele sunt profund conturate, iar conflictele lor interioare sunt țesute într-un fir narativ care ține cititorul în suspans până la ultima pagină. Se pune un accent important pe psihologia personajelor, dar și pe felul în care acestea evoluează de la un capitol la altul, prin prisma propriilor decizii sau fapte. De asemenea, răsturnările de situație sunt prezente pe tot parcursul cărții, iar tensiunea sporește treptat.